Obiceiuri de Dragobete sau Obiceiuri de Sfântul Valentin(2)

Dragobetele e o contrapondere la sărbătoarea de Sfântul Valentin

dragobete_17315300 Sfântul Valentin a trăit în secolul al doilea şi a fost un preot în timpul împăratului Claudiu al II-lea. Acest împărat a interzis toate căsătoriile şi logodnele în Roma, considerând că soldaţii necăsătoriţi se luptau mai bine decât cei căsătoriţi pentru că nu aveau pe nimeni care să ii aştepte acasă. Preotul Valentin a fost unul dintre cei care i-a ajutat pe tineri să se căsătorească în secret. Valentin a fost prins, încarcerat şi torturat pentru că a încălcat porunca împăratului Claudiu. Se spune că Asterius, unul din judecătorii lui Valentin, avea o fiică oarbă, iar Valentin s-a rugat alături de ea, astfel că ea s-a vindecat. Ca rezultat, Aterius a trecut la creştinism. În 269, Valentin a fost condamnat la moarte. Legenda spune că ultimele sale cuvinte au fost scrise către fiica lui Asterius si erau „al tău Valentin”, aceasta fiind motivaţia pentru scrisorelele şi felicitările de Ziua Îndrăgostiţilor. În 496, papa Gelasius a oficializat data de 14 februarie ca ziua Sfântului Valentin. Treptat, 14 februarie a devenit ziua în care se făcea schimb de mesaje de dragoste, iar Valentin a devenit sfântul patron al îndrăgostiţilor. Ziua era sărbătorită prin trimiterea de cadouri cu mesaje de dragoste. Sărbătorirea zilei de Sfântul Valentin îşi are origi­nea într-o tradiţie a Romei antice, respectiv ser­bările numite Lupercalia, care se organizau pe 15 fe­bruarie. Acestea erau nişte sărbători în cinstea lui Lupercus sau Faunus, acea lupoaică ce era emblema Romei, cea care i-ar fi hrănit şi pe Romulus şi Remus, care pentru perioada respectivă reprezenta un simbol al autenticitaţii lumii romane. În acea perioadă pe 15 februarie era în lumea păgână un fel de pregătire, purificare. Februarie înseamnă la rândul său purificare. O purificare a aşa numitelor elemente feminine: ogoare, femei. Sărbătoare în care se aducea un câine şi o capră jertfă lui Lupercus pe Palatin în Roma la aşanumita  Peşteră a Lupului. Iar cei care formau Frăţia Lupului, fraţii lupului erau nişte tineri preoţi care apoi jupuiau animalul, capra. Tăiau în fâşii pielea ei şi alergau apoi goi cu pielea aceea muiată în sânge şi loveau cu ele pământul şi pe femeile întâlnite, considerând că aşa le vor face mai apte de dragoste şi mai rodnice. Mai mult decât atât tot în această perioadă pe 13 februarie se băgau numele femeilor, se scriau pe biletele numele femeilor şi burlacii din Roma trăgeau câte un bilet, urmând ca timp de un an să petreacă cu acea femeie al cărei nume îl scotea din urnă şi după un an de zile să constate dacă putea să fie sau nu o căsătorie.

         Observăm în ceea ce se întâmplă astăzi o reluare a ideii precreştine cu conotaţii foarte negative, pentru că şi astăzi există asemenea practici care justifică imoralitatea, desfrâul dintre tineri, ideea de căsătorie de probă sau de o zi, ideea de petrecere şi nu ideea de jertfă, de bucurie, de familie întărită aşa cum o vede sfântul Valentin.
            Tradiţia spune că dacă gaseşti o manuşă în ziua de Sfântul Valentin, stăpânul  ei va fi alesul tău; dacă sufli într-o păpădie vei avea atâţia copii câte seminţe rămân pe ea; primul nume de bărbat auzit în această zi, va fi numele bărbatului tău; te vei căsători cu un bărbat sărac, şi vei fi fericită dacă va zbura o vrabie deasupra ta şi te vei căsători cu un bărbat bogat dacă vei vedea un sticlete.
            În epoca modernă, ziua de 14 februarie, s-a transformat în Ziua Îndrăgostiţilor Valentine’s Day, şi din raţiuni comerciale s-a accentuat sărbătorirea ei,ceea ce a făcut-o celebră  la inceput în Statele Unite, mai apoi şi în Europa. La noi Valentine’s Day a fost importată recent, după anul 1990. Dragobetele, fiul Dochiei, numit şi Cap de primăvară, Ziua Îndrăgostiţilor, sau Logodnicul păsărilor se sărbătoreşte pe 24 februarie, zi considerată începutul primăverii, ce aduce renaşterea naturii. Poate de aceea, spre deosebire de blajinul Sfânt Valentin, Dragobetele este perceput de-a lungul tradiţiei ca un bărbat chipeş, plin de viaţă şi năvalnic. Povestea lui e veche de pe vremea dacilor, când el reprezenta divinitatea mitologică similară cu Eros sau Cupidon şi oficia în cer nunta tuturor animalelor. De-a lungul anilor, romanii au transformat Dragobetele în protectorul iubirii, tradiţia s-a extins şi la oameni, astfel se spune că băieţii şi fetele se întâlneau în această zi pentru că iubirea lor să ţină tot anul. Odinioară, satele răsunau de zicala: Dragobetele sărută fetele. Obiceiul era că tinerii satelor, îmbrăcati de sărbătoare, să se întâlnească dimineaţa, în faţa bisericii şi să plece cântând către pădure sau lunci în căutarea florilor de primăvară. La prânz, fetele plecau spre sat în fugă, urmărite îndeaproape de băieţi. Când băiatul era acceptat de fată, aceasta se lăsa prinsă şi sărutată în văzul tuturor. Gestul avea semnificaţia unei logodne, care mai târziu se putea transforma în logodna adevarată. Obiceiul se numea zburătorit. După-amiaza avea loc petrecerea. Se spunea că tinerii care nu petrec de Dragobete nu-şi vor găsi perechea tot restul anului. Femeile îşi doreau să atingă un bărbat din alt sat pentru a fi drăgăstoase tot anul.
            Sărbătoarea Dragobetelui, Ziua Indrăgostiţilor românească, pierdută în timp, a fost şi ea „resuscitată” în ultimii ani ca o reacţie la pătrunderea insistentă a Zilei Îndrăgostiţilor – varianta de import.

