Primul volum al lui Octavian Goga, publicat în 1905, ,,Poezii’’, se deschide cu arta poetica ,,Rugăciune’’, în care este exprimat crezul artistic potrivit căruia ,,scriitorul trebuie sa fie un luptător, un deschizător de drumuri, un mare pedagog al neamului din care face parte, un om care filtrează durerile poporului prin sufletul sau și se transforma într-o trâmbița de alarma’’.
Rugăciune este o artă poetică, adică specie a liricii filozofice, în care scriitorul își exprimă cu mijloacele artei literare concepția despre rolul poetului și al creației. În această poezie scriitorul trebuie să redea suferințele poporului, iar poezia sa devină un instrument de lupta (,,o trâmbița de alarma’’). Octavian Goga impune astfel tonul profetic, neoromantic și optează pentru lirismul obiectiv, în sensul că în poezia de revoltă socială vocea lirică refuza trăirile individuale, vorbind în numele colectivității.
Viziunea romantică se susține în text prin particularitățile de limbaj și expresivitate: antiteze, hiperbole, limbajul popular, arhaic și religios. Din punct de vedere formal, poezia se remarcă prin elaborare, simetrie și eleganța clasică a versificației.
Tema poetului angajat și a poeziei de revoltă socială este susținută de motivele poetice specific liricii lui Octavian Goga: drumul, cântecul, lacrima, jalea, robia, furtuna, strunele etc. Un prim element este titlul, care este o metafora-simbol sugestivă pentru o art poetică romantică. Poezia nu are caracter religios, cum s-ar părea, ci exprima concepția romantică potrivit căreia actul de creație este condiționat de primirea harului divin. Astfel ca ,,rugăciunea’’ poetului devine o invocație a divinității pentru a-l inspira, fapt sugerat de metafora ,,cărarea’’: ,,Eu în genunchi spre tine caut: / Părinte, orânduie-mi cărarea!’’, dar și o confesiune cu privire la opțiunea pentru poezia de revolta socială: ,,Nu rostul meu, de-a pururi pradă/ Ursitei maștere și rele, / Ci jalea unei lumi, părinte, / Să plângă-n lacrimile mele’’.
De asemenea, poezia ,,Rugăciune’’ este alcătuită din șase strofe de câte opt versuri, dispuse în trei secvențe poetice:
Prima strofă ilustrează căutările poetului care n-a găsit calea creației sale și invocă ajutorul divinității, strofele II-V arată izvoarele și obiectul creației sale, iar ultima strofă evidențiază caracterul militant al poeziei care trebuie să fie ,,cântarea pătimirii noastre’’. Tonalitatea poeziei reflectă diferite stări poetice, de la rugăciune și implorare a divinității, prin intermediul invocației retorice, la jale, revoltă și blestem. Relațiile de opoziție sunt multiple: între omul neputincios și divinitatea atotputernică, între lirica subiectivă și cea obiectivă, între ,,rostul meu’’ și ,,jalea unei lumi’’, între suferința celor mulți și răzvrătirea în poezia angajată social.
Cele șase strofe a câte opt versuri, în fapt, catrenelor ale căror versuri ample (de 16 silabe), cu rima împerecheată, au fost segmentate în versuri de opt silabe. Ritmul iambic susține atât ruga cât și tonul de revoltă.
Prima secvență poetică ilustrează căutările poetului imaginat ca un drumeț rătăcit și ruga adresată divinității: ,,Părinte, – orânduie-mi cărarea!’’. Motivul poetic al drumului este amplificat de reluarea prin termenii din câmpul lexico-semantic al drumului: ,,cale’’, ,,cărare’’, prăpastii’’, ,,zare’’. Începutul conține o înșiruire de epitet, care amintesc de mitul biblic al fiului rătăcitor și constituie o descriere a poetului care nu și-a găsit menirea: ,,Rătăcitor, cu ochii tulburi, / Cu trupul istovit de cale, / Eu cad neputincios…’’. Vocativele: ,,stăpâne’’, ,,părinte’’, ,,tu’’, ,,Doamne’’ susțin trădarea tonalității lirice și constituie ipostaze ale relației omului cu divinitatea.
A doua secvență poetică conține o serie de metonimii ale poetului: ,,pieptul’’, ,,văzul’’, ,,mintea’’, ,,brațul’’, pleoapa’’. Poetul se vrea un apostol al neamului, iar obiectul poeziei este viața celor mulți. Verbele la imperativ se asociază cu metafore-simbol ale creației poetice, precum văzul, lacrimile:
,,În veci spre cei rămași în urmă/ Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă’’,
,,Nu rostul meu, de-a pururi prada/ Ursitei maștere și rele,
Ci jalea unei lumi, părinte, / Să plângă-n lacrimile mele’’.
