Să ne amintim deci de viața geniului comic Caragiale, care a scris „O scrisoare pierdută” și „D-ale carnavalului”, „O noapte furtunoasă” sau „Conu Leonida față cu reacțiunea”.
Vorbele lui Nichita Stănescu citate mai sus pot fi interpretate atât în sensul metaforic, cât și în cel pur pragmatic. I. L. Caragiale s-a născut pe 1 februarie în cătunul Haimanale din Prahova, iar numele așezării a fost schimbat la un moment dat cu cel al dramaturgului. Descendența lui Caragiale nu era una nobiliară. Ştefan Caraialis, bunicul scriitorului, venise la București în suita domnitorului Caragea, ca bucătar al acestuia. Originea este, se pare, aromână. Cert e că Luca, fiul lui Ștefan și tatăl dramaturgului s-a născut la Constantinopol, iar frații săi, Iorgu și Costache, în România. Costache a fost, de altfel și primul director al Teatrului Național din București și a avut o influență majoră asupra nepotului său.
Cât privește studiile, Caragiale glumea adesea spunând că are doar patru clase, dar adevărul nu e chiar așa. A urmat studiile primare la Biserica Sf. Gheorghe din Ploiești, apoi la Școala Domnească din aceeași localitate, unde a urmat și cursurile gimnaziului „Sfinții Petru și Pavel”. Și-a completat apoi studiile la București, fără însă a le finaliza. Între 1868 și 1870 îl regăsim pe Caragiale la București, înscris la clasa de „declamaţie şi mimică” a unchiului său, Costache Caragiale. Tot atunci îl întâlnește prima oară pe Eminescu.
După moartea tatălui său, în 1870, lui I. L. Caragiale îi revine sarcina să le susțină financiar pe mama și sora sa. Se angajează copist la Tribunalul Prahova, apoi este sufleur, copist şi actor în roluri nesemnificative la Teatrul Național din București. Semnificativă este însă experiența pe care a câștigat-o în preajma scenei și care îi curgea oricum prin vene, cu o întreagă familie pasionată de teatru.
Caragiale are și o bogată carieră jurnalistică, pe care o începe la publicația bucureșteană „Telegraful” și o continuă la „Ghimpele”, „Revista contemporană”, „Națiunea română” sau „Timpul”, alături de Eminescu și Slavici. „Convorbiri literare”, „Viața românească”, „Epoca” au fost alte publicații la care a colaborat Caragiale. Cu umor și o luciditate tăioasă, dură, Caragiale a spus întotdeauna lucrurilor „pe nume” în articolele sale. Râsul a fost teribila armă pe care scriitorul a folosit-o pentru a acuza impostura, prostia cu aere de suveranitate, superficialitatea – aceasta când nu a fost grav, ca adesea, în „Nuvele”. „Moftul român”, ziar de satiră, a fost înființat de Caragiale în 1893, după ce s-a retras din activitatea publicistică. Mofturile și moftangii aveam să-i cunoaștem bine ulterior, din volumul de „Momente și schițe”, publicat în 1901.
S-a spus despre Caragiale că era un mare iubitor al sexului frumos. A cunoscut-o pe iubita lui Eminescu, Veronica Micle, ea arătându-se disponibilă, Caragiale, „n-a putut s-o trateze cu refuz”, ceea ce a dus la ruptura definitivă a prieteniei cu Eminescu.
A avut o relație amoroasa cu Maria Constantinescu, și a avut un copil de la ea. Însa nu s-a căsătorit niciodată cu dansa.
S-a căsătorit, pe vremea când ajunsese tânăr director al Teatrului Național (la 36 de ani), cu Alexandrina Burelli, fiica unui arhitect. Alexandrina, Didina, cum i se spunea, era o femeie frumoasă, de care Caragiale s-a îndrăgostit cumva la prima vedere, de când tânăra a vrut să intre la teatru fără bilet. Iar Caragiale i-a dat voie.
Și-a asumat responsabilitatea familiei, iar singura sa grijă a fost bunăstarea acesteia. A trebuit să fie berar pentru o vreme. „Gambrinus” a fost una dintre berăriile conduse de Caragiale, care spera ca astfel să ajungă la prosperitate.
Dar prosperitatea a avut căile ei de neînțeles prin care și-a făcut drum în viața scriitorului.
