Pădurea spânzuraților de Liviu Rebreanu

Rebreanu, Liviu. Pădurea spânzuraților / Liviu Rebreanu. – București : Litera, 2016. – 365 p.

Apărut în 1922, Pădurea spânzuraților este primul roman introspecție din literatura română, autorul reliefând gândurile și dramaticile trăiri sufletești a lui Apostol Bologa. Romanul Pădurea spânzuraților are ca temă războiul pentru desăvârșirea unității și independenței naționale. Subiectul romanului urmărește în paralel războiul social-istoric cu războiul interior pentru trezirea, formarea și desăvârșirea conștiinței naționale. Eroul principal, Apostol Bologa, are un nume simbolic. Romanul începe cu momente de intrigă, când lumina, simbol al conștiinței, trece ca o ștafetă din privirea ofițerului ceh, cu nume sugestiv Svoboda (libertate), în sufletul lui Apostol Bologa și declanșează trezirea conștiinței. Pînă atunci, Apostol Bologa luptase cu eroism pentru odiosul imperiu austro-ungar, înșelat în naivitatea lui de lozincile militariste șovine. El pleacă pe front, deși nu era concentrat, ca voluntar, ca să-i dovedească logodnicei sale Marta că nu este laș. Romanul este deci în primul rând al războiului interior. Metafora din titlul romanului Pădurea spânzuraților este explicată de căpitanul Klapka, care povestește cum în Cehia ofițerii cehi patrioți au fost uciși de regimul șovin austro-ungar, făcând o pădure de spânzurați.

Apostol Bologa este un erou realist tipic, reprezentând o categorie socială, aceea a românului din Transilvania, silit să lupte împotriva destinului său național. Pe această structură de cronotop, adică de erou realist profund reprezentativ pentru un anumit timp și spațiu, Liviu Rebreanu știe să implanteze elementele definitorii ale actantului. Apostol Bologa pare a împlini un destin hotărâtor din afara lui de o voință dumnezeiască, este construit pe legea iubirii, profund creștină, și trăiește conștientizarea prin ideologemul ”lumina”. Legea Iubirii, ca esență a creștinismului, este una dintre probleme romanului, este cauza renașterii lui Apostol Bologa, este lumina, este înțelegerea nouă a lumii. La începutul romanului, iubirea are un aspect personal, lumesc, sub forma dragostei, pentru Marta, pentru ea pleacă pe front. Extazul, care-i inundă ființa, atunci când rănit fizic este lovit de Marta cu ipocriza ei frivolă, este un extaz mistic. Liviu Rebreanu știe să-ți ducă eroul până la pragul comuniunii cu Dumnezeu. De aceea Apostol Bologa este un actant, care nu face voia lui, ci o voință din afara lui. De aceea romanul este de nivel creativ emergent.

Ca roman de război, social-istoric, avînd tema, eroii, conflictul, subiectul luate din realitatea social-istorică, Pădurea spânzuraților este un roman realist. Accentele de critică socială, ieșite din discuțiile eroilor, din comportamentul lor, indică o profundă aderare a scriitorului la estetica realistă. Ca roman al conștinței, de problematică, considerând că tema, eroii, conflictul, subiectul sunt structurate pe conceptul de conștiință, ca formă supremă a cunoașterii de sine, Pădurea spânzuraților este un roman expresionist. Eroul principal, Apostol Bologa este mai mult decât un arhetip, este un actant al conștiinței naționale și creștine. El pare a împlini o voință din afara lui, de aceea nu-l interesează decât împlinirea a acestei voințe, a acestui destin.

…roman al conștiinșei, Pădurea spânzuraților nu este numaidecât și unul psihologic. Interiorizarea viziunii este un element esențial, dar nu unul singurul hotărâtor, iar caracterul ieșit din comun al evenimentelor de conștiință prilejuiește de obicei autorului ancheta unor ”cazuri” în care psihologia este doar un pretext pentru o morală.

Nicolae Manolescu

Vă dorim lectură și vizionare plăcută!

Sursa: Alexandrescu, Emil. Literatura română în analize şi sinteze / Emil Alexandrescu. Chişinău : Princeps, 2001 : Tip. Centrală, – 375-379 p.

Romanul Hronicul Găinarilor

Romanul Hronicul Găinarilor a fost editat la Prut Internațional în 2006, apariția cărții fiind anticipată de publicarea unor secvențe în revistele literare și de discuțiile scriitorului cu câțiva colegi mai tineri pe marginea unor pasaje. Cartea este scrisă în paralel cu O sumă de cuvinte, editată cu doi ani mai târziu, un fel de anexă complementară la tema istoriei naționale, citită ludic și parodic.

Asta se întâmplă cu toate romanele postmoderniste ale lui Aureliu Busuioc: Lătrând la lună, Spune-mi Gioni, Hronicul Găinarilor. Într-un caz, obiectul ironiei e societatea, în alt caz, temutele organe ale securității sovietice, iar în al treilea, istoria noastră națională, mai bine zis, atitudinea solemnă și monumentală în tratarea trecutului.

