Vârsta de bronz a poetului Nicolae Labiş – Activitatea Literară


Labiș Nicolae (2 decembrie 1935)
Poet. Fiul învățătorilor Eugen și Profira Labiș.

După absolvirea claselor primare la școla Mălini, viitorul poet a fost înscris, pentru studii liceale, la o școală din Fălticeni. Întemeietor (la 13 ani) al unui cenaclu literar. În același an, revista Iașul nou i-a tipărit prima poezie Fii dârz și luptă, Nicolae! Un an mai târziu s-a produs debutul bucureștean (dar la o revistă de ctitorie moldovenească): Viața românească, revista care i-a publicat poezia Gazeta de stradă. După ce se făcuse cunoscut printr-o colaborare strălucitoare în revista ieșeană, câștigător al unor concursuri de cultură generală inițiate de Ministerul Învățământului, Labiș a fost chemat să urmeze cursurile Școlii de Literatură Mihai Eminescu. Înzestrat cu o receptivitate puțin obișnuită, Labiș și-a sporit cunoștințele căpătate pe băncile școlii, unde a audiat prelegerile unor cărturari ca Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu, Camil Petrescu – citind cu egal interes poezie, proze clasice, texte filosofice, ori cărți de astronomie. Versurile lui erau găzduite în paginile unor reviste de mare prestigiu ca Viața românească, Contemporanul, Gazeta literară.

Nicolae Labiş (Author of Moartea căprioarei)

La absolvirea Școlii de Literatură (la a cărui banchet final a recitat impetuosul său poem Vârsta de bronz) a fost chemat să lucreze în redacția Contemporanului și mai apoi a Gazetei literare, unde a activat în secția de critică. Ulterior, se înscrie la Facultatea de Filologie din București – secția de literatură și critică literară.

1956, anul morții poetului, e și cel mai bogat în evenimente: în aprilie, Editura Tineretului a publicat poemul său pentru copii Puiul de cerb. Câteva luni mai târziu, aceiași editură i-a tipărit volumul Primele iubiri, a cărui apariție a fost salutată fără întârziere ca unul dintre cele mai remarcabile momente literare ale anului. Uniunea Scriitorilor l-a ales pe Nicolae Labiș printre membrii săi definitivi.

În decembrie, sărbătorindu-și ziua de naștere, Labiș compune poezia Sunt douăzeci de ani…, o improvizație lirică optimistă, însoțită totuși de o undă tragică și care avea să vadă lumina tiparului postum.

„Sunt douăzeci de ani şi încă unul…
N-aş vrea nici unul să i-l dau minciunii.
..”

În noaptea de 9 spre 10 decembrie, „însângerat şi vast”, gata să-şi prefacă poezia într-o lume fecundă de idei, pregătindu-şi un zbor impetuos, cu o traiectorie unică în poezia noastră, Nicolae Labiş, victimă a unui accident de tramvai, e adus în stare gravă la spitalul de urgență. În zorii zilei de 22 decembrie, Nicolae Labiş moare. O mulţime impresionantă l-a condus pe ultimul drum, trei zile mai târziu.

Era mereu gata de lume ca un năzdrăvan erou din Creangă, cu un chip de timpuriu împodobit de o mustață, cu ochi vii, licărind neastâmpărat şi un glas copilăreşte îngroşat. Îşi petrecea vara la Mălini şi se întorcea în pragul toamnei cu un număr neverosimil de poezii, îmbrăcat cu un cojocel de miel şi cu o uriaşă căciulă pe creștet. Poetul e convins că are menirea să continue şi să se continue, să ducă mai departe, în noi întruchipări, idei, asprații, scântei de gând, răsărind în viaţă ca o necesitate a timpului şi trăind astfel încât să-și justifice menirea. Labiş nu e meşteşugarul care îşi făureşte şi işi şlefuieşte armele, el nu a ales poezia doar ca pe o condiție etică posibilă, între atâtea altele, ci, putem afirma, a fost ales pentru a face poezie, s-a născut poet.

Poezia lui Labiş e profund românească nu numai fiindcă este o oglindă exactă a peisajului ecografic românesc, ci, în primul rând, fiindcă este o sinteză a georgafiei spirituale a poporului nostru, fiindcă impune o modalitate de gândire proprie nouă. Cele mai bune dintre poemele sale nu reiau automat motivele epice ale creaţiilor folclorice, poetul nu vrea „să le spună altfel”, podoabele poeziei culte pot să pară nepotrivite într-un asemenea context şi nu e lipsit de interes faptul că, deşi memoria sa extraordinară înmagazinase un număr uriaş de versuri populare, el n-a folosit aproape de loc ritmica lor, a considerat că a proceda astfel înseamnă a prelua în chip artificial o modalitate care nu-ţi este proprie, organic.

| Poezia – Meşterul | Reluând mitul meşterului Manole, Labiş îl investeşte pe meşter nu numai cu puterea de a înfrunta supliciul, dar şi cu un simţ al durabilităţii, al trăiniciei creației. El deplasează nota tragică asupra ideii că stingerea făurarului de minuni îndurerează în primul rând, deci moartea minunilor posibile, mai mult chiar decât cumplita jertfă a femeii inchise în zid. Nicăieri, ca la Labiş, acuzarea domnului mărgint și laș nu e la fel. În plus, în interpretarea tânărului poet, jertfa lui Manole e un act lucid, menit să afirme capacitățile constructive ale oamenilor simpli:

Tu ţi-ai strivit sub talpa mănăstirii
Inima ta, tot ce-ai avut al tău.