Temele creației sale poetice sunt redate, în strofa a III-a, prin metafore: poezia naturii – ,,Dezleagă minții mele taină / Și legea farmecelor firii’’, poezia socială ,,Sădește-n brațul meu de-a pururi/ Tăria urii și-a iubirii’’. În strofele a IV-a și a V-a, tonalitatea de bocet și de revoltă susține opțiunea poetului pentru a exprima suferința poporului: ,,Nu rostul meu, de-a pururi pradă/ Ursitei maștere și rele, / Ci jalea unei lumi, părinte, / Să plângă-n lacrimile mele’’. Laitmotivul ,,da-mi’’ susține titlul poeziei și accentuează termenii aflați în lanțul enumerației: ,,Dă-mi tot amarul, toată truda/ Atât ordoruri fără leacuri.’’ Punctul de maximă intensitate al discursului liric este atins în versurile: ,,Durerile lor înfricoșată/ În inimă tu mi-o coboară’’.
A treia secvența poetică (ultima strofa) conține imaginea hiperbolică a revoltei, imaginată ca o ,,furtuna’’, ideea că poezia este un instrument de luptă și că are character profetic, dar și crezul poetic angajat: ,,În smalț de fulgere albastre/ Încheagă-și glasul de aramă: / Cântarea pătimirii noastre. ‘’
Poezia ,,Rugăciune’’ de Octavian Goga are un timbru aparte, elegiac, care reflectă o serie de prelungiri ale romantismului și ale clasicismului: invocarea divinității la începutul artei poetice, aplecarea spre suferință, interesul pentru ,,specificul național’’, pentru lumea satului românesc. Poezia impune tonul profetic, neoromantic, dar apelează la o versificație elaborată.
MESIANISMUL
Octavian Goga este un adevărat profet al vremurilor viitoare. Rolul pe care și‑l asumă este de „luptător, de deschizător de drumuri” și, în sensul doctrinei sociale, de „pedagog al neamului”, care își transformă creația, cântecul, într‑o „trâmbiță de alarmă”, în chemare la luptă pentru împlinirea idealului național. În poezia Rugăciune mesajul său este metaforic, revolta îmbrăcând o retorică biblică, de mântuire și de implicare în destinul neamului oprimat, a salvării divine. Vremurile sunt grele, poporul rabdă tirania unui timp corupt, decăzut, ale unei istorii nedrepte, oamenii s‑au transformat din eroii și stăpânii originari în „umiliții‑n umbră / Cu umeri gârbovi de povară”. Octavian Goga este convins că singura Putere Supremă observă această nedreptate și o poate înlătura și de aceea își transformă poezia într-un program de luptă.
„Cântarea pătimirii noastre” este tocmai esența programului estetic al lui Octavian Goga, constând în „trezirea” neamului din somnul cel adânc, de moarte, și în invocarea forței divine mântuitoare, reprezentate prin lumină, disimulată metaforic în „fulgere albastre”, culoare divină, cu o simbolistică protectoare.
ARTĂ POETICĂ
Prin poezia Rugăciune, Octavian Goga se răzbună pe toți „umiliții‑n umbră”, cei ce nădăjduiesc la o soartă mai bună, invocând acele metaforice „fulgere albastre” zărite profetic la orizont, semne ale divinității, chemate să năruiască vechea ordine a lumii, să o transforme în una nouă, mai dreaptă. Proclamând întregul său demers poetic, prin metaforă, „chemarea pătimirii noastre”, Octavian Goga își definește, încă de la început, și temele dominante ale universului său poetic, pe care credem că e cazul să le menționăm:
- Teroarea istoriei, cum ar spune Mircea Eliade, care îngenunchează locuitorii asupritelor plaiuri românești. Aceștia au „umeri gârbovi de povară”, iar durerea lor este „înfricoșată”, prin acest epitet demonstrându‑se că omul nu stăpânește fenomenul istoric, ci este subjugat lui, fiind împovărat de un tragism imanent al sorții.
- Salvarea nu poate veni decât de la Dumnezeu, prezent peste tot, aici sub formă de „fulgere” de lumină albastră.
- Mesianismul poetului: Octavian Goga se află în ipostaza unei „trâmbițe de alarmă”, invocând puterea divină, la fel cum altădată profeții invocau elementele naturii, pentru a elimina nedreptatea revărsată asupra unui neam înrobit, asuprit.
- Tema iubirii și a răzbunării, două sentimente situate diferit pe scara duală a trăirii omenești, necesare pentru a îndrepta ceea ce mai poate fi salvat. Iubirea este văzută ca o modalitate de a recompune o nouă ordine, mai dreaptă, răzbunarea ca o „îndreptare spre bine” a ceea ce a devenit rău, ca o posibilitate de a elimina răul din rădăcini: [răs-+ (îm)buna] = „a întoarce spre bine”.
- Durerea din partea finală a poeziei este „înfricoșată“, venită din „robiile de veacuri” ale unui popor în care „gem robiile de veacuri” și „umiliții-n umbră / Cu umeri gârbovi de povară”, durere coborâtă și în inima poetului.
Biblioteca „Alexandru Donici” 