Mistrețul cu colți de argint de Ștefan Augustin Doinaș


Poezia lui Doinaș sacralizează dreptul de prioritate al rigorii față de afecte, al ordinei interne față de imagine și al sensului față de semn. – Laurențiu Ulici

Ștefan Augustin Doinaș

26 aprilie 1922 – 25 mai 2002

poet, eseist, traducător

Stefan Augustin Doinaș (pseudonimul lui Stefan Popa) s-a născut la 26 aprilie 1922 în comuna Caporal Alexa din județul Arad, într-o casă de oameni înstăriți. Împrejurarea, norocoasă în perioada dinainte de război, se va dovedi nefasta după instaurarea comunismului.

Viitorul poet urmează școală primară în satul natal, iar apoi Liceul „Moise Nicoara” la Arad. Profesorul de română care îl cucerește pe tânărul venit de la țară este Alecu Constantinescu. Încă din liceu, Ștefan Augustin Doinaș citește poezie ( Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Octavian Goga, George Coșbuc, dar și Tudor Arghezi, Ion Barbu) și critică de poezie.

În toamna lui 1941, absolventul de liceu pleacă la Sibiu – unde se refugiase Universitatea clujeana, după trecerea Ardealului de Nord sub jurisdicție maghiară – și se înscrie la Medicina, dar încă din primul an frecventează și cursurile de la Litere și Filosofie. În 1944 se și transfera la această facultate, unde îi are ca profesori pe Lucian Blaga la istoria culturii, pe Liviu Rusu la estetica, pe D.D. Roșca la istoria filosofiei și la filosofia generală. Activează în cadrul Cercului literar, alături de I. Negoitescu, Radu Stâncă, Ion D. Sârbu, Cornel Regman, Eugen Todoran, Ovidiu Cotrus, Radu Enescu s.a.

În 1948 absolvă facultatea și se întoarce ca profesor în satul său natal; preda apoi româna la Halmagiu, în continuare la Gurahont, în total șapte ani de profesorat. În această perioadă scrie o piesă de teatru, Brutus și fiii săi, un ciclu de sonete intitulat sonetele mâniei). În timpul studenției clujeano-sibiene din anii războiului, a fost unul dintre componenții de seamă ai Cercului Literar de la Sibiu și a semnat chiar „Manifestul” acestuia, care a apărut în ziarul Viața în 1942.

Debutul și opera

A debutat în 1939, cu o poezie, în Jurnalul literar, câștigând apoi, cu volumul Alfabet poetic, în 1947, premiul Eugen Lovinescu. Volumul însă nu a mai apărut, din cauza instaurării comunismului, eveniment tragic ce l-a trimis în spatele grațiilor pentru convingerile sale.

Ștefan Augustin Doinaș a reușit să debuteze în poezie abia în 1964, cu volumul Cartea mareelor, în care trecea de la balada la o poezie cerebrală. A teoretizat alături de alți poeți membri ai Cercului literar de la Sibiu (în special Radu Stanca) estetica baladei în poezie. Alte volume, Omul cu compasul (1966), Seminția lui Laocoon (1967), Papyrus (1974). Abia în 1978 reușește să-și publice volumul Alfabet poetic. Mai publica Hesperia (1979) și Foamea de UNU (1987), înainte de anul de răscruce 1989.

Ștefan Augustin Doinaș este și autorul unor cărți de eseuri și reflecții pe marginea poeziei românești și a poeziei în general: Lampa lui Aladin (1970), Poezie și moda poetică (1972), Orfeu și tentația realului (1974), Lectura poeziei (1980).

Cel mai cunoscut poem al său, unul dintre cele mai frumoase scrise vreodată
în limba română este Mistrețul cu colți de argint.

A fost, în ultimul deceniu al vieții, directorul revistei Secolul XX, apoi președintele fundației cu același nume. Activitatea sa literară acoperă toate genurile, meritele sale culturale și literare i-au fost recunoscute din plin, poetul devenind academician în anul 1992. A decedat pe data de 25 mai 2002.

Mistrețul cu colți de argint

Mistrețul cu colți de argint este un poem-baladă al scriitorului român Ștefan Augustin Doinaș. Poemul este considerat opera de debut semnificativ, dar și una din operele de referință ale autorului. Scrisă în 1945 şi refăcută în 1950, poezia face parte dintr-un ciclu de nouăsprezece balade publicate în volumul Omul cu compasul, în anul 1966. În legătură cu activitatea Cercului literar de la Sibiu, Radu Stanca, Ioanichie Olteanu şi Ştefan Augustin Doinaş, şi-au propus să scrie balade, specie literară mai veche, în care Goethe vedea ,,suprema formă a poeziei lirice’’.

