Lacustră de George Bacovia

George Bacovia, cel mai important poet simbolist român 

Sâmbătă, 4 septembrie, se împlinesc 140 de ani de la naşterea lui George Bacovia.

George Bacovia

4/16 septembrie 1881 – 22 mai 1957

George Bacovia este unul dintre marii poeţi originali de după Eminescu. Despre manierismul estetic definind atmosfera cunoscută în istoria literară sub numele de bacovianism au vorbit toţi marii critici. Atmosfera lăuntrică particulară este, cum spunea Eugen Lovinescu, deprimată de toamne reci, cu ploi putrede, cu arbori cangrenaţi, limitat într-un peisagiu de mahala de oraş provincial, între cimitir şi abator… atmosfera de plumb… în care pluteşte obsesia morţii și a neanțului.

Găsim în opera lui George Bacovia (pseudonimul lui George Vasiliu) influențe din E. Poe și din simbolismul francez: Rollinat, Laforgue, Baudelaire, Verlaine – prin atmosfera de nevroza, ideea morţii, cromatica și predilecţia pentru muzică.

Bacovia este poetul toamnelor dezolante, al iernilor ce dau sentimentul de sfârşit de lume, al căldurilor toride, în care cadavrele intră în descompunere, al primăverilor iritante și nevrotice (Lacustra, Cuptor, Nervi de primăvara, Decembrie). Cadrul este oraşul de provincie, cu parcuri solitare, cu fanfare militare, cu cafenele sărace, cuprinse într-o realitate demoralizată. Alături de figurile proiectate pe acest fundal: copii și fecioare tuberculoase, o palidă muncitoare, poetul însuşi, rătăcind fără sens, făcând gesturi absurde, devin personaje: toamna, somnul, plânsul, golul, frigul, tristeţea, umezeala, răceala, nevroza.

George Bacovia - Plumb (comentariu)

Marele solitar și poet al târziului se naște la Bacău, unde absolvă liceul. Își face studiile la Facultatea de drept a Universității din Iași. A fost avocat, copist, ajutor contabil, referent bibliotecar. Volume: Plumb(1916), Scântei galbene (1926), Cu voi(1930), Comedii în fond (1936), Stanțe burgheze (1946).

Publicată în volumul Plumb, apărut în 1916,
poezia Lacustră aparţine esteticii simboliste şi este semnificativă pentru universul bacovian.

Lacustră

De-atâtea nopți aud plouând,
Aud materia plângând…
Sînt singur, și mă duce un gând
Spre locuințele lacustre.

Și parcă dorm pe scânduri ude,
În spate mă izbește-un val
Tresar prin somn și mi se pare
Că n-am tras podul de la mal.

Un gol istoric se întinde,
Pe-același vremuri mă găsesc…
Și simt cum de atâta ploaie
Pilonii grei se prăbușesc.

De-atâtea nopți aud plouând,
Tot tresărind, tot așteptând…
Sînt singur, și mă duce-un gând
Spre locuințele lacustre.

Titlul poeziei este simbolic.

Cu sens denotativ, lacustra reprezentă o locuinţă primitivă, temporară şi nesigură, construită pe apă şi susţinută de piloni. Podul care păstra legătura cu lumea terestră noaptea era tras de la mal pentru a-i proteja pe locatarii casei de pericolul lumii exterioare. Cu sens conotativ, titlul sugerează faptul că eul poetic este supus în permaneţă pericolului agresiunii din partea lumii exterioare, de care se izolează, devenind în felul acesta un însingurat, un prizonier al propriei lumi.

Tema poeziei reprezintă un nucleu al întregii opere bacoviene: dezagregarea cosmică şi regresiunea în haosul primordial amorf, descompunerea spirituală sub efectul ploii, alienarea fiinţei sub presiunea materiei, descompunerea lentă a sinelui şi a materiei.

La nivel formal, poezia este alcătuită din patru catrene, dispuse în mod simetric. Construcţia ei este circulară. Lumea imaginată ca un cerc închis este redată prin repetiţia versurilor: „De-atătea nopţi aud plouând, „Sunt singur, şi mă duce un gând/ Spre locuinţele lacustre”. Simetria strofei iniţiale şi a celei finale conferă monotonia.