Când schelele curmate se surpară
Păreai atât de neînvins sub nori,
Încât cu slabe aripi de şindrilă
Ai fi putut spre alte zări să zbori.
Dar dragostea pământului şi-a ţării
Te-a prăvălit pe câmpul fumuriu,
Ca să ţâşneşti în veci de veci, fântână,
De jertfă şi de cântec pururi viu.
(Meşterul)

Meşterul — poezie reprezentativă pentru viziune estetică şi mesaj
a) Încadrarea poeziei în gen și specie literară:
— Poezia face parte din genul liric şi este odă închinată creatorului de artă, care, prin jertfa de sine, zideşte în eternitate.
b) Motivul esenţial tratat în poezie:
— Mitul jertfei creatoare, cunoscut în creația populară românească (balada Monastirea Argeşului), dar şi la alte popoare din sudul Dunării. Motivul este tratat în literatura cultă românească dintotdeauna (operele dramatice: Meșterul Manole de Octavian Goga; Meşterul Manole de Lucian Blaga, Moartea unui artist de Horia Lovinescu).
c) Secvenţe compoziționale structurate de idei poetice:
— Meşterul român, creatorul Minunii de la Argeș (strofele I și II).
— Opera de artă, durabilă în timp, presupune jertfa de sine a creatorului de frumos (strofa a treia).
— Meșterul Manole -un Prometeu, un erou civilizator (Strofa a IV-a și a V-a).
— Artistul de genii trăiește în eternitate prin creația sa (ultima strofă).
e) Observaţii privind limba, stilul și versificația:
Limbajul poetic este subordonat, prin ceea ce are caracteristic noțiunii de odă. Sentimentul de admirație și elogiu, adus artistului de geniu, creator de opere perene, se exprimă prin metafore surprinzătoare: nume de fântână, nemaivăzut altar, Prometeu român etc. Simplitatea expresiei și adresarea directă folosindu-se persoana a doua, creează imtimitatea de suflet a poetului cu jertfa artistului, potențând tonalitaita de imn. Surprinde, în această poezie, structura prozodică, ce închide, în cele șase strofe, formate din câte opt versuri (în afară de ultima — formată din douăsprezece versuri), universul mitului estetic, creând impresia unui arhitectonic perfect articulat.
f) Mesajul transmis de scriitor:
Aşa cum sugerează chiar titlul poezii – Meşterul – poetul, asimilând în vers mitul jertfei creatoare în artă, transmite ideea despre umanismul operei de artă şi despre nevoia de a fi mereu, și, poate fiecare din noi, într-un anume sens, creatori de frumos, Meşteni care să durăm numai Bine, Adevăr şi Frumos.

Apariția Primelor iubiri: a afirmat un poet adevărat, un romantic modern. La câteva luni de la ieşirea de sub teascuri a carții de debut, Labiş a fost victima absurului accident care i-a curmat viaţa, astfel încât prietenilor apropiaţi le-a revenit anevoioasa îndatorire de a alcătui – din piese disparate – cel de al doilea volum al poetului, Lupa cu inerția. Romanticul lua în această nouă carte ipostaza tribunului, în numele candorii poetul îşi striga ideile, era convins că trebuie să le trăiască şi să se bată penru ele. Pare, cum singur se evocă, „un spirit al adâncurilor”, un scafandru solitar care cu fiecare afundare în valuri devine mai palid şi care iese la suprafață cu sângele şiroind din timpane, dar plin de sobra bucurie a învingătorului, a omului care s-a pus în slujba oamenilor şi trăieşte voluptatea finală a dăruirii, a topirii în întreg:

“Eu sunt spiritul adâncurilor,
Trăiesc în altă lume decâi voi,
În lumea alcoolurilor tari.
Acolo unde numai frunzele
Amăgitoarei neputinți suni veştede.
Din când în când
Mă urc în lumea voastră
În nopți grozav de liniştite şi senine.
Şi-atunci aprind mari focuri
Și zămislesc comori
Uimindu-vă pe cei ce mă-nţelegeți!
Apoi cobor din nou prin hrube trudnice
În apa luminoasă, minunată.
Sunt spiritul adâncurilor,
Trăiesc în altă lume decât voi.”
(Sunt spiritul adâncurilor)

Poemul Lupta cu inerția e definitoriu pentru întreaga perioadă de creație cuprinsă între momentul terminării Primelor iubiri și moarte. “Mort fără noimă, ca Mercutio în tragedia shakespeariană”, după cum spunea marele învăţat Tudor Vianu, Nicolae Labiș e o prezență continuă în literatura noastră nouă. De pe acum, se fabulează pe seama lui legende, un nimb tragic îi învăluie amintirea.


1. Gheorghe Tomozei, Prefață la: Nicolae Labiș, Moartea căprioarei, Bucureşti, 1964, p. 4-11.
2. lustina Itu, Meşterul de Nicolae Labiș în L.B.R., 1992, p.140-142.
3. Gheorghe Tomozei, Op. cit., p. 4-11.

.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.