Analiza literară – „Hanu Ancuței” de Mihail Sadoveanu

1-max-720Volumul Hanu Ancuței iese de sub tipar în 1928, la Editura Cartea Românească. Este, în viziunea criticilor, piatra de hotar dintre proza de început, pronunțat lirică, subiectivă, romantică și perioada capodoperelor. Cartea reprezintă, într-un fel, o privire asupra prezentului, sprijinită pe experiența trecutului. Încadrată în „rama” unui han cu povestitori și ascultători, cartea include nouă povestiri: Iapa lui Vodă, Haralambie, Balaurul, Fântâna dintre plopi, Cealaltă Ancuță, Județ al sărmanilor, Negustor lipscan, Orb sărac și Istorisirea Zahariei Fântânarul. Pot fi remarcate, aici, elemente ale povestirilor anterioare: lumea satului, natura, idilicul, planul legendar, oralitatea stilului.

Vorbind despre geneza volumului, putem deschide deja o temă cu controverse: Hanu Ancuței este o operă „rotundă”, un întreg sau o „culegere de nuvele” reunite artificial-formal? Tema nu e una de ignorat, dacă ținem cont de faptul că cele nouă povestiri au fost gândite ca texte separate  și doar apoi reunite sub un concept (bine construit), chiar dacă fiecare se remarcă prin originalitate. 

Modelele universale le care se face frecvent referință sunt ușor de presupus: Decameronul lui G. Boccaccio, un ciclu de 100 de povestiri, narate succesiv de 10 povestitori, tot ei, personaje (naratori), și ciclul Halima (O mie și una de nopți), în care Șeherezada, personaj și narator, povestește- pentru a-și amâna execuția – câte o „istorie” pe noapte. Cineva remarcase că întreaga nuvelistică a lui Sadoveanu e „o mie și una de nopți”. Un exercițiu interesant în acest sens ar fi să ne imaginăm și să descriem portretul (posibil) al naratorului unei povestiri concepute până la Hanu Ancuței. 

Cadrul general (,,rama mare”) al volumului poate fi prezentat simplu: câțivava drumeți (9), întâlnindu-se (întâmplător, în această componență) la un loc de popas și odihnă pe noapte, Hanu Ancutei, devin povestitori. Ca să le treacă mai repede timpul, îşi asumă, pe rând, un rol asemănător cu cel al naratorului din operele epice. Un farmec deosebit îi acordă acestei construcții narative amănuntul (firesc) că rolurile se schimbă intermitent: povestitorul devine ascultător şi invers.

Un alt detaliu important e faptul că povestitorul creează de fiecare dată mai întâi atmosfera necesară narațiunii care va urma:

,,Si aşteptând pe Ancuța cu oală nouă de vin proaspăt, am prins a ne apropia cu vorbe unii de alții… Un fior de vânt sosi între noi din valea Moldovei. M-am dat lângă vatră, am împuns ș-am zădărât cu vreascuri focul ațipit în blănița-i de spuză. Când se răsuciră flăcările şi ne văzurăm iaráşi, fiorul de vânt stătu şi se aşeză peste noi și peste han o negură uşoară de toamnă… „

Atmosfera unui ,,club de lectură se resimte permanent, cititorul depistând frecvent elemente de anturaj în sens psihologic). Mai mult: ca cititor, poți întrerupe în orice moment lectura unei povestiri, pentru a-ți închipui, pe o scurtă secvență, ,,scena ascultării”. Relația povestitor-ascultător, sesizabilă în cadrul plin de vrajă narativă a hanului, ne poate sugera permanentul „dialog” (implicit) care se produce între orice scriitor și cititorul său.

Hanul implică și unifică, în același cadru general, cele trei timpuri diferite ale narațiunii: timpul autorului, timpul povestitorului, timpul acțiunilor. Cu tot spațiul textual restrâns, universul prezentat în carte este vast și foarte variat. E locul unde își dau întâlnire oameni, timpuri, evenimente și chiar culturi diferite. Hanul, în genere, este plasat pe un loc esențialmente deschis: la răscruce de drumuri, la interferența destinelor. 

