Romanul Hronicul Găinarilor

Romanul Hronicul Găinarilor a fost editat la Prut Internațional în 2006, apariția cărții fiind anticipată de publicarea unor secvențe în revistele literare și de discuțiile scriitorului cu câțiva colegi mai tineri pe marginea unor pasaje. Cartea este scrisă în paralel cu O sumă de cuvinte, editată cu doi ani mai târziu, un fel de anexă complementară la tema istoriei naționale, citită ludic și parodic.

Asta se întâmplă cu toate romanele postmoderniste ale lui Aureliu Busuioc: Lătrând la lună, Spune-mi Gioni, Hronicul Găinarilor. Într-un caz, obiectul ironiei e societatea, în alt caz, temutele organe ale securității sovietice, iar în al treilea, istoria noastră națională, mai bine zis, atitudinea solemnă și monumentală în tratarea trecutului.

Istoria este luată în colimatorul ironic și în culegerea de „tablouri istorice” recitite în manieră postmodernistă, intitulată parafrastic O sumă de cuvinte.

Parafrazele lui Busuioc din aceste re-povestiri pastișează și deconstruiesc pe de o parte limbajul cronicăresc, reciclându-l ironic, iar pe de altă parte re-povestesc istoria imperiului comunist în manieră ludică.

Hronicul Găinarilor, după cum ne sugerează titlul, deconstruiește istoria. Mai precis, de-eroizează istoria Basarabiei într-o poveste care cuprinde două secole. Trebuie să amintim că până la romanul lui Busuioc au existat două tipuri de istorii, ambele eroice și cu martirii săi.

Una, construită de isoricii sovietici, cu nenumărate eliberări ale Basarbiei de sub turci, nemți şi chiar ,de sub romåni”, iar alta, românească, implicând ,,raptul” din 1812, deznaționalizarea şi revenirea la patria-mumă (România) abia în 1918, ca să fie din nou răpită în ’40 şi în 44 etc., etc.

Ei bine, Aureliu Busuioc nu face în locul a două istorii subiective una obiectivă. El ironizează parcursul istoric deloc eroic al acestui ținut, în care duşmanii nu sunt ruşii, turcii sau nemții şi românii de peste Prut, ci chiar noi. Găinăriile mărunte au generat hoții la nivelul demnitarilor de stat. Simplu spus, nu eroii neamului au determinat soarta țării, ci ticăloşii ei. Şi această schimbare de perspectivă este subversivă în sine. Topită-sublimată într-un act pur literar, această atitudine generează unul dintre romanele cele mai bune ale ultimului deceniu.

Evenimentele romanului se produc în Basarabia de Sud, debutând cu un început de secol XIX. Panteleu, un tip atotmilostiv (după cum i se şi traduce numele din greacă), locuitor al comunei Roşcoveți, are o meserie secretă, descoperită în timp: fură găini. Câteva ,,corpuri delicte” (pene, clonțuri și scurnmuşuri), găsite de copii într-o groapă din spatele casei, declanşează ancheta de rigoare și sătenii, gata să-l omoare, dar temându-se de consecințele pedepsei capitale, îi trag o bătaie bună,

cu nuiele de lozie, îl ung cu dohot (ca remediu) și-l lasă să plece. Mort de oboseală şi bătaie, dar viu din dragoste de viață, acesta este găsit de Parascheva, o doftoroaie şi vrăjitoare, care îl tratează, dar şi îl ,,achiziționează” pentru sine. Un bordei, săpat de câțiva tineri (ca răsplată pentru nişte tratamente aplicate de Parascheva), devine cămin, lăcaş şi vatră a noii localități, Găinari.

În una dintre digresiunile,istorice” (pe lângă cele ,literar-naratologice”), aflăm şi despre isprăvile părintelui lui Panteleu, prins în flagrant delict cu trei vaci și un catâr (furati, bineințeles), apoi eliberat și totodată înrobi de vecinii de la răsărit: tătarii. Fuge, evident, pe un cal și cu ceva arme „de colecție” furate (pentru care va fi miluit cu un loc de casa și câteva prăjini de pământ de către Alexandru-Vodă Mavrocordat, cu care eroul se va intälni în sinuosul său periplu). O altă, ,,digresiune istorică” relatează povestea Radei, fosta lui soție, o țigancă, evadând de la el – fireşte cu un geambaş… motiv de degradare, beție și cădere în toate păcatele.

