Analiza povestirii „Domnu Trandafir” de Mihail Sadoveanu

Povestirea Domnu Trandafir (cronologic, a doua din ciclu) a fost publicată în numerele din 15 și 29 mai 1905 ale revistei Albina, și, ulterior, în toate edițiile volumelor menționate mai sus, dar şi în alte antologii şi manuale şcolare.

Subiectul

1-max-720Prototipul profesorului, numit domnu Trandafir, a fost învățătorul lui Sadoveanu de la Paşcani, Mihai Busuioc, despre care autorul a mai scris două schițe-portret intitulate Domnu Busuioc și Tot despre învățătorul meu. Notele autobiografice se desprind și din formula discursului auctorial: fiind scrisă ca o epistolă, povestirea impune, chiar de la început, accente evocatoare: ,,Mă gândeam la vremea când am cutreierat cu tine aceste locuri..”

Amintirile unor aventuri din copilărie reînvie ,,chipurile trecutului”, printre care se conturează desluşit chipul învățătorului pe nume Domnu Trandafir.
Urmează, imediat, un portret fizic, schițat simplu, de parcă ar fi trasat cu creionul, dar memorabil: „nalt, bine legat, cu mustăcioară neagră pe care și-o tundea totdeauna scurt, zâmbind cu bunătate, încruntându-se câteodată, insuflându-ne un respect nemărginit”. Ultimele amănunte ale ,,portretului fizic” fac o mişcare directă în conturarea portretului moral, sugerând cheia lecturii: accentul va fi pus pe calitățile umane.
Scurte (respectând regulile şi proporțiile povestirii), detaliile, care îl impresionau pe narator, impresionează şi cititorul: tot ce spunea învățătorul intra în memorie pentru întreaga viață (chiar dacă toate patru clase primare mici ca număr de elevi – erau, ingrămădite într-o odaie lungă” ).

Naratorul pune accente deosebite pe elementele memorabile. Când povestea învățătorul, explicațiile erau ,,minunate”; eroii din istoria neamului, treceau prin fața copiilor; naratorul-copil ,,era înfiorat”‘, auzea ,,freamătul luptelor” (pe care, apoi, le visa noaptea).,li scânteiau privirile” învățătorului; el, era mişcat” de măreția strămoşilor, iar copilul vedea, tot ce spunea glasul lui”.

Având, ca tot omul, atâtea griji și necazuri cotidiene, învățătorul se arăta atât de fericit atunci când comunica cu elevii, încât părea să nu aibă alte preocupări decât, să spuie istorii mişcătoare” . În câteva locuri, pentru a scoate în evidențā generozitatea sufletească, autorul îl compară pe invățător cu un apostol. Scriitorul divulgă în nuvelă și una din propriile surse de inspirație (scrisul său venind direct în descendența lui Neculce şi Creangă). Într-un moment, povestit cu emoție şi creând atmosfera cuvenită (,,şedeam în cerdac”; ,era o linişte mare”; ,se auzea un cântec de fluier”; ,umbrele înserării ne învăluiră” ),  domnu Trandafir le citește basmul crengian cu Harap-Alb. 5e3dc15e778b3149572112Din amintirile lui Sadoveanu cunoaştem că într-adevăr Creangă îl cucerise la acea vârstă. Intervine o pauză urmată de amintiri mai târzii, când invățătorul, la vârstă înaintată, îi sugerează fostului elev apusul vieții într-o formă poetică: „mă duc să mă întâlnesc cu Harap-Alb și cu Creangă” Această formulă îl influențează şi pe narator, care, povestind cum a revenit acasă ceva mai târziu, când învățătorul nu mai era în viață, scrie despre decesul acestuia într-o manieră plastică, eufemistică: ,Domnu nu mai era  nici vesel, nici trist, nici bătrân…” Reluând amintirile copilăriei, autorul reproduce încă o dată portretul protagonistului, de data aceasta, un veritabil portret dinamic, cinematografic chiar: ,,Când zâmbea, se arătau sub mustața tunsă scurt nişte dinți lungi, cu strungå mare la mijloc. Când ne învăța cum să spunem poeziile eroice,vorbea tare și inălța în sus brațul drept; când cântam în cor, lovea diapazonul de colțul catedrei, îl ducea repede la urechea dreaptă şi, încruntànd uşor din sprâncene, dădea uşor tonul: laaa! – iar băieții răspundeau într-un murmur subțire…”Când…”

În fine: ,,Când trebuia câteodată, sâmbăta după-amiază, să ne citească din poveștile lui Creangă, ne privea intâi blând, cu un zâmbet liniştit, ținând cartea la piept, în dreptul inimii – în bănci se făcea o tăcere adâncă, ca într-o biserică.” 

Urmează o secvență aparte în economia povestirii: vizita a doi oaspeți străini, care vor să discute cu învățătorul, să vadă şcoala şi chiar să asiste la lecție. Cu toate că aduce foarte  mult a poveste, ori chiar a legendă, ea se încadrează perfect în atmostera, uşor idealizată, a povestirii, conturând şi mai distinct aura protagonistului.Atmosfera de legendă se impune încă de la începutul acestei secvențe. Fiind surprins de doi oaspeți străini descărcând un car de fân, rugat de aceștia să le arate şcoala, domnu Trandafir cere mai intâi să fie lăsat să-şi termine lucrul. mihai-busuios
Episodul trimite foarte precis (indiferent de intenția autorului) la dialogul lui Ștefan cel Mare cu Daniil Sihastrul din O samă de cuvinte a lui Neculce. 
Atât în gestul lui Daniil Sihastrul, cât și în cel al domnului Trandafir (cei doi oaspeți erau un inspector și „ministrul școalelor”) este curaj și demnitate simplă. 

Oaspeții sunt conduși în școală, sunt informați despre numărul copiilor, asistă la o lecție și sunt foarte mulțumiți, chiar entuziasmați. 

Această întâlnire pune în evidență câteva detalii, ca niște tușe dense de culoare, la portretul învățătorului: se dovedește că toată viața învățătorul Neculai Trandafir nu a făcut niciodată lecții din frică ori pentru inspectori, introducând în povestire două personaje care privesc evenimentele „dintr-o parte”, naratorul încearcă să confirme parcă „obiectiv” că impresiile entuziaste ale copiilor și amintirile pline de duioșie ale naratorului nu erau doar emoții ale vârstei ori imaginații ale memoriei, se accentuează încă o dată o latură morală importantă a învățătorului: demnitatea calmă, cuminte, a gospodarului și a țăranului din el.

Istoria domnului Trandafir nu este, așadar, o istorie care a avut loc cândva, ci una care se naște sub ochii noștri, de fiecare dată când citim povestirea. 

Sursa: Proza lui Mihail Sadoveanu/ Mircea V. Ciobanu; cop.: Miahi Bacinschi. – Ch.: Arc, 2009. – 48 p. – (Colecția S.O.S.! Cartea care te salvează).  

Vă așteptăm cu drag la biblioteca „Alexandru Donici”!