Opera scriitoarei Guzel Iahina

Guzel Șamilievna Iahina

scriitoare și scenaristă rusă

1 iunie 1977, Kazan, Rusia

Guzel Șamilievna Iahina s-a născut în Kazan. Mama ei este medic, iar tatăl ei este inginer. Acasă, ea a vorbit limba tătară și a învățat limba rusă doar după ce a început să meargă la grădiniță. A studiat la Facultatea de Limbi Străine în Institutului Pedagogic de Stat din Kazan. În 1999, s-a mutat la Moscova. În 2015, a absolvit Școala de Film de la Moscova, cu diplomă în scenaristică.

Carieră

Iahina a lucrat în relații publice și publicitate. Și-a început cariera de scriitoare cu publicații în reviste Neva și Oktyabr. Secțiuni din romanul ei de debut, Zuleiha deschide ochii,
au apărut în jurnalul Siberian Fires.

Romanul de debut se bazează pe experiențele bunicii sale, de origine tătară. În 1930, ca parte a programului de desculacizare, sovieticii au mutat forțat mulți tătari din partea europeană a Rusiei în Siberia. Bunica lui Iahina s-a numărat printre aceștia. A fost exilată la o vârstă fragedă și a reușit să se întoarcă acasă doar șaisprezece ani mai târziu.

Romanul descrie experiențele lui Zuleiha, o țărancă tătară. Soțul ei a rezistat desculacizării și a fost ucis. Zuleiha a fost transportată în Siberia și lăsată într-un loc pe râul Angara, cu puține mijloace de supraviețuire. Zuleiha a trebuit să trăiască în condiții dure, să construiască relații cu alți exilați și să-și creeze o nouă identitate și motive pentru a trăi

Iahina a dezvoltat inițial proiectul ca scenariu de film, iar mai târziu l-a rescris ca pe un roman. Înainte de a fi acceptat pentru publicare, romanul a fost respins de mai multe edituri.

Iahina, Guzel. Zuleiha deschide ochii / Guzel Iahina. – București: Humanitas, 2018. – 424 p.

„Cea mai bună carte pe care am citit-o în ultima vreme. O carte foarte puternică, care aduce un suflu nou în literatura rusă.” (Evgheni Vodolazkin)

Zuleiha, o tânără gravidă dintr-un sat de tătari, e deportată în Siberia după uciderea soțului ei de către un ofițer din Armata Roșie. Face o călătorie lungă și chinuitoare, alături de țărani deschiaburiți și intelectuali leningrădeni, deținuți de drept comun, musulmani și creștini, credincioși și atei, ruși, tătari, nemți și ciuvași, ajungând într-un loc pustiu, cu o natură neîndurătoare. Iar comandantul coloniei de muncă înființate aici este chiar ucigașul soțului ei. Cu o tensiune crescândă, redată magistral de autoare, între Zuleiha și comandant se înfiripă o iubire stranie, reținută, dar de o intensitate covârșitoare. Personajele se transformă, rolurile se inversează, adevărurile devin incerte. Singura certitudine a eroinei rămâne dragostea față de fiul ei, Iusuf, pentru salvarea căruia este hotărâtă să plătească orice preț. Un roman impresionant prin amploare, suflu epic, forță de evocare și umanism.

Marea revelație a literaturii ruse din 2015, romanul Zuleiha deschide ochii, a fost recompensat cu cele mai importante premii: Bolșaia Kniga (dublu câștigător, Premiul întâi și Premiul cititorilor – Locul întâi), Iasnaia Poliana (Lev Tolstoi) și Kniga Goda. Este în curs de traducere în peste treizeci de limbi.

Iahina, Guzel. Copiii de pe Volga/ Guzel Iahina.- București: Humanitas, 2020. – 476 p.

