Poetul primelor iubiri


2 decembrie – 85 de ani de la naşterea poetului Nicolae Labiş (1935-1956)


Eu curg întreg în acest cântec sfânt:
Eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt.


– Nicolae Labiş

Nicolae Labiş, poezie si zbucium

Nicolae Labiş, poetul român supranumit „buzduganul” generaţiei şaizeciste, s-a născut la 2 decembrie 1935, în Poiana Mărului, comuna Mălini, judeţul Suceava.

Învaţă să citească pe la 5 ani, de la elevii mamei sale, tot atunci începe să deseneze. Primele clase primare le face în satul natal, având-o ca profesoară pe mama sa. Apoi, din cauza războiului care începuse, se refugiază împreună cu familia în comuna Mihăeşti, satul Văcarea, unde va urma clasa a III-a, obţinând numai note de 9 şi 10. Colegii de atunci îşi amintesc că scria poezii şi scenete şi îi plăcea să apară în public ca recitator. Îşi face studiile gimnaziale la Liceul „Nicu Gane” din Fălticeni (1947-1951), continuându-le la Iaşi. În 1952 se înscrie la Şcoala de Literatură „Mihai Eminescu” din Bucureşti.

În această perioadă face parte din redacţia revistei Ani de ucenicie scoasă de elevii Şcolii de literatură, colaborează la revista Contemporanul şi la Gazeta literară. În 1954 este înmatriculat la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, dar după un trimestru abandonează studiile, hotărând să se dedice exclusiv scrisului.

Compunea poezii şi poveşti încă din copilărie, adunându-şi versurile într-un caiet intitulat Cântecul unui adolescent. În 1950, la vârsta de cincisprezece ani, participă la Iaşi la Consfătuirea tinerilor scriitori din Moldova, unde recită poezia-confesiune Fii dârz şi luptă, Nicolae! În luna decembrie a aceluiaşi an poezia este publicată în revista Iaşul nou. Adevăratul debut literar al tânărului poet se produce în 1951, în revista bucureşteană Viaţa românească, cu poezia Gazeta de stradă. Tot acolo va publica celebrul său poem Moartea căprioarei (1954).

Închide ochii, deschide palmele, prinde” - Maria Margareta Labiș, sora  poetului Nicolae Labiș, despre fratele ei (I) - Literomania

Talent precoce şi prolific (aproape toate scrierile sale majore au fost create în intervalul dintre 20 şi 21 de ani), Nicolae Labiş se impune în lumea literară, versurile sale fiind percepute ca „un demers major de recuperare a tradiţiei şi de înnoire a poeziei”, în care se confruntă „demersul creator energic, înnoitor şi modelul restrictiv al liricii angajate, spiritul vizionar şi spiritul conformist” (Daniel Dimitriu).

S-a bucurat de o receptare insistentă şi totodată contradictorie, unii critici vorbind chiar de un nou val în lirica românească, de apariţia unei promoţii de tineri poeţi pe care o numesc „generaţia Labiş”. Poeziile sale au fost publicate în cele mai importante reviste literare şi de cultură ale timpului, îar în 1956 şi-a editat volumele de poezie Puiul de cerb (versuri pentru copii) şi Primele iubiri – singurele apariţii antume. Pregăteşte şi a treia carte, Lupta cu inerţia, editată postum în 1958, sub îngrijirea prietenilor apropiaţi.

Scurta sa experienţă de viaţă şi de creaţie a fost curmată de un tragic accident de tramvai produs în noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, în faţa spitalului Colţea din Bucureşti. S-a stins din viaţă la 22 decembrie, după aproape două săptămâni de agonie, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.

Valorificarea postumă a creaţiei sale a presupus recuperarea unui număr impresionant de versuri din paginile revistelor şi din arhiva poetului, fapt datorat lui Gheorghe Tomozei, Savin Bratu, Aurel Covaci, Lucian Raicu, Nicolae Cârlan ş.a. Volumele postume Păcălici şi Tăndăleţ (1963), Anotimpurile (1964), Moartea căprioarei (1964), Albatrosul ucis (1966), Scufiţa Roşie. Poveste despre prietenie (1967), Sunt spiritul adâncurilor (1971), Vârsta de bronz (1971), Poezii (1984) etc. au adeverit din plin ipoteza exprimată de criticul G. Călinescu în 1956:

„Timpul va da, probabil, acestui meteor o sclipire mai profundă”.
G. Călinescu

  • Întrucât îl priveşte pe Labiş, (…) eu nici nu mă întreb ce ar fi devenit dacă trăia, pentru că îl consider un poet pe deplin exprimat, de la care au rămas câteva poeme încântătoare, pe care istoria literaturii noastre nu le poate trece cu vederea.
    – George Călinescu
  • Copil minune al poeziei, Labiş este o voce lirică de o puritate şi de o gravitate extraordinară. El este pentru mulţi Poetul, şi va rămâne Poetul, indiferent de chipul pe care-l va lua de aici înainte poezia.
    – Nicolae Manolescu
  • Între vocile poetice ale anilor 1950-1956, glasul lui Nicolae Labiş răsună plin de sinceritate, iar versurile sale dezvăluie o puternică intensitate emoţională, o sensibilitate nativă şi un patos nestăvilit.
    – Ion Bălu
  • Nicolae Labiş nu a fost numai o promisiune. Cine citeşte „Primele iubiri” şi „Lupta cu inerţia” are acea tresărire pe care o avem în faţa poeţilor realizaţi. Realizarea lui nu înseamnă că, dacă ar mai fi trăit, n-ar mai fi avut ce spune. Noi am asistat la prima ţâşnire a talentului său, care a fost atât de bogată, încât putem spune că următoarele ne-ar fi arătat pe deplin întinderea şi adâncimea stratului său subteran.
    – Marin Preda
  • Meritul cel mare al lui Nicolae Labiş este că el a întinerit poezia într-o vreme când aceasta făcuse atâtea riduri. (…) Graba de a trăi a poetului însemna şi graba literaturii noastre de a-şi reintra în drepturi.
    – Marin Sorescu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.