Maestrul și Margareta – Evanghelia lui Satan

Ce poate salva o lume în care răul produs metodic de om nu mai lasă loc nici unui strop de speranță?

Bineînțeles, nimic din elementele lumii paralizate. Și atunci e nevoie de ceva din afară. Moscova anilor 1930, care primeșe vizita Satanei, deghizat ca „profesorul” Woland, un misterios gentilom „magician” de origini misterioase. Alaiul acestuia este alcătuit din Koroviev/Fagotto, motanul Behemoth, asasinul Azazello, Abadonna și vrăjitoarea Hella. Dezastrul provocat de acest grup vizează elita literară, împreună cu sindicatul MASSOLIT. Pe un plan alternativ, se desfășoară în Ierusalim, pe vremea lui Ponțiu Pilat, evenimentele descrise de Woland în discuția sa cu Berlioz și oglindite în paginile romanului Maestrului. Este vorba de judecata lui Pilat din Pont asupra lui Yeshua Ha-Nozri, recunoașterea unei afinitati și a unei nevoi spirituale față de Yeshua și acceptarea ezitanta, dar resemnata – din partea lui Pilat – a executării lui Yeshua.

Şi ce s-ar fi făcut binele tău dacă n-ar fi existat răul, şi cum ar fi arătat pământul văduvit de umbre?Căci umbrele vin de la lucruri şi oameni.
Mihail Bulgakov
(1891 – 1940)

~55 de ani de la publicare~

Mihail Bulgakov este unul dintre acei autori ruși care a încercat să se lupte cu dictatura stalinistă prin metodele pe care le avea la dispoziţie… cum altfel decât încercând să transmită prin scris, un mesaj subtil, ascuns sub un văl de fantastic, acoperit de satiră, denunțând astfel atrocitatea și nedreptățile regimului stalinist, încercând totodată să nu atragă atenția asupra sa. Nu a reușit însă în totalitate, având în vedere că publicarea romanului a fost împiedicată o lungă perioadă de vreme.

Bulgakov, Mihail. Maestrul și Margareta / Mihail Bulgakov. București : Litera, 2019. 605 p.

În 1933 cartea a fost citită prima dată în public, iar în 1966-1967 a fost publicată. Autorul s-a temut că nu o va termina de scris. Cea care îl ajută să își ducă la bun sfârșit corecturile este ultima sa soție, Elena Sergheevna despre care se crede că ar fi fost chiar modelul în viață al Margaretei. Primul titlu al cărții a fost Inginerul cu copite.

~Rezumat~

Romanul începe cu o confruntare directă între capul ateist al birocrației literare, Berlioz (Берлиоз), și un gentilom străin, care se prezintă ca profesorul Woland, consultant de magie neagră. Tema este existența lui Iisus Cristos. Profesorul îi prezice moartea, Berlioz ajunge să-l creadă nebun, și pleacă să sune un ospiciu. Profeția se îndeplinește, peste doar câteva pagini ale carții. La moartea acestuia, este martor tânărul său prieten și angajat, poetul Ivan Ponîrev. Încercările sale disperate de a fugări străinul și conspiratorii acestuia și a avertiza lumea asupra naturii lor misterioase și răuvoitoare are drept consecință o trimitere la un azil de nebuni. Astfel, Ivan ajunge să-l cunoască pe Maestru, un autor pe care respingerea manuscrisului său despre Cristos și Ponțiu Pilat îl împinge să-l ardă și să-și întoarcă spatele lumii, inclusiv iubitei lui, Margareta (Маргарита). A doua zi după moartea lui Berlioz, Woland și escorta lui se mută în apartamentul acestuia, de unde Azazello îl aruncă pe co-locatar, Stepan Bogdanovici Lihodeev, „afară din Moscova la toți dracii”, în Ialta. Printre punctele importante care urmează, este o portretizare satirică a grupării MASSOLIT și a locului de întrunire al acesteia, Casa Griboedov și spectacolul profesorului Woland la Teatrul de varietăți, o satiră la adresa vanității, lăcomiei și credulitatii celor recent îmbogățiți.