Premiul Bolșaia Kniga 2019 / Marele Premiu Ivo Andrić 2019

La trei ani după debutul ei fulminant, cu bestseller-ul Zuleiha deschide ochii, Guzel Iahina publică în 2018 un nou roman cutremurător, care se bucură deja de faimă internațională. Iată cum îl descrie autoarea: „Am vrut să vorbesc despre lumea coloniilor germane de pe Volga — vibrantă, aparte, vie — o lume creată cândva de oameni veniți din altă țară și pierdută astăzi în negura timpului. Dar este și o poveste despre cum poate o mare dragoste să nască spaime în sufletul nostru și totodată să ne ajute să le depășim.“

Iakob Ivanovici Bach, profesor în satul german Gnadental de pe Volga, duce o viață simplă, anonimă, într-una dintre coloniile germane. Într-o zi, este chemat pe celălalt mal al fluviului ce „împarte lumea în două“ să-i dea lecții unei tinere fragile și timide, Klara, fiica unui straniu personaj Udo Grimm. Nu e deloc surprinzător că între cei doi se înfiripă o poveste de iubire. Este însă singurul fapt previzibil din acest roman amețitor, căci în clipa următoare istoria dă năvală, răsturnând reguli și destine, realitatea capătă accente supranaturale, adevărul nu mai este același și totul se topește într-o grandioasă epopee din ritmul căreia nu te mai poți desprinde.

Cartea Copiii de pe Volga este foarte interesantă în partea sa documentaro-istorică, și captivantă, la modul un pic deprimant, în cea intimo-personală. Te face să îți dorești să citești și celelalte cărți ale scriitoarei, chiar fără să iei nicio clipă în considerare premiile care deja le recomandau.

Iahina, Guzel. Trenul spre Samarkand/ Guzel Iahina. – București: Humanitas, 2021. – 476 p.

Trenul spre Samarkand – ghirlanda din pomul foametei

Anul 1923. Tânăra Uniune Sovietică e un tărâm haotic, bântuit de o foamete cruntă și încă zguduit de ultimele zvâcniri ale Războiului Civil. Neîndurătoarea politică a rechiziționărilor a ucis milioane de oameni, a pustiit sate, a destrămat familii și a lăsat fără adăpost mii de copii, care acum rătăcesc flămânzi peste tot. Combatantul forțelor civile de tineret Deev primește misiunea de a forma un tren care să transporte cinci sute de copii de la Kazan până în Samarkandul mai îndestulat. Astfel începe o călătorie aventuroasă, de șase săptămâni, din pădurile de pe malul Volgăi și stepele kazahe până în deșertul Kîzîlkum și munții Turkestanului, desfășurând o pânză fabuloasă, pe care sunt zugrăvite destine, personaje pline de culoare (cazaci albi, țărani porniți în bejenie, cekiști, basmaci și, mai ales, micii vagabonzi excentrici), iubiri, gesturi exaltate sau suferințe tăcute, umor, cruzime și speranță – într-o alternare de lumină și întuneric demnă de marea pictură și acea vivacitate cinematografică a scenelor cu care ne-a obișnuit deja Guzel Iahina.

„Un fel de Arcă a lui Noe“, după cum îl numește Guzel Iahina, trenul care duce copii din Povolgia flămândă și sărăcită spre Samarkand dobândește de-a lungul călătoriei proporții mitice. Nu numai despre salvarea copiilor e vorba, ci și despre salvarea sufletelor. Și despre omenie. Romanul atinge dimensiuni de epos: asemenea lui Odiseu, Hercule sau Iason, Deev, personajul cel mai pregnant conturat, poate ucigașul unora dintre părinții orfanilor pe care-i are în grijă, trebuie să lupte, pentru a-i salva pe copii, cu răul absolut, care se înfățișează sub diferite chipuri: foamete, molimă, trădare, crimă. Sentimentul de pericol permanent e însoțit de momente neașteptate de tandrețe și iubire, de uluitoare gesturi de solidaritate, de emoționante dovezi de sacrificiu personal.

Lectură plăcută!