Analiza literară- „Baltagul” de Mihail Sadoveanu

-90 DE ANI DE LA PUBLICARE

Romanul a văzut lumina tiparului în 1930, la Editura Cartea Românească. Este primit cu entuziasm de critica literară, considerat cea mai concentrată dintre operele scriitorului.

Deși sursa de inspirație cea mai directă pare a fi Miorița, această referință a fost discutată în contradictoriu. ( indiciile: mediul pastoral, transhumanța, doi ciobani omorându-l pe al treilea, câinele devotat, mottoul inițial etc.)

Subiectul

baltagul_1529398716Vitoria Lipan, o femeie din nordul Moldovei, soția ciobanului Nechifor Lipan, îl așteaptă pe acesta să revină din munți, cu oile la iernat. După o absență îndelungată, bănuind motive dramatice sau tragice ale întârzierii, se pornește – după o riguroasă pregătire- să-l caute. Îl ia cu sine pe Gheorghiță, mezinul, iar fiica rămâne să aibă grijă de casă. Vitoria reconstituie, pas cu pas, drumurile pe care trebuie să fi umblat Nechifor, întrebând de oameni și „citind semne”. Presupunerile i se adeveresc: soțul este găsit mort, aruncat într-o prăpastie, cadavrul fiind păzit de câinele credincios. Vitoria îl înmormântează, apoi continuă cercetările și găsește făptașii. La îndemnul ei, într-o încăierare scurtă, Gheorghiță îl omoară pe ucigaș cu același baltag (un fel de topor cu două tăișuri) cu care ucigașul îl omorâse pe Nechifor. Viața își reia cursul firesc, iar Vitoria se poate întoarce acasă, cu sentimentul datoriei împlinite.

Textul romanului este epic, dramatic, dinamic. Elementul liric ( cum era „testamentul” ciobanului) lipsește cu desăvârșire. Realitățile sunt ușor poetice inițial, după care urmează un realism dur (ca descriere, ca narațiune, ca dialog, ca sistem de personaje), o istorie criminală și socială, plasată concret în anul presupuselor fapte (1924). Adică, având (doar) ca pretext mitul și balada, ni se povestește o istorie a relațiilor sociale, foarte pragmatice. Scopul urmărit de Vitoria Lipan este și el unul pragamatic (nu romantic): recuperarea oilor.

Avem, așadar, un roman social.

„Povestea Vitoriei Lipan în căutarea rămășițelor lui Nechifor, risipite într-o văgăună, scrie Al. Paleologu, este povestea lui Isis în căutarea trupului dezmembrat al lui Osiris.”
Al. Paleologu regăsește în romanul lui Sadoveanu nu numai aceste personaje – uimitor de apropiate ca funcții  de cele mitologice, dar le adaugă încă unul: Anubis, „omul-câine” (=câinele Lupu din Baltagul), în mitologia egipteană – un câine-om, apărător al defuncților.

Mihail-sadoveanu-baltagul-pentru-literatura-1961-l-383570-510x510Pornind de la amănuntul „de construcție” că, în Baltagul, căutarea este tema fundamentală, Marin Mincu propune o lectură din perspectiva temei labirintului. Ideea este susținută de un detaliu foarte interesant: pe pereții unui palat din antichitatea greacă, identificat cu legendarul labirint construit de eroul mitologic Dedal, este sculptată o emblemă sacră, labrys, o secure cu două tăișuri (ca un baltag), cu care a fost omorât Minotaurul. „Arma sacră, scrie M. Micu, este făurită înadins și păstrată numai pentru scopul final – confruntarea decisivă cu ucigașul.” Astfel baltagul capătă o valoare simbolică, a răzbunării.

Ideea se apropie de cea călinesciană, care o caracterizează pe Vitoria drept „un Hamlet femenin”, adică personajul care cercetează moartea aproapelui și îl răzbună. Anume în acest sens, Călinescu vorbește despre spiritul de vendetta și aplicațiile de detectiv ale Vitoriei. În literatura română, un personaj asemănător este Anca din drama Năpasta de I. L. Caragiale. 

Textul este, bineînțeles, și un roman al formării.

Este calea inițierii lui Gheorghiță în tainele gospodăriei, meseriei și ale „semnelor” vieții, calea devenirii lui. În final, după procedura inițiatică fundamentală, personajul devine bărbat, cap de familie.
Semnificantă este atât trecerea de la adolescență la maturitate (într-un lent și dureros proces), cât și calitatea de alter ego al lui Nechifor, având în vedere și o identitate onomastică ascunsă: un alt nume al lui Nechifor, dat la primul botez, era Gheorghe. Se produce, pe parcurs, simultan, o cunoaștere a lumii și cunoașterea de sine – trepte clasice ale inițierii.

Textul este și un aproape exemplar roman polițist. Tema lui este căutarea făptașului unui omor. Crima, presupusă inițial, cercetată și descoperită ulterior, formează nervul ascuns al relatării. Vitoria, un adevărat Sherlock Holmes, citește „semnele”, compară faptele, urmărește, cercetează, examinează, deduce, conduce ancheta și interoghează martorii și făptașii, reconstituie, pas cu pas, evenimentele care au dus la moartea violentă a soțului ei, folosind intuiția femenină.

Actul final justițiar încheie cercul căutărilor și restabilește echilibrul lumii, tulburat din curgerea firească a lucrurilor de ucigașii Calistrat Bogza și Ilie Cuțui.

În același timp, fără a nega posibilele legături cu „modelele„, dar și fără a pedala pe acestea, putem citi textul romanului ca pe o ficțiune cu regulile proprii. Altfel spus, îl poți parcurge cu interes, fără a fi citit anterior mitul lui Osiris, al lui Dedal, Miorița ori romanele polițiste.

Avem, așadar, o istorie cu un caracter, inițial, epic-baladesc, iar apoi un cadru contemporan cu relații sociale caracteristice timpului și locului.
Se observă aici o ritmicitate tipică a existenței cotidiene, o anume repetabilitate a fenomenelor, a faptelor, a gesturilor și a semnelor.

Din aceste motive este posibilă refacerea- recunoașterea faptelor și a drumului lui Nechifor Lipan de către Vitoria. Eroina este văzută ca un personaj de excepție, dar tot ea- dacă e să dăm crezare lui G. Călinescu – „nu e o individualitate, ci un exponent al speței”. Adică, deducem că e poate mai curând un personaj tipic.

În această închegare a lucrurilor firești „doar” omorul este fapta ieșită din comun. Iar finalul, violent într-un fel, nu este decât restabilirea echilibrului milenar, ca viața să-și reia cursul firesc. Găsirea rămășițelor lui Nechifor și înmormântarea lui, cu ritualurile necesare, devin mult mai semnificative decât răzbunarea. De fapt, vorbim despre două posibile finaluri, reflectând două tipuri de civilizație.

În esență, două elemente distincte pentru textul narativ clasic se întâlnesc aici: o intrigă, o faptă reprobabilă (omorul), care dezechilibrează o stare și deznodământul, răzbunarea care restabilește universul dat.

Putem afirma – în acest sens – că romanul e altceva decât ceea ce se produce în fiecare zi. Schematic, lucrurile s-ar prezenta cam în felul următor: e descrisă o stare de lucruri obișnuită și repetabilă, după care urmează o istorie ieșită din comun, anunțată de o frază-început, de genul: „Dar într-o bună zi…”

Lectură plăcută!