A doua parte a romanului o prezintă pe Margareta, amanta Maestrului, care refuză să accepte disperarea iubitului. Ea este invitată la balul diavolului din noaptea Valpurgiei, unde Woland îi oferă șansa de a deveni o vrăjitoare cu puteri supranaturale. Acest moment coincide cu noaptea din Vinerea Mare – din moment ce romanul Maestrului are de-a face, de asemenea, cu același motiv al lunii pline, atunci când soarta lui Hristos a fost pecetluita de Pilat din Pont și el a fost răstignit în Ierusalim. Toate cele trei evenimente din roman sunt legate de acest moment.

Margareta învață să zboare și să-și controleze temperamentul nestăpânit, nu înainte de a se răzbuna pe gruparea de scriitori pentru disperarea iubitului ei. Luând-o pe entuziasta ei cameristă Natașa cu ea, Margareta zboară peste pădurile și râurile URSS, se îmbăiază și se întoarce cu Azazello, escorta ei, la Moscova, drept gazda balului. Alături de acesta, va întâmpina celebritățile întunecate ale iadului. Ea supraviețuiește și Satana îi oferă Margaretei o dorință. Aceasta cere iertare pentru o femeie pe care o întâlnise la bal, care fusese violată și își sufocase copilul cu o batistă; pedeapsa ei era să se trezească, în fiecare zi, cu batista pe noptieră. Diavolul acceptă și-i oferă încă una, de vreme ce prima nu avea nici o legătură cu dorințele Margaretei. Aceasta cere să elibereze Maestrul și să trăiască – deși, în sărăcie – alături de el.

Nici Woland, nici Yeshua nu apreciază alegerea ei și după îndeplinirea dorinței, Azazello este trimis după ei. Toți beau din vinul otrăvit al lui Ponțiu Pilat, în subsolul Maestrului. Maestrul și Margareta mor – deși, moartea lor este metaforică. Azazello le vede manifestările fizice murind și îi trezește și ei părăsesc Moscova, împreună cu diavolul, în ziua de Paște. Cei doi, pentru a nu-și fi pierdut încrederea în umanitate, primesc „pace”, dar nu și „lumină” – altfel spus, vor trăi eternitatea într-un domeniu al umbrelor, dar plăcut (similar cu descrierea Primului cerc din Divina Comedie a lui Dante). Ponțiu Pilat este eliberat – Maestrul îl cheamă, spunându-i că este, în sfârșit, liber.


Omul fără surprize lăuntrice, fără ceva aparte acolo, în cutiuţa lui, nu e interesant.

Toate vor fi bine într-un final. Este fundația pe care a fost creată lumea. „


~Magicul, iubirea, neprevăzutul, profunzimea, filosofia, meditația, toate vor caracteriza literatura rusă. Niciodată plictisitoare, niciodată lipsită de substanță, niciodată o lectură pentru așteptarea la ușa doctorului.~

Întotdeauna o carte pentru o lectură fascinantă!

Dănilă Prepeleac – omul lui Dumnezeu, cu năravul dracului

Opera lui Creangă este epopeea poporului român. Creangă este Homer al nostru. În Creangă trăiesc credințele, datinile, obiceiurile, limba, poezia, filozofia poporului, cum s-au format în mii de ani de adaptare la împrejurările pământului dacic…


145 de ani de la publicare

Povestirea Dănilă Prepeleac are ca temă lupta dintre bine și rău, ca în poveştile populare. Ideea este că omul are mai multă minte de la Dumnezeu, decât demonii.

„Dănilă Prepeleac” – o poveste scrisă de Ion Creangă și publicată la 1 martie 1876 în revista Convorbiri literare din Iași.

Subiectul este comic, fiindcă povestitorul, adică autorul, are umor, iar eroul său Dănilă Prepeleac este un hâtru. La început el este sărac, leneş, avea o mulțime de copii, dar, ori fugea el de noroc și norocul de dânsul. Fiindcă-i lipseau cele necesare pentru gospodărie, se ducea mereu la fratele său să împrumute ba carul, ba uneltele de muncă la câmp. Acesta-i spune să-și ducă boii la târg să-i vândă și să-și cumpere car și alți boi mai mici. Dănilă Prepeleac, fiind „nechibzuit la trebi”, schimbă boii pe un car, apoi carul pe o capră, capra pe un gânsac, gânsacul pe o pungă goală și se întoarce acasă. Îi spune fratelui său ce a pățit şi-l roagă să-i mai dea o dată carul cu boi, ca să-și aducă lemne din pădure. Fiind leneş, trage carul lângă copacul, pe care-l doboară, și distruge carul, omoară boii fratelui său și, disperat, se gândeşte să-i ceară și iapa ca să fugă în lume. De aceea fratele său îi spune: „se vede că tu ai fost bun de călugărit iar nu de trăit în lume, să necăjeşti oamenii şi să chinuieşti nevasta și copiii!”.

