Comentariu literar „Moartea căprioarei” de Nicolae Labiș

Labiș, Nicolae. Moartea căprioarei / Nicolae Labiș; – București: Litera | Lecturi școlare; 2011. – 101 p.

undefined

Devinită simbol al întregii sale poezii, Moartea căprioarei e poemul care îl exprimă cel mai bine pe Labiș-adolescentul, copilul cu ochii mari deschişi în faţa miracolelor vieții şi morții.

Scris la numai 18 ani, poemul e rememorarea unui episod, nu prea îndepărtat, al copilăriei. Peste pădurile fantastice, peste potecile ferite, pe ulițele satului s-a înstăpânit seceta. Și cu ea, foamea. Într-un peisaj halucinant de sahară montană, copilul îşi urmează tatăl la vânătoare de capre.


Cum a scris Nicolae Labiș poezia ”Moartea căprioarei”

Compunând atmosfera, poetul utilizează imagini variate, vizual-obsesive, apropiindu-te ori îndepărtându-te în răgazuri de-o clipă de certitudinea că te afli în aşteptarea unui episod dramatic. Copilul trebuie, în sinea lui, să aleagă, între moartea „vietății care va muri la ceas oprit de lege și de datini” și foame, între adorația gingășiei și brutalitate. Și el alege: ar vrea ca plăpânda căprioară să nu apară în bătaia puștii. În jur, pădurea treamătă, se leagănă ca un candelabru gigantic, soarele pare că a topit mineralele, conturul arborilor se schimbă. Dar…

„Văile vuiră. Căzută în genunchi,
Își ridicase capul, îl clătină spre stele.
îl prăvăli apoi, stârnind pe apă
Fugare roiuri negre de mărgele”.

Copilul e convins, pe jumătate doar, că vietatea trebuie să moară. Mama bolnavă, sora flămândă, sunt adevăruri la fel de crude ca moartea. Dar, o dată cu căprioara, a murit ceva din gingăşie, o lume a candorii a fost traversată cu brutalitate de un fulger negru. Copilăria a murit aici. Copilăria țâncului însetat, cu tălpile arse de focul amiezii. Copilăria lui Labiş.

-Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc şi-aş vrea…
Tu, iartă-mă, fecioară – tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!

Autodefinindu-se în fiecare vers, cunoscându-și cu precoce obiectivitate dimensiunile talentului, Nicolae Labiş a izbutit (în dureros de puţinii lui ani de activitate literară) să-și organizeze ceea ce am putea numi viața poeziei sale, să-şi impună o riguroasă disciplină intelectuală, conştient de fiecare etapă trecută, gata să reia și să îmbogăţească temele insuficient lucrate. Temperându-şi (de multe ori cu brutalitate) înclinarea spre pitoresc, el a depăşit cu o siguranță uimitoare treptele debutului, propunându-şi să dea viaţă unor teme majore, practicând moduri de exprimare diverse.

Poezia sa de început are ceva din oglinda lacurilor din câmpie. Din depărtare, te atrage argintul vibrând al culorilor captate în cleștarul apelor. Apropiindu-te, vezi dincolo de nuferi împletituri de ramuri, plante ciudate și o lumină gravă, tulburătoare. Adolescentină, poezia lui Labiș e o invitație la contemplația matură. Simplă în reprezentările ei, ea cheamă la profunzime.