De la debutul cu „O noapte furtunoasă” în „Convorbiri literare”, în 1879, Caragiale a fost apreciat ca dramaturg, însă a avut și mulți inamici – din cauze politice sau literare. Celebru este și episodul legat de acuzația de plagiat, în cazul nuvelei „Năpasta”. A urmat un scandal, un proces la care lumea venea ca la teatru și apărarea senzațională a lui Delavrancea, rămasă în istoria literaturii. Caragiale însă a fost mâhnit, cu toate că i s-a făcut dreptate – opera presupus plagiată nici nu exista. La numai doi ani de la eveniment, Caragiale decide să părăsescă țara și să se mute la Berlin, fără intenția de a se mai întoarce „într-o ţară unde linguşirea şi hoţia sunt virtuţi, iară munca şi talentul vieţii demne de compătimit”, după cum îi scria dramaturgul prietenului său Vlahuță. „Bravos națiune! Halal să-ți fie!” – vorba lui Caragiale.
În seara zilei de 9 iunie 1912, la vârsta de 60 de ani, Caragiale a luat cina cu familia și prietenii în casa din Berlin și i-a fermecat pe toți. A doua zi dimineață nu a mai apărut, ca de obicei, în salon. S-a stins discret, din cauza unei boli de inimă. Și, deși a murit departe de țară, în toamna aceluiași an a fost adus la București.
Cartea jubiliară „O noapte furtunoasă” de Ion Luca Caragiale, 1879
140 de ani de la publicare
O noapte furtunoasă este o comedie (în patru tablouri) de Ion Luca Caragiale. A apărut în Convorbiri literare, 1879, cu o elogioasă prezentare a lui Titu Maiorescu, ajungând și pe scena Operei Române, în 1935. În 1943 regizorul Jean Georgescu a făcut un film după această valoroasă piesă de teatru.
El foloseşte cu măiestrie satira şi sarcasmul, pentru, a ilustra moravurile societăţii româneşti. Aici se povestește viața unor oameni bucuroși de viață, care de la un necaz pierd totul. O noapte furtunoasă este o comedie, ilustrând aspecte sociale şi psihologice specifice locuitorilor de la periferia Capitalei, cu scandaluri, cu nelipsitul triunghi conjugal, o lume; pe care Caragiale a iubit-o cu patimă: „Mă înnebunesc după evenimentele de senzaţie, vesele sau funebre, parade, accidente, crime, sinucideri, scandaluri… […] îmi trebuiesc dimineaţa cum deschid ochii ştiri palpitante, dacă nu adevărate, măcar… altfel”.
Comedia sintetizează evenimentele tensionate, zbuciumate petrecute într-o singură noapte în casa lui Jupân Dumitrache. S-au tras focuri de armă, au fost urmăriri, spaime, agitaţie peste măsură pentru ca nu cumva să se atenteze la „onoarea de familist” a stăpânului casei, care avea „ambiţul” de a nu fi înşelat de nevastă. De altfel, Rică Venturiano, cel care provoacă toată încurcătura, după ce reuşeşte cu chiu cu vai să scape de urmăritorii dezlănţuiţi, exclamă surescitat: „O, ce noapte furtunoasă!”.
Dumas nu conștientizează funcția pe care are în slujba suveranului, ci mai mult este pasionat de teatru, pe care-l frecventează intens. În aceeași perioadă a vieții intră în cercurile unor scriitori ca Victor Hugo, Lamartine, Vigny sau Albert Musset și treptat începe să scrie pentru început piese de teatru. „Henric al III-lea şi curtea sa” apărută în 1829 este prima piesă cu care Dumas are un succes impresionant la public. I-a urmat piesa „Antony”, a cărei popularitate a înregistrat adevărate recorduri pentru momentul reprezentării sale. Însă Dumas a iubit întotdeauna un stil de viață care i-a depășit cu mult posibilitățile și a pus creditorii pe urmele sale. În 1844, publică „Cei trei muschetari”, roman cu care putem spune că scriitorul a dat lovitura. „Contele de Monte Cristo” și „Laleaua neagră” sunt alte romane care au avut un succes răsunător la public. Acestea sunt doar câteva dintre volumele reprezentative ale scriitorului, pentru că Dumas a scris în decursul vieții sale peste 100.000 de pagini. Stilul său simplu, cu puternice note de umor și cu o desăvârșită tehnică a construirii tensiunii narative a cucerit imediat cititorii, „iar efectul Dumas” s-a păstrat nealterat peste secole. Bineînțeles că celebritatea a avut și o componentă financiară substanțială. Dumas a fost un scriitor foarte bine plătit, dar faptul că iubea atât de mult locuințele scumpe și femeile (avea la un moment dat 40 de amante) l-a îngropat în datorii. Și-a construit la un moment dat și un castel – Château de Monte Cristo – în Port Marly, care în acest moment a fost transformat într-un muzeu dedicat scriitorului.
Biblioteca „Alexandru Donici” 