După ce ia și iapa fratelui său, se întoarce în pădure să caute toporul, ce-l aruncase după nişte lişițe. Aici își aduce aminte de cuvintele fratelui său, că ar fi bun de călugăr și începe să însemne locul. să aleagă copacii, ca să dureze un schit. Este ispitit de un diavol ieşit din iaz, care, aflând ce vrea să facă, dă de ştire lui Scaraoschi. Acesta îl ispiteşte cu un burduf de bivol, plin cu bani, ca să-l dea „pusnicului Dănilă” şi să-l poată „mătura de-acolo”. Ispita este mare și Dănilă recunoaşte: ,,Aveți noroc, spurcaților, că-mi sunt mai dragi banii decât pusnicia, că v-aş arăta eu vouă”. Scaraoschi este tare mâhnit pentru pierderea unei comori atât de mari, cu care ,,ar fi putut dobândi o mulțime de suflete” şi de aceea trimite un alt drac şi-i zice lui Dănilă, ca să-şi încerce mai întâi puterile şi apoi să ia banii. Prima încercare propusă de drac era să înconjoare iazul cu iapa în spate de trei ori, fără s-o pună jos, ca să răsufle. Dracul înconjoară iazul cu iapa în spate, iar Dănilă o încalecă, zicând că el o duce între picioare. A doua încercare la fugă îl pune pe drac să se ia la întrecere cu un iepure, zicând că acela-i copilul lui cel mai mic.

Dracul este depăşit de iepure și propune să se ia la trântă. Dănilă îl duce la bârlogul unui urs şi-i spune că acolo stă un unchi de-al lui și să se bată cu el. A patra încercare este care chiuie mai tare. Dănilă ascultă felul în care dracul chiuie de se cutremură pământul. El îi leagă ochii și urechile cu un ştergar, ca să nu-i sară creierii din cap, şi-i trage ,,cu o drughineață groasă de stejar” una la stânga, alta la tâmpla dreaptă şi alta în frunte. Dracul fuge în iad, dar vine altul cu un buzdugan mare de fier, care-l aruncă de nu se mai vede trei zile și trei nopți și când cade, ,,s-a cufundat în adâncul pământului”; de s-au zguduit temelile lumii. Dănilă se preface că vrea să-l arunce în lună și dracul se sperie, ia buzduganul și sare în iaz. Vine alt drac şi-i spune să se întreacă în blesteme. Dracul îl blestemă și-i plesneşte un ochi în cap. Dănilă îl pune să ia burduful cu bani şi să-l ducă acasă, unde-i pune pe copii ,,să ia ragila și pieptenii de pieptănat câlți“ şi „să tabere pe el să-l schingiuiască dụpă placul lui Dănilă”.

Umorul se împleteşte cu fantasticul, cu expresivitatea limbajului popular. Întâmplările au o succesiune şi-l determină pe cititor să-l asculte pe povestitor, care ca un hâtru şuguieşte pe seama eroului său Dănilă, făcându-l să piardă boii, apoi reabilitându-l, făcându-l să câştige întrecerea cu dracii, spre a sublinia ideea că și un oarecare om, nu tocmai isteț, poate ieşi învingător în lupta cu forțele răului.
Oralitatea stilului este realizată prin interjecții: ,,u! ia! na! na!, „Măi, măi, măi!“ și substantive la cazul vocativ: „Doamne!” „Sărmanul!” „băieți!” ,,dă, dă,” ,,Măi omule”, ,,A… leu”.. V..leu”, ,,Bun!”, ,,Mă, Michiduță!”, prin expresii ale limbii vorbite: „Ce vrei să faci aici, mặi omule?”, „Na-i-o frântă că ți-am dres-o”, „Mai şede el cât şede, de cască gura prin târg, ș-apoi își ia tălpăşița spre casă”, „Bine v-am găsit, bădiță!”, „Apoi dă, bặdiță, m-am pornit cu graba și m-am întors cu zăbava”.