Dealul pe care îşi făcuse bordeiul Parascheva va deveni vatrā a satului nou-întemeiat, găzduind şi pe altți ,,exilați” din Roşcoveți. Localnicii se vor pomeni peste noapte vânduți ruşilor (era 1812), cu spălarea păcatelor și acumularea altora, cu ureadnici şi alți cinovnici în locul vătafilor şi vornicilor.

,,Epopeea” cuprinde, cronologic şi lapidar, toate ,,momentele cruciale” prin care a trecut satul: 1917, 1918, 1940, 1944 etc., cu jefuitori și ucigaşi convertiți – ca ,,haiduci” şi ,,ilegalişti” – peste noapte, în ,,nacealnici”, o cronologie (tipic basarabeană) a schimbărilor de macazuri şi de regimuri, nu şi de năravuri..

Autorul nu rebutează, pe parcursul facerii textului, niciun nume sau sintagmă care ar scădea din tensiunea ludică, ironică (local: malițioasă) a Cronicii. În stilul specific, scriitorul nu uită de lector: ,,Atoateștiutorul meu cititor, ajuns cu răbdare până la acest punct (= capitol) doi, stă în momentul de față la îndoială: să continue lectura? S-o lase baltă? Mare pleaşă istoria unui sat, de fapt – cătun, ajuns în două sute de ani până la numărul cinci-şase cu gospodăriile! Cititorul textului, care nu poate fi decât unul cult, va fi flatat- un argument in plus pentru a se lăsa ademenit de narațiune şi alintat cu toate complimentele posibile: ,,răbdătorul, dar și curiosul cititor”; ,foarte instruitul meu cititor”; „eminentul”; „perspicacele”; „venerabilul”; ,,neprețuitul”; „atentul şi vigilentul”; „informatul”; ca să nu mai vorbim de ,,dragul”, ,,iubitul, „onorabilul”…

Citatul, parafraza şi inserțiile livreşti (un contrapunct stilistic, inevitabil într-o istorie jalnic-tânguioasă) divulgă plăcerea de a plonja în apele postmodernitäții.

Fiindcă felul solemn de a privi faptele istoriei au rădăcini antice, în scriitura apologeților imperiului roman, Busuioc îşi asumă 0 ,,impietate” absolută: el ironizează până şi scrierile lui Titus Liviu, Tacit, Vergiliu.. Deconstruirea istoriei e dublată de deconstruirea limbajului solemn-totalitar al unei istorii linear-eroice. La treisprezece ani împliniți ai secolului XIX, satul Găinari, comuna Roșcoveți, de fapt cătunul cu acest nume, o aşezare anapoda,

cu vreo cinci-şase bordeie, dintre care numai două mai puțin becisnice, nu avea rădãcini adânci, ca să poată fi căutate, şi, mai cu seamă, descoperite prin cronici îngălbenite de vreme. Mai mult: răsărise pe vremea războaielor şi împăcărilor dintre ruşi și turci dintr-o sămânță aruncată întâmplător într-o văiugă strivită între două dealuri întinse, nelucrate, populate de de dropii și potârnichi şi acoperite doar de netrebnica şi trufaşa colilie.

Sămânța avea nume omenesc, îşi zicea Panteleu Avădanei, pe atunci încă locuitor al Roșcoveților, și fusese aruncatā întâmplător pentru că abia la cinci ani de la fuga nevesti-sii Rada cu un țigan din geambaşi, când începuseră să dispară misterios și periodic orātăniile din bātāturile gospodarilor, nişte copleşi descoperiseră în dosul casei lui o groapă comună bine mascată.

O scriitură de acest fel – domoală, dar cu suişuri-coborâşuri, firească şi șocantă, învăluitoare şi năucitoare- se citește, pe tot segmentul, simplu. Ca râsul lui Gogol, singurul erou al Revizorului, în romanele lui Busuioc există un singur personaj pozitiv: limbajul, discursul. Secvențele ironice sunt ,,faptele eroice” ale acestui limbaj. Mai ales că aceste cărți nu sunt despre trecut, ci despre faptele și gândirea prezentă.

Vă așteptăm la bibliotecă!

Sursa: Aureliu Busuioc: poetul, prozatorul, dramaturgul/ Mircea V. Ciobanu; -Chișinău: ARC, 2013. – 80 p. -(Colecția „Cartea care te salvează”).