Alegeţi sau distraţi-vă cu ambele prilejuri, dar iubiţi în fiecare zi!

Obiceiuri de Dragobete sau Obiceiuri de Sfântul Valentin

Etimologia cuvântului Dragobete

dragobete-2014Aproape toate denumirile pentru această sărbătoare sunt după numele din slava veche a sărbătorii creştine „Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”. Această sărbătoare, numită în spaţiul slav „Glavo-Obretenia”, a fost preluată de romani ca şi in cazul altor sărbători din calendarul popular (Probajenii sau Obrijenia, Procoava, Ovidenia, Zacetania, Stratenia s.a.). Denumire din slavă, apare in veacurile evului de mijloc sub denumirile „Vobritenia”, „Rogobete”,” Bragobete”, „Bragovete” (unele dintre ele, foarte apropiate de mult mai cunoscutul Dragobete), până când, probabil şi sub influenţa principalelor caracteristici ale sărbătorii, s-a impus pe arii destul de extinse, mai ales în sudul şi sud-vestul României, denumirea „Dragobete”.
O altă explicaţie dată de unii filologi asupra provenienţei numelui „Dragobete” proneşte tot de la douş cuvinte vechi slave „dragu” şi „biţi”, care s-ar traduce prin expresia „a fi drag”. Alţi filologi, adepti ai autohtonismului total al sărbătorii, explică denumirea prin două cuvinte dacice, „trago” – tap si „pede” – picioare, aceste două cuvinte transformându-se, în timp, în drago, respectiv bete.
Dragobete, zeu al tinereţii în Panteonul autohton, patron al dragostei
La noi, Dragobete era ziua când fetele şi băieţii se îmbrăcau în haine de sărbătoare şi, dacă timpul era frumos, porneau în grupuri prin lunci şi păduri, cântând şi căutând primele flori de primăvara. Fetele strângeau în această zi ghiocei, viorele şi tămâioase, pe care le puneau la icoane, pentru a le păstra până la Sânzâiene, când le aruncau în apele curgătoare. Dacă, întâmplător, se nimerea să găsească şi fragi înfloriţi, florile acestora erau adunate în buchete ce se puneau, mai apoi, în lăutoarea fetelor, în timp ce se rosteau cuvintele: „Floride fragă/Din luna lui Faur/La toata lumea să fiu dragă / Urâciunile să le desparţi”.

Dimineaţa zilei de Dragobete

În dimineaţa zilei de Dragobete fetele şi femeile tinere strângeau zăpada proaspătă, o topeau şi se spălau cu apa astfel obţinută pe cap, crezând că vor avea părul şi tenul plăcut admiratorilor.
De obicei, tinerii, fete si băieţi, se adunau mai mulţi la o casă, pentru a-şi „face de Dragobete”, fiind convinşi că, în felul acesta, vor fi îndrăgostiti întregul an, până la viitorul Dragobete. Această întâlnire se transformă, adesea, într-o adevărată petrecere, cu mâncare şi băutură. De multe ori baieţii mergeau în satele vecine, chiuind şi cântând peste dealuri, pentru a participa acolo la sărbătoarea Dragobetelui. Uneori, fetele se acuzau unele pe altele pentru farmecele de urâciune făcute împotriva adversarelor, dar de cele mai multe ori tinerii se întâlneau pentru a-şi face jurăminte de prietenie. Se mai credea că în ziua de Dragobete păsările nemigratoare se adună în stoluri, ciripesc, îşi aleg perechea şi încep să-şi construiască cuiburile, păsările neîmperecheate acum rămânând fără pui peste vară. Oamenii bătrâni ţineau această zi pentru friguri şi alte boli. Dragobetele era sărbătorit în unele locuri şi la data de 1 martie, deoarece se considera că el este fiul Dochiei şi primul deschizător de primăvară.
Zi aşteptată cândva cu nerăbdare de toţi tinerii, au fost în bună parte uitate, păstrându-se doar în amintirea bătrânilor. Iar în ultimii ani, Dragobetele autohton riscă să fie dat cu desăvârşire uitării, el fiind înlocuit de acel Sfânt Valentin ce nu are legătură cu spiritualitatea românească.

va urma…