Prin poveştile și basmele sale, lon Creangă se alătură marilor scriitori Mihail Eminescu, I.L.Caragiale, loan Slavici în sensul că ei pun bazele prozei fantastice în literatura română.

CĂLIN (file de poveste) – splendid vis de dragoste

„Opera lui M. Eminescu crește cu rădăcinile în cea mai deplină tradiție și este exponenta deplină, cu toate aspectele sale, a spiritului autohton
G. Călinescu
  • 145 de ani de la publicare

Interesul lui M. Eminescu pentru creația folclorică se leagă deperioada studiilor de la Viena și Berlin, de toate perioadele de activitateale sale și poate fi sintetizat pe trei dimensiuni fundamentale: culegerea de texte populare, inspirația din folclor, viziunea generală asupra problemelor folclorului, aşa cum se degajă din manuscrisele sale. Ce crede Eminescu despre valoarea poetică a textelor populare ,,se vede atât din multele acolade, de creion roşu și albastru, ce îmbrățişează texte întregi sau pasagii demne de atenție, cât şi din calificativele cu care notează ici şi colo «bună, frumnoasă, ciudată, excelentă (Vortrefflich)”. Sunt de semnalat basmele în proză începând cu Călin Nebumul, Făt-Frumos din lacrimă, prelucrarea celor trei basme: Călin Nebumul, cules de poet, și a celor două din culegerea lui Kunisch: Fata-n grădina de aur şi Miron și frumoasa fără corp- elaborate la Berlin și transcrise la laşi.

Apreciind la poezia populară concluziunea, simplitatea și naturalețea, mergând până la absența rimei, Eminescu, care-și leagă anii fragedei copilării de inițierea folclorică, va oferi în poemele sale de maturitate cea mai desăvârşită lecție de rafinament artistic din literatura noastră.

În legătură cu geneza poemului, Perpessicius precizează faptul că poemul Călin (File din poveste) ilustrează talentul eminescian în valorificarea basmului popular, având ca tipar anterior Călin Nebunul. Prima versiune, cu 228 de versuri, dispuse în patru părți ,,cel mai puțin evoluat”, a doua versiune numără 266 versuri, dispuse în şase părți și a treia versiune, care reprezintă textul definitiv, cu 268 versuri, dispuse în opt părți, păstrează mai puțin de 20 de versuri din versiunile anterioare.

Poemul Călin (File din poveste) a fost publicat în „Convorbiri literare” la l noiembrie 1876, după ce a fost citit la una din ședințele ,,Junimii”. Dacă în basmul versificat Călin Nebunul, M. Eminescu punea accent pe eroul năzdrăvan, pe peripețiile luptei cu zmeii, în poemul Călin (File din poveste), Eminescu va da atenție „părților lirice, accentuând asupra sentimentelor gingaşe pe care le exprimă cu multă imaginație poetică”.

Poemul Călin are ca temă motivul zburătorului.

Zburătorul este, în concepția poporului nostru, un personaj fantastic, care poate lua diferite înfățișări. El se arată pe înserat tinerelor fete, le determină să se îndrăgostească de el și apoi dispare. Motivul a constituit punctul de plecare pentru multe creații literare cum ar fi: Zburătorul de Ion Heliade Rădulescu, Sburătorul, Crai Nou de Vasile Alecsandri, Luceafărul de Mhail Eminescu, care au , din această cauză, un profund specific național.

Poezia este romantică, fiindcă are ca subiect o poveste de dragoste, de fapt o dezvoltare a motivului al Zburătorului. Se arată, astfel, prețuirea pentru folclor specifică romaniticilor. Eroii poemului sunt profund romantici. Eroina este excepțională prin frumusețea ei fizică, dar și spirituală. Zburătorul este un personaj fantastic, deci romantic. Călin este un erou excepțional, fiindcă este construit la punctul de interferență dintre motivul Zburătorului și un prinț sau un voinic din basmele populare, dacă nu chiar cu Făt-Frumos, adică Sfântul Soare.

Ideea realizării aduce un decor romantic cu un castel, în care pătrunde un voinic, spre a cuceri inima frumoasei fete de împărat, ascunsă în iatacul tăinuit.