Semnificația mistrețului

Mistrețul este un animal de pădure şi este clasificat în categoria vânatului mare, alături de cerbul carpatin, urs, căprior, capra neagră, lup, râs etc., fiind răspândit în aproape toată Europa, cu excepţia Angliei şi a Ţărilor Nordice. În ţara noastră efectivele lui au ajuns la aproape 50.000 exemplare, în prezent găsindu-se răspândit în aproape toate judeţele ţării, începând din deltă şi până în golul alpin. Preferă pădurile de foioase care asigură ghinda şi jirul, hrana lui de bază, precum şi o varietate mare de plante agricole, rădăcini, fructe şi seminţe forestiere, precum şi animale mici: rozătoare, insecte, larve etc. Mistreţul este un animal care poate parcurge la nevoie distanţe mari, chiar 20-40 km într-o noapte, fiind atraşi de foarte multe ori de pădurile cu ghindă şi jir, unde se vor stabili ulterior, fără a se întoarce la locurile de unde au plecat.

Despre operă

Poezia „Mistrețul cu colți de argint”, elaborată într-o prima variantă în 1945 și inițiind o serie de nouăsprezece balade în volumul „Omul cu compasul” (1966), este o parabola modernă cu aspect baladesc, în sensul dat de programul Cercului literar de la Sibiu și de eseul lui Radu Stanca „Resurecția baladei” (1945). Epica baladei dezvoltă motivul vânătorii inițiatice, combinat cu cel al căutării idealului, ilustrat în mari opere din literatura română și universală, de pilda „Noaptea de decemvrie”, de Alexandru Macedonski.

Un prinț din Levant caută un misterios mistreț cu colți de argint, vânarea acestuia devenind obsesia propriei vieți. Proba are caracter inițiatic, reiterând, în plan real, practici arhaice, precum tinerii de altădată intrau în peștera ursului cu mâinile goale. Prințul din Levant este un rebel, care nu acceptă viziunea banală asupra vieții și sfaturile oamenilor obișnuiți, pentru care vânătoarea are numai scop pragmatic, fără implicarea unor mari idealuri, devastatoare în cele din urmă pentru ființa umană:

„- Stăpâne…/ mistrețul acela nu vine pe-aici./ Mai bine sa-abatem vânatul cu coarne, / ori vulpile roșii, ori iepurii mici”.

Fantasma ce-l cheamă, îl provoacă și în cele din urmă îl răpune se află dincolo de puterile sale, în sfera cea mai tulburătoare a idealului greu de atins, în ciuda eforturilor supraomenești de a înfrânge animalul vrăjit, „cu colți de argint”, care poartă atributele certe ale fantasticului.

Mistrețul cu colți de argint

Un prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea
prin inimă neagră de codru trecea.
Croindu-şi cu greu prin haţişuri cărarea,
cântă dintr-un flaut de os şi zicea:

Veniţi să vânăm în păduri nepătrunse
mistreţul cu colţi de argint, fioros,
ce zilnic îşi schimbă în scorburi ascunse
copita şi blana şi ochiul sticlos..

Stăpâne, ziceau servitorii cu goarne,
mistreţul acela nu vine pe-aici.
Mai bine s-abatem vânatul cu coarne,
ori vulpile roşii, ori iepurii mici…

Dar prinţul trecea zâmbitor înainte
privea printre arbori atent la culori,
lăsând în culcuş căprioara cuminte
şi linxul ce râde cu ochi sclipitori.

Sub fagi el dădea buruiana-ntr-o parte:
Priviţi cum se-nvârte făcându-ne semn
mistreţul cu colţi de argint, nu departe:
veniţi să-l lovim cu săgeată de lemn!..

Stăpâne, e apa jucând sub copaci,
zicea servitorul privindu-l isteţ.
Dar el răspundea întorcându-se: -Taci..
Şi apa sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri:
Priviţi cum pufneşte şi scurmă stingher,
mistreţul cu colţi de argint, peste plaiuri:
veniţi să-l lovim cu săgeată de fier!..

Stăpâne, e iarba foşnind sub copaci,
zicea servitorul zâmbind îndrăzneţ.
Dar el răspundea întorcându-se: -Taci..
Şi iarba sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub brazi, el strigă îndemnându-i spre creste:
Priviţi unde-şi află odihnă şi loc
mistreţul cu colţi de argint, din poveste:
veniţi să-l lovim cu săgeată de foc!..

Stăpâne, e luna lucind prin copaci,
zicea servitorul râzând cu dispreţ.
Dar el răspunde întorcându-se: – Taci..
Şi luna sclipea ca un colţ de mistreţ.

Dar vai! sub luceferii palizi ai bolţii
cum stă în amurg, la izvor aplecat,
veni un mistreţ uriaş, şi cu colţii
îl trase sălbatic prin colbul roşcat.

Ce fiară ciudată mă umple de sânge,
oprind vânătoarea mistreţului meu?
Ce pasăre neagră stă-n lună şi plânge?
Ce veştedă frunză mă bate mereu?..

Stăpâne, mistreţul cu colţi ca argintul,
chiar el te-a cuprins, grohăind, sub copaci.
Ascultă cum latră copoii gonindu-l..
Dar prinţul răspunse-ntorcându-se. – Taci.

Mai bine ia cornul şi sună întruna.
Să suni până mor, către cerul senin..
Atunci asfinţi după creste luna
şi cornul sună, însă foarte puţin.

Un comentariu la „Mistrețul cu colți de argint de Ștefan Augustin Doinaș

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.