Istoria este luată în colimatorul ironic și în culegerea de „tablouri istorice” recitite în manieră postmodernistă, intitulată parafrastic O sumă de cuvinte.

Parafrazele lui Busuioc din aceste re-povestiri pastișează și deconstruiesc pe de o parte limbajul cronicăresc, reciclându-l ironic, iar pe de altă parte re-povestesc istoria imperiului comunist în manieră ludică.

Hronicul Găinarilor, după cum ne sugerează titlul, deconstruiește istoria. Mai precis, de-eroizează istoria Basarabiei într-o poveste care cuprinde două secole. Trebuie să amintim că până la romanul lui Busuioc au existat două tipuri de istorii, ambele eroice și cu martirii săi.

Una, construită de isoricii sovietici, cu nenumărate eliberări ale Basarbiei de sub turci, nemți şi chiar ,de sub romåni”, iar alta, românească, implicând ,,raptul” din 1812, deznaționalizarea şi revenirea la patria-mumă (România) abia în 1918, ca să fie din nou răpită în ’40 şi în 44 etc., etc.

Ei bine, Aureliu Busuioc nu face în locul a două istorii subiective una obiectivă. El ironizează parcursul istoric deloc eroic al acestui ținut, în care duşmanii nu sunt ruşii, turcii sau nemții şi românii de peste Prut, ci chiar noi. Găinăriile mărunte au generat hoții la nivelul demnitarilor de stat. Simplu spus, nu eroii neamului au determinat soarta țării, ci ticăloşii ei. Şi această schimbare de perspectivă este subversivă în sine. Topită-sublimată într-un act pur literar, această atitudine generează unul dintre romanele cele mai bune ale ultimului deceniu.

Evenimentele romanului se produc în Basarabia de Sud, debutând cu un început de secol XIX. Panteleu, un tip atotmilostiv (după cum i se şi traduce numele din greacă), locuitor al comunei Roşcoveți, are o meserie secretă, descoperită în timp: fură găini. Câteva ,,corpuri delicte” (pene, clonțuri și scurnmuşuri), găsite de copii într-o groapă din spatele casei, declanşează ancheta de rigoare și sătenii, gata să-l omoare, dar temându-se de consecințele pedepsei capitale, îi trag o bătaie bună,

cu nuiele de lozie, îl ung cu dohot (ca remediu) și-l lasă să plece. Mort de oboseală şi bătaie, dar viu din dragoste de viață, acesta este găsit de Parascheva, o doftoroaie şi vrăjitoare, care îl tratează, dar şi îl ,,achiziționează” pentru sine. Un bordei, săpat de câțiva tineri (ca răsplată pentru nişte tratamente aplicate de Parascheva), devine cămin, lăcaş şi vatră a noii localități, Găinari.

În una dintre digresiunile,istorice” (pe lângă cele ,literar-naratologice”), aflăm şi despre isprăvile părintelui lui Panteleu, prins în flagrant delict cu trei vaci și un catâr (furati, bineințeles), apoi eliberat și totodată înrobi de vecinii de la răsărit: tătarii. Fuge, evident, pe un cal și cu ceva arme „de colecție” furate (pentru care va fi miluit cu un loc de casa și câteva prăjini de pământ de către Alexandru-Vodă Mavrocordat, cu care eroul se va intälni în sinuosul său periplu). O altă, ,,digresiune istorică” relatează povestea Radei, fosta lui soție, o țigancă, evadând de la el – fireşte cu un geambaş… motiv de degradare, beție și cădere în toate păcatele.

Dealul pe care îşi făcuse bordeiul Parascheva va deveni vatrā a satului nou-întemeiat, găzduind şi pe altți ,,exilați” din Roşcoveți. Localnicii se vor pomeni peste noapte vânduți ruşilor (era 1812), cu spălarea păcatelor și acumularea altora, cu ureadnici şi alți cinovnici în locul vătafilor şi vornicilor.

,,Epopeea” cuprinde, cronologic şi lapidar, toate ,,momentele cruciale” prin care a trecut satul: 1917, 1918, 1940, 1944 etc., cu jefuitori și ucigaşi convertiți – ca ,,haiduci” şi ,,ilegalişti” – peste noapte, în ,,nacealnici”, o cronologie (tipic basarabeană) a schimbărilor de macazuri şi de regimuri, nu şi de năravuri..