Imaginarul poetic se organizează în jurul a două simboluri: ploaia – reprezintă dezagregarea eului, tristeţe, monotonie, descompunerea materiei şi lacustra – simbol al limitării orizontului uman.

Strofa întâi exprimă, în mod simbolic, dezagregarea materiei, sub acţiunea unei ploi permanente, plasată în atemporalitate: „De-atătea nopţi aud plouând”. Percepţia unei alunecări în acvatic se face gradat, de la o reacţie personală, în regim intim, la înregistrarea unei reacţii cosmice: „ materia plângând”.   Căderea  ploii  acţionează hipnotic asupra „somnului” fiinţei şi a lumii. Astfel, apele din realitatea obiectivă, „ploaia”, se contopesc cu apele visului, subconştientul, ambele având proprietatea de a descompune, a dizolva. Apele ploii, conştientul, aduc la suprafaţă, din vis „apele profunde” ale conştiinţei, imaginea „lacustrelor”. Izolarea poetului este exprimată direct: „Sunt singur”.

În strofa a doua, este continuată ideea elementului acvatic, prin intermediul unor simboluri precum: „scânduri ude”, „val, „pod”, „mal. Starea de nevroză, de iritare, provocată în prima strofă de plânsul şi dezagregarea materiei, se corelează cu spaima, în strofa a doua, sentimente generate de pericolul iminent: „în spate mă izbeşte-un val. Reacţiile instinctuale primează, eul fiind redus la contururile acestora: „Tresar prin somn, şi mi se pare/ Că n-am tras podul de la mal. Apare motivul somnului purtând sugestia morţii, căci somnul bacovian este „un somn întors”, care se transformă într-un coşmar.

Strofa a treia amplifică starea de angoasă, de nelinişte, de singurătate a poetului, prin regresiunea în „golul istorid” al începuturilor lumii. Singurătatea este proiectată în eternitate prin intermediul versului: „Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc”. Teama de neant produce exasperare, dar şi resemnare în izolare. Dezagregarea se extinde la nivelul întregului univers, piloţii gref ai lumii lăuntrice prăbuşindu-se sub acţiunea distrugătoare a apei. Încordarea, întinderea nervilor în mod excesiv preconizează apropierea sfârşitului, cu sugestia motivului biblic al potopului.

Ultima strofă o reia simetric pe prima, în afară de versul al doilea, care se realizează ca o prelungire a primului catren: „Tot tresărind, tot aşteptând”. Accentul cade pe planul subiectiv, trecându-se de la universal la individual. Descompunerea este o acţiune liniară şi finită.

Nivelul fonetic, prozodia

Din punct de vedere fonetic, frecvenţa vocalelor a,o,u sugerează plânsul universal, tristeţea metafizică, ultimele două fiind vocale închise. Măsura versurilor este de opt silabe, versul este mediu, ritmul iambic. In prima şi în ultima strofă, monorima se realizează prin intermediul silabei -ănd, ceea ce sugerează bocetul, plânsul cosmic al materiei. In celelalte două strofe rimează doar versurile al II-lea şi al IV-lea.

La nivel morfologic se remarcă abundenţa verbelor la prezent: aud, sunt, mă duce, dorm, mă izbeşte, tresar, mă găsesc, simt, se prăbuşesc, ce sugerează permanenţa stării de dezagregare. Gerunziile: plouând, plângând, tresărind, aşteptând, sugerează monotonia, prelungirea la infinit a stării de disperare, tristeţea cosmică. Folosirea repetată a verbului aud, imaginii poetice o dimensiune auditivă; plânsul lăuntric devine plânsul întregului univers.

La nivel lexical cuvintele din sfera semantică a apei: plouând, plângând, ude, val, mal, se organizează în două câmpuri semantice: ploaia şi lacustra. La nivel stilistic se observă prezenţa rară a metaforei: „aud materia plângând”.

CONCLUZIA

Prezenţa unor motive literare precum: moartea, ploaia, golul, noaptea, plânsul, nevroza, înscrie această poezie în lirica simbolistă.

Sursă: Literatura română : Dicţionar-antologie de istorie şi teorie literară. – Chişinău : Museum, 2005, Chişinău : Comb. Poligr., 2005. – 51-55 p.

Ciocanu, Ion. Literatura română : studii şi materiale pentru învăţământul preuniversitar. Chişinău : Prometeu, 2003. – 273-276 p.