„Trebuie să știți dumneavoastră, scrie naratorul, că hanul acela al Ancuței nu era han, era cetate. Avea niște ziduri groase de ici până colo, și niște porți ferecate cum n-am văzut în zilele mele. În cuprinsul lui se puteau oploși oamenii, vite și căruțe și nici habar n-aveau despre partea hoților…”

R-10794253-1504435740-6190.jpegPersonajele se fac a povesti lucruri care „s-au întâmplat”, se prefac „a-și aminti”. De fapt, în general, ele inventează în cheia și adevărul minciunii dulci-artistice a lui „a fost odată…”. Aceasta-i condiția clasică a literaturii populare: dintr-o experiență povestită, anonimă și colectivă, naratorii extrag basmul pe care și-l atribuie. Este remarcat și faptul că naratorii sunt caracterizați, așa cum se întâmplă cu personajele, nu cu naratorii obișnuiți. Astfel, Ioniță comisul, cel care povestește Iapa lui Vodă, este ” un răzăș nalt, cărunt, cu fața uscată și adânc brăzdată”; Leonte Zodierul este „un bătrân înțelept”; Neculai Isac, căpitanul de mazâli de la Bălănești, a fost „un om cum nu erau mulți în țara Moldovei”; Damian, negustorul lipscan, „un bărbat bărbos… cu obraji plini și bogați de creștin bine hrănit” ș.a.m.d.

Oricât de succint prezentați, povestitorii au destinele lor, au personalitate, sunt individualizați și posedă un propriu și inconfundabil stil narativ. Autorul „joacă” această situație a unui original „turnir naratoricesc”. Unii dintre ei apar pe parcurs și se includ din mers în acest joc de-a povestitul. Cineva vrea să povestească o altă întâmplare, dar este mereu întrerupt și- după un suspense  – iese în evidență așa cum iese actorul la rampă și își „joacă rolul”, iar după recital se retrage.  

Ideea de original „turnir naratoricesc”, ludic, de plăcere, de competiție (în tradiția umană s-a păstrat acest gen de respect pentru cineva care povestește interesant – de la istorii și filme până la snoave și bancuri) se sugerează și în următorul pasaj: „lumea asta de-aici, adunată s-asculte istorisiri, și cine le spune mai frumos, acela are laudă mai mare”. Putem spune că plăcerea comunicării primează în relațiile dintre personajele cărții. În esență, povestitul e una din condițiile primordiale ale existenței umane. 

Plăcerea spunerii (una din calitățile povestirii ca specie literarā) uneori prevalează asupra subiectului povestirii. Iapa lui Vodă, spre exemplu, are tra-ma unei anecdote (cu o oarecare apropiere de povestirile crengiene). Dar, fiindcă e primul text (un fel de camerton pentru celelalte), naratorul începe cu nostalgia timpurilor frumoase, de fapt, cu introducerea în mit, în legendar, în fabulos: „Într-o toamnă aurie am auzit multe poveşti la Hanu Ancuței. Dar asta s-a întâmplat într-o depărtată vreme, demult, în anul când au căzut de Sîntilie ploi năprasnice şi spuneau oamenii că ar fi văzut balaur negru în nouri, deasupra puhoaielor Moldovei…” Abia după aceste „acordări de voci” începe anecdota.

Anticipând o poveste spusă cu umor şi cu detaşare glumeață, autorul ironizează pe seama calului povestitorului: „Era calul din poveste, înainte de a månca tipsia cu jar”.  lar pentru ,,explicație”, autorul adaugă o formulă populară consacrată: ,,Numai pielea şi ciolanele!”

Pe fundalul unei istorii simple (întâlnirea comisului cu domnitorul la Hanu Ancutei, iar apoi, o dreptate făcută de către domnitor şi o ,amenințare nostimă, egală cu o înjurătură) se construiește o întreagă artă a povestitului. 

Vă așteptăm la biblioteca „Alexandru Donici” să lecturați această carte!

 

Sursa: Proza lui Mihail Sadoveanu/ Mircea V. Ciobanu; cop.: Mihai Bacinschi. – Ch.: Arc, 2009. – 48 p. – (Colecția S.O.S.! Cartea care te salvează).