Astăzi la serviciul “Povești cu tâlc”, desfășurat în incinta bibliotecii “Alexandru Donici”, a fost lecturată parabola „Potopul din suflet” în colaborare cu grupa pregătitoare ,,nr. 3 ”din grădinița 146.
Activitatea a început cu jocul didactic „Cuvinte cu sens asemănător ”, un joc la care copiii s-au descurcat foarte ușor. După joc am purces la lectura parabolei „Potopul din suflet” care începe astfel: De mult, tare de mult un mare potop a pustiit un continent întreg. Puținii supraviețuitori care au rămas în viață s-au strâns la un loc și au prins a-și plânge de milă. Erau singuri, singuri în tot Universul. Nu mai aveau nici casă, nici masă, și, în disperarea lor, erau gata să se sfâșie unii pe alții.
Dar… o forță divină i-a îndemnat să se roage. Resemnați, au căzut în genunchi și au prins a se ruga să moară cu demnitate, înainte ca setea și foametea să-i transforme în fiare sălbatice. La scurtă vreme însă, au simțit lângă ei o tainică prezență. Tăcerea era desăvârșită, și, dintr-odată, în mijlocul ei, l-au văzut pe Dumnezeu. De cum L-au recunoscut, s-a făcut lumină și El le-a vorbit:
– Oameni buni! Știu că nu mai aveți nici putere, nici răbdare să reluați totul de la capăt. De aceea, pentru început, am să vă ajut Eu cu cele necesare… Iată aici, în fața voastră, o mulțime de merinde și materiale de construcție… Luați fiecare cât puteți duce și construiți fiecare ce doriți…
Zis și făcut: o jumătate din ei au luat cât au putut duce în spate și s-au răspândit spre răsărit, iar ceilalți s-au îndreptat spre asfințit. După un timp, cei care o luaseră spre răsărit au revenit la El și L-au rugat să le mai dea merinde și materiale, ca să-și ducă „opera” la bun sfârșit… Mărinimos cum nimeni dintre muritori nu poate fi, Dumnezeu le-a îndeplinit dorința. În scurtă vreme însă, ei s-au reîntors cu aceeași rugăminte, apoi iar și iar, până când Bunul Dumnezeu n-a mai putut răbda și i-a întrebat:
– Da ce construiți voi, oameni buni, de ați ajuns și mai sălbatici ca la început?
– Temnițe! i-au răspuns bieții oameni. Construim pușcării, ca să scăpăm de hoți. Însă, cu cât mai multe închisori construim, cu atât mai mulți oameni ajung să stea în ele…
S-a întristat Dumnezeu de cele auzite și s-a dus la cealaltă jumătate a poporului, de la care nu primise încă nici o veste. Când a intrat în țara lor, inima i-a tresăltat de bucurie: peste tot se vedeau lanuri și grădini în floare, orașe, drumuri, temple și palate, de-ti era mai mare dragul să te uiți la ele.
– Și voi tot cu închisorile ați început-o? i-a întrebat Dumnezeu
– Da’ de unde! i-au răspuns bătrânii. Noi am construit, înainte de toate, scoli, ca să-i învățăm pe urmașii noștri a deosebi frumosul de urât și binele de rău, iar ei, la rândul lor, au pus umărul alături de noi și ne-au ajutat să înălțăm aceste minunate case, biserici și palate…
Învățătura
Ultimul cuvânt în istorie aparține nu adulților, ci copiilor. A investi în ei înseamnă a investi în viitor, în speranța că vom avea o bătrânețe liniștită și asigurată.
– Cel ce deschide o școală, închide o temniță, spunea Victor Hugo, la care noi adăugăm: Iar cel care adună copii orfani în ea închide și o parte din infern! – Aurelian Silvestru
Sper ca această parabolă citită, reprodusă după întrebări, repovestită de către participanți, să ajungă și la urechile celorlalți.
Vă invităm la biblioteca „Alexandru Donici”, ca să citim împreună povești, din care veți afla despre măreția valorilor morale umane.
Colaboratoarea bibliotecii: Valentina Marcu
Biblioteca „Alexandru Donici” 