Goethe – magicianul cuvântului și expresia idealului umanist

Spirit enciclopedist, personalitate multilaterală, preocupată de literatură, artă, știință, J.W.Goethe a excelat în toate domeniile, dar a intrat în eternitate prin
opera sa literară Faust.

Johann Wolfgang von Goethe

28 august 1749 – 22 martie 1832

poet german, ilustru gânditor și om de știință

Johann Wolfgang von Goethe s-a născut la 28 august 1749, la Frankfurt pe Main, în familia unui înalt demnitar-consilier imperial. În 1785, Goethe a încheiat primul contract pentru editarea operelor sale alese. În 1806 au fost tipărite operele sale complete, în care Goethe a inclus multe scrieri nepublicate până atunci, cum ar fi pastoral într-un act: Toana îndrăgostitului (1767). Între 1827 și 1830 a apărut, la editorul Cotta, ediția definitivă Opere de J. W. Goethe, în 40 de volume.

Goethe este autorul numeroaselor lucrări eseistice:
  • Despre arhitectura germane (1773);
  • Călătorie în Italia (1787);
  • Simpla imitare a naturii, Manieră, stil (1789);
  • Anale sau însemnări de zi și de an (1793,1794);
  • Sanculotismul literar (1795);
  • Shakespeare și nici un sfârșit (1816);
  • Laocoon, Priviri în împărăția grației (1830);
  • Pentru tineri poeții, Un cuvânt pentru tinerii poeți (1831).

În ce privește concepția sa estetică, Goethe considera că arta este o a doua natură, entuziasmându-se pentru anticitatea elină sau renașterea italiană, dar opunându-se romantismului, caracterizat ca „făcut, umflat, exagerat, bizar”. În centrul creației lui Goethe se află omul, parte integrantă a naturii, „ultimul produs al naturii mereu în dezvoltare”, care lucrează după legi eterne și divine. Goethe proclamă „realul idealizat”, adică frumosul extras din elementele progresive sănătoase, deschise către viitor, ale realității. Frumosul goethean stă în serviciul umanității, al perfecțiunii omului și societății.

Poetul s-a stins din viață la 22 martie 1832, după o săptămână de boală. A fost înhumat, la 26 martie, în cavoul din Weimar, alături de Fr. Schiller.

Goethe, Johann Wolfgang von. Faust. Vol. 1-2 / Johann Wolfgang von Goethe. – Bucureşti : Adevărul Holding, 2010. – 253 p. /– 361 p.

Capodopera sa Faust, la care scriitorul a lucrat aproape de 60 de ani, este greu de încadrat într-o specie literară anumită: poate fi considerate poem dramatic, drama filozofică sau tragedie, după cum a subintitulat-o autorul. Faust este o operă complex, în care și-a vândut sufletul Diavolului este preluat din legend medievale și din cărțile populare ale Renașterii. Acest motiv a fost însă exploatat de Goethe din perspectiva analizei sensului existenței umane, Faust al său fiind un însetat de absolut. Precedată de o încheiere și de un prolog dublu, opera oferă reflecțiile bătrânului doctor asupra vieții, descrie aventurile acestuia, plăcerile pe care le gustă, întinerit, înainte de a-ți da sufletul lui Mefistofelic.

Dragostea față de Margareta și însoțirea cu Elena nu-i poate aduce fericirea la care râvnește, plăcerile vulgare nici atât. Fericirea este găsită doar în viața plină de activitate, în creația utilă oamenilor. Imnul este cântat de scriitor muncii creatoare și libere. Bătrânul și orbul Faust înțelege că ”Își merită viața, libertatea acela numai / Ce zilnic și le cucerește ne-ncetat”. După ce Faust moare, Mefistofel nu-I va avea sufletul, pentru că faptele sale generoase l-au mântuit.


Faust este poemul experienței omenești… Nici o altă opera literară a popoarelor modern, poate cu excepția Divinei comedii a lui Dante, nu atinge aceeași varietate, aceeași forță de expansiune a genialității poetice în multiplicitatea manifestărilor ei” – Tudor Vianu

Prima parte a operei Faust a fost terminată 1806, iar partea a doua – în 1831. Se știe că  în 1770-1775 poetul a scris prima variantă, care a fost tipărită postum 1887, după o copie a manuscrisului original pierdut –Urfaust. Unul dintre traducătorii operei Faust în română este Lucian Blaga, iar printre primele traduceri ale creațiilor lui Goethe se numără cele efectuate de I. Heliade Rădulescu în 1829.

Goethe, Johann Wolfgang von. Suferinţele tînărului Werther. -Bucureşti:
Mondero, 2007. – 125 p.

Suferințele tânărului Werther este o autobiografie ficționalizată a lui Goethe. Este o poveste de dragoste neîmpărtășită, pe care protagonistul o povestește prietenului său, Wilhelm, prin intermediul scrisorilor. Mutat într-un ținut rural după o discuție despre o moștenire iscată în cadrul familiei, cu un psihic destul de sensibil, înclinat către meditație și contemplație, tânărul Werther se îndrăgostește de o tânără care, din păcate, este logodită și pe punctul de a se căsători cu altcineva. Ați crede că acest lucru, ca și hotărârea fetei de a merge mai departe cu această logodna, va frânge entuziasmul tânărului. Din păcate, nu. Această dragoste imposibilă se transformă în timp într-o adevărată obsesie.

Senzația la un moment dat, ca tânărul suprapunea idealul lui feminism peste persoana Charlottei. Era mai îndrăgostit de ideea de a iubi decât de persoana fizică. Cu cât este mai respins, cu cât relația dintre Charlotte și proaspătul ei soț devine mai trainică, cu atât crește pasiunea lui Werther și acțiunile lui patologice. De la vizite prelungite și lipsite de delicatețe, la rugăminți, jelanii, sărutări forțate, până la fantezii erotice, tânărul nostru trece prin toată gama unui delir pasional.

Insistă în scrisorile sale pe zbuciumul său interior, pe agonia de a nu putea avea ceea ce își dorește, pe depresia ce se adâncește, fiind totodată convins că fata îl iubește, dar decența și educația nu-i permit să-și recunoască adevăratele sentimente din cauza statutului social de femeie căsătorită.

Sursa: 100 de scriitori notorii ai lumii: Viaţa. Activitatea. Opera. – Chişinău: Epigraf, 2006. – 400 p.