Autorul nu rebutează, pe parcursul facerii textului, niciun nume sau sintagmă care ar scădea din tensiunea ludică, ironică (local: malițioasă) a Cronicii. În stilul specific, scriitorul nu uită de lector: ,,Atoateștiutorul meu cititor, ajuns cu răbdare până la acest punct (= capitol) doi, stă în momentul de față la îndoială: să continue lectura? S-o lase baltă? Mare pleaşă istoria unui sat, de fapt – cătun, ajuns în două sute de ani până la numărul cinci-şase cu gospodăriile! Cititorul textului, care nu poate fi decât unul cult, va fi flatat- un argument in plus pentru a se lăsa ademenit de narațiune şi alintat cu toate complimentele posibile: ,,răbdătorul, dar și curiosul cititor”; ,foarte instruitul meu cititor”; „eminentul”; „perspicacele”; „venerabilul”; ,,neprețuitul”; „atentul şi vigilentul”; „informatul”; ca să nu mai vorbim de ,,dragul”, ,,iubitul, „onorabilul”…

Citatul, parafraza şi inserțiile livreşti (un contrapunct stilistic, inevitabil într-o istorie jalnic-tânguioasă) divulgă plăcerea de a plonja în apele postmodernitäții.

Fiindcă felul solemn de a privi faptele istoriei au rădăcini antice, în scriitura apologeților imperiului roman, Busuioc îşi asumă 0 ,,impietate” absolută: el ironizează până şi scrierile lui Titus Liviu, Tacit, Vergiliu.. Deconstruirea istoriei e dublată de deconstruirea limbajului solemn-totalitar al unei istorii linear-eroice. La treisprezece ani împliniți ai secolului XIX, satul Găinari, comuna Roșcoveți, de fapt cătunul cu acest nume, o aşezare anapoda,

cu vreo cinci-şase bordeie, dintre care numai două mai puțin becisnice, nu avea rădãcini adânci, ca să poată fi căutate, şi, mai cu seamă, descoperite prin cronici îngălbenite de vreme. Mai mult: răsărise pe vremea războaielor şi împăcărilor dintre ruşi și turci dintr-o sămânță aruncată întâmplător într-o văiugă strivită între două dealuri întinse, nelucrate, populate de de dropii și potârnichi şi acoperite doar de netrebnica şi trufaşa colilie.

Sămânța avea nume omenesc, îşi zicea Panteleu Avădanei, pe atunci încă locuitor al Roșcoveților, și fusese aruncatā întâmplător pentru că abia la cinci ani de la fuga nevesti-sii Rada cu un țigan din geambaşi, când începuseră să dispară misterios și periodic orātăniile din bātāturile gospodarilor, nişte copleşi descoperiseră în dosul casei lui o groapă comună bine mascată.

O scriitură de acest fel – domoală, dar cu suişuri-coborâşuri, firească şi șocantă, învăluitoare şi năucitoare- se citește, pe tot segmentul, simplu. Ca râsul lui Gogol, singurul erou al Revizorului, în romanele lui Busuioc există un singur personaj pozitiv: limbajul, discursul. Secvențele ironice sunt ,,faptele eroice” ale acestui limbaj. Mai ales că aceste cărți nu sunt despre trecut, ci despre faptele și gândirea prezentă.

Vă așteptăm la bibliotecă!

Sursa: Aureliu Busuioc: poetul, prozatorul, dramaturgul/ Mircea V. Ciobanu; -Chișinău: ARC, 2013. – 80 p. -(Colecția „Cartea care te salvează”).

Frații Jderi de Mihail Sadoveanu

Epopeea națională, cum a fost caracterizat romanul(sau ciclul de romane), a fost tipărită, succesiv, în 1935. Este, de fapt, o trilogie, dar care poate fi citită și ca un text (roman) unitar, cu aceleași personaje și într-o succesiune cronologică aproape liniară.

„Roman istoric”, în primul rând, textul descrie evenimente care se încadrează cronologic între anii 1469-1475, anii de glorie ai domniei lui Ștefan cel Mare. În centrul istoriei povestite este familia comisului Manole Păr-Negru, poreclit Jder, familie din care mai face parte soția Ilisafta, fiii Simion, Cristea, Damian, Nicoară (monarhul, părintele Nicodim), Ionuț.Numărul lor are și o valoare simbolică (cinci eroi, ca cinci degete ale unei mâini), iar familia este una din temele-reper ale textului (ideea proiectându-se și asupra „familiei mari”, care este Moldova, sub oblăduirea grijulie a domnitorului).

Prima carte povestește istoria devenirii mezinului Ionuț. Acesta deprinde meșteșugul armelor, cunoaște lumea, se îndrăgostește, adică trece prin toate fazele de formare a unui bărbat și oștean. Una din aventurile centrale ale cărții este legată de dragostea lui pentru jupânița Nasta (de care mai era îndrăgostit Alexăndrel, fiul domnitorului și prietenul lui Ionuț).

Momentele culminante (dincolo de scenele infiripării dragostei, cele de gelozie sau rivalitate între cei doi tineri) se produc din clipa răpirii Nastei decătre tătari. Ionuț pleacă în căutarea ei, frații îl urmează (ca să-l salveze pe tânăr), dar totul sfârşeşte tragic pentru firava jupâneasă, care se aruncă în valuri și se sinucide, ca să nu ajungă pradă pentru duşmani. Trecând prin toate fazele inițiatice ale unui tânăr, după dovada curajului, dar şi după trăirea unor decepții, lonuț