Romanul Lătrând la Lună


Romanul Lătrând la Lună vine după o pauză semnificativă și e primul dintre cele publicate în anii libertății de expresie. Cu toate acestea, e un roman alegoric (cu note ironice și cu accente satirice). De fapt, este un artefact, un text sută la sută literar, notele satirice fiind unul din instrumentele scriiturii, nicidecum un scop aparte. Autorul nu scrie pentru a îndrepta lucrurile, el scrie pentru a se amuza pe seama lor și pentru a efectua un exercițiu la îndemână.

Criticul literar Maria Șleahtițchi interpretează această revenire a autorului pe terenul romanului în felul următor: „Realitatea de după 1989, lumea schimbată, problemele ei fac obiectul meditațiilor șoricarului. Ironia este tot la ea acasă, dar nu mai atât de mușcătoare. Se pare că romanul Lătrând la lună marchează momentul reintrării scriitorului în ritmul narațiunii romanești, care, asemenea unui mecanism, are nevoie de un nou rodaj pentru a fi performant.”

18460472

Romanul demonstrează încă o dată plăcerea autorului de a schimba perspectivele narative. În Singur în fața dragostei, aceste perspective erau tocmai trei: povestitorul, apoi succesiv, doi protagoniști.

Istoriile din Lătrând la lună ne sunt povestite de… un câine. Șoricarul Enrique are rarul dar de a scrie  (de a nota gândurile, cu gheara, pe un carton), iar „stăpânul” său, Grăsanul, academician și filolog, învață să decodifice mesajul. Și să-l „traducă” în limbajul uman. Jocul care „explică” fenomenul este descris în finalul romanului, dar pentru început ne captivează opiniile unui câine (unul de rasă, bineînțeles, cu un arbore genealogic impozant). Și comentariile „traducătorului” la sfârșitul fiecărui capitol.

Putem să vorbim de o poveste pe câteva paliere sau de câteva istorii, fiecare cu semnificația ei. În primul rând, este o istorie a unei familii de intelectuali, în vreme de tranziție, de criză economică. În sl doilea rând, e o parabolă despre arborele genealogic, strămoși și importanța unei genealogii nobile. Apoi sunt două povești de dragoste: Enrique și Nancy, Sanda și Iliuța. Există o parabolă a puterii, în povestea lupului poreclit Tigru.

În povestea unei obișnuite familii de intelectuali în vremuri nu tocmai sigure contează nu atât istoria, cât perspectiva de a fi văzută de un privitor dintr-o parte. Ochii (dar și rechile, în special) șoricarului Enrique sunt, în acest caz, la fel ca ochii bouțului din Povestea cu cocoșul roșu a lui Vasile Vasilache: un fel de cameră de luat vederi. O privire rece, ușor ironică, asupra unor oameni și asupra unor evenimente nu tocmai vesele.

teckelulDar personajul-narator, cu tot jocul alegoric, nueste dor un povestitor al evenimentelor. El este și participant la aceste evenimente și, ceea ce contează, are opinia sa despre tot ce se întâmplă. El este un câine inteligent, un câine gânditor, care, într-un moment, descoperă darul de a „scrie” și începe să noteze evenimentele într-un soi de jurnal. Mai mult, el are toate șansele să devină unul dintre personajele memorabile ale literaturii.

Iată cum îl caracterizeză criticul și editorul Eugen Lungu: „Enrique completează galeria ironicilor începută glorios cu Radu Negrescu, numai că Enrique este, într-un fel antipodul celui mai popular personaj lansat de A. Busuioc: Negrescu, cu indifirența sa afișată, practicând o filozofie a neimplicării, distant și rațional-mentorist din megalomanie, misogin cu program, străin de forfota umană și atent doar la marele semnal, și Enrique, reacționând prompt și pătimaș, intrând necalculat în toate daraverile, pedepsind instantaneu obrăznicia și lipsa de bun-simț a pramatiilor, pretinși amici ai Grăsanului, focos și admirativ în amor, urmărindu-și sentimentele pînă în pânzele albe, gata chiar de ceea ce oamenii numesc puțin cam retoric sacrificiu. „

Cu toată afecțiunea pe care o poartă câinele-personajul-naratorul oamenilor, el nu îi menajează, și portretele acestora, sunt pline de culoare: „Nu degeaba ți-am zis „Grăsanul””. Cu aspectul unei pere bergamote (îmi plac grozav în postul Crăciunului!), cu ochii tăi de purcel în spaele sticlelor fumurii ale ochelarilor și cu umerii tăi de două ori mai înguști decît fundul, nu te pricepi decât să stai la masa de scris ori întins pe otomană cu cărțile și hârțoagele tale nenorocite, iar dacă e să te apuci de ceva serios, mai bine te-ai lăsa păgubaș.”

O carte ironic-amuzantă și tragică, captivantă și cu note meditative, dramatică și veselă. Care ne educă, dar pune pe gânduri, primul fiind chiar acesta: oare toți oamenii sunt… oameni? Condiția biologică de om rezolvă toate problemele „statutului” tău, ori mai e nevoie de un efort intelectual? Schimbarea de perspectivă este întotdeauna benefică pentru a înțelege lucrurile mai bine. Și e productivă în plan literar, generând multe opere memorabile.

Lectură plăcută! Vă așteptăm la biblioteca Alexandru Donici!

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.