Structurat în opt părți, poemul se deschide cu un gazel- poezie cu formă fixă, format din 14 versuri – despre un splendid vis de dragoste, concentrând, de fapt, întreaga poveste de dragoste împlinită într-un cadru de basm.

Partea I a poemului se deschide solemn, ca și partea a VIII -a, într-o simetrie de evocare a naturii și într-un crescendo, în ultima parte, în care natura capătă valențe hiperbolice, versurile care deschid aceste părți rămânând memorabile în literatura noastră: ,,Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic,/ Rumenind străvechii codri și castelul singuratic” şi „De treci codri de aramă, de departe vezi albind/ Ș-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint.”
Până la partea a VIII-a poemul derulează etapele înfiripării dragostei dintre Călin – voinicul care se strecoară în iatacul tăinuit, unde, după pânza de păianjen străvezie ca o mreajă, încărcată de un colb de pietre scumpe, doarme fata de împărat, pe patul căreia sunt presărați trandafiri.

În fragmentul al doilea, fata de împărat constată efectele venirii Zburătorului și în taină îl cheamă: – „Zburător cu negre plete, vin la noapte de mă fură”. Ascensiunea sentimentului de iubire în sufletul fetei o remarcăm în fragmentul al treilea, când eroina se contemplă, asemeni lui Narcis, în oglindă și constată că este că este frumoasă: „Cum că ea – frumoasă fată – a ghicit că e frumoasă”.

În partea a III-a contemplarea frumuseții fetei trimite la mitul lui Narcis. Frumusețea fetei, şăgălnicia jocului scot în prim plan grațiosul, sublimul, rafinamentul sentimentului de dragoste.

În partea a IV-a se realizează comunicarea dintre voinicul-zburator şi ea, fata de împărat, într-un dialog ce aminteşte de Cătălina și Luceafărul din poemul Luceafărul.

În partea a V-a este evocată consecința dramatică a dragostei, asemenea unei nopți mocnite şi pustii din sicriu, iubirea fiind ridicată în plan universal.

În partea a VI-a apare motivul craiului cu barba ca și „câlții“ crai bătrân fără de minți care şi-a alungat fiica departe de părinți, rămânând sărac de suflet. Din acest episod aflăm că fata, ascunsă într-o colibă uitată de lume, „a născut un pui de prinț”.

În partea a VII-a, într-un decor de seară sură de toamnă, în care codrul, dragul codru, işi troieneşte frunza toată, voinicul va întâlni, în peregrinarea lui, un copil desculț încercând să adune într-un cârd bobocii mulți. Răspunde la întrebarea cum îl cheamă, după spusele mamei sale Călin, ca pe tatăl său „Zburătoru-ți este tată şi pe el Călin îl cheamă”. Întâlnirea cu „tânăra nevastă“ în coliba sărăcăcioasă implineşte destinul unei vieți chinuite, dar compensate prin frumusețea și bucuriile vieții, relevate în partea a VIII-a şi ultima, dar cea mai lungă, cuprinzând în economia poemului 60 de versuri.

Partea a VIII-a cuprinde trei momente principale și anume: descrierea cadrului natural în care se vor desfăşura cele două nunți, nunta fetei de împărat și nunta gâzelor. În acest fragment, autorul îmbină măreția și distincția personajelor de basm care iau parte la nunta împărătească, cu veselia, voia bună, tradițile și obiceiurile nunților noastre țărăneşti. Partea a VIII-a este semnificativă pentru elementele folclorice pe care le conține – nunta reprezintă sfârşitul fericit, ritualul unei desăvârşite împliniri a dragostei.

Este un tablou romantic, sugerând mitul comuniunii dintre om și natură. Astfel, „Pare-că și trunchii vecinici poartă suflete sub coajă, /Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă”. Masa împărătească este lângă codru, lângă lac și adună împărați și împărătese, veniți ,,din patru părți a lumii”, „Feți-frumoşi cu păr de aur, zmei cu solzii de oțele, / Cititorii cei de zodii și şăgalnicul Pepele”. Craiul este gătit cu mitră, cu schiptru şi şade pe perine de puf. Nunul mare este mândrul soare, iar nună este mândra lună, sugerând o imagine din Miorița, dar mai ales din balada populară Soarele și Luna, ceea ce dă poeziei un profund caracter de specific național.
Modelul de frumusețe, în concepția poporului român, este mireasa prințesă. Ea are „păr de aur moale”, fața îi este „roşie ca mărul”, ,,o stea în frunte poartă”. Florile albastre, pe care le are în păr, sugerează imaginea iubitei din poezia Floare albastră a lui Mihai Eminescu.

Alegoria nunții gâzelor sugerează pregătirea şi desfăşurarea nunții împărăteşti. Furnicile duc sacii de făină, ca să coacă pentru nuntă pâine și colaci. Albinele aduc miere, cariul face cercei, greierele este vornic, un bondar zice un cântec, fluturele este mirele, alți fluturi îi fac o suită, tânțarii joacă rolul de lăutari, mireasă este o floare delicată, viorica. Felul în care mireasa viorică îşi aşteaptă sfioasă, în dosul uşii, mirele este o atitudine umană. Un greier crainic sprinten sare pe masa împărătească şi-şi cere iertare pentru faptul că pornesc și gâzele o nuntă alături. Alegoria nunții gâzelor are o nuanță ironică. Fluturii sunt ,,săgalnici şi berbanți”, bondarul „rotund în pântec / Somnoros pe nas ca popii glăsuieşte-ncet un cântec'”, fluturele mire are „musteața răsucită„. Este o subtilă notă de critică socială, cu aluzii evidente la epocă. Se poate face o analogie cu poezia Concertul în luncă de Vasile Alecsandri. Alegoria este un procedeu venit din literatura clasicistă. Găsim deci și în această poezie romantică elemente de realism și de clasicism.

Stilul eminescian se caracterizează printr-un imaginar romantic de basm, prin originalitate și muzicalitate, prin simplitate și profunzime, prin specific național, prin marea varietate a mijloacelor de versificație. Pentru a construi imaginea feerică de basm a nunții, în codru, Eminescu utilizează metafore ca: „iarba… de omăt”, „codri de aramă“; „pădurii de argint”, „cuibar rotind de ape”, „bulgări fluizi”, dar și personificări: „trunchii vecinici poartă suflete sub coajă / Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă”, „Lângă lacul care-n tremur somnoros și lin se bate”, „suspină-n flori molatic” pentru a sugera profunda comuniune dintre om și natură. Epitetele au o deosebită expresivitate: „Fața-i roşie ca mărul”, „păr de aur moale”, „foşnea uscat”, „șăgalnicul Pepele”, „somnoros și lin se bate”, fiindcă ele sunt integrate în structura unor metafore și a unor metonimii, sau au sunete care dau asonanțe. Metonimiile sugerează, prin efecte, cauzele care le-au produs: „de noroc i-s umezi ochii”, „Fața-i roşie ca mărul”, „lacul… se bate”, împletindu-se cu metafore, epitete și personificări ca în expresile poetice: „Împlu aerul văratic de mireasnă și răcoare”, „În cuibar rotind de ape, peste care luna zace”, „sar în bulgări fluizi”, „curg în râuri sclipitoare”. Din această împletire a mijloacelor de stil rezultă expresii specifice lui Eminescu, rezultă acea originalitate și densitate a stilului.

Eminescu ştie să dea valoare elementelor de versificație, utilizând rima rară: oțele-Pepele, răstoace-zace, rima asonantă: omăt-tămâiet, rima variată, adică verb cu substantiv: pună-lună, rima bogată: rangul-hangul, sprinten-pinten, rima interioară: nună-lună, mare-soare, precum şi cuvinte cu valoare onomatopeică:„murmuitoare”, „bâzâit”. Apropierea de limbajul popular se face, folosind cuvinte ca: ,,omăt”, „colb” , „hangul”, „zdrumicate”, „răstoace”. Găsim o abundență de elemente narative și de dialog, care dau un caracter spontan stilului.

Zoe Dumitrescu-Buşulenga remarcă faptul că „nu întâmplător finalul din Călin, basmul liric, de dragoste, constituie o sinteză a peisajului eminescian caracteristic primei perioade de creație erotică. Întunericul tainic și strălucitor al pădurii de argint, lucirile apelor și lunii, florile albastre, văzduhul tămâiet, toate aceste elemente converg spre a crea cadrul vrăjit al dragostei împlinite între fata de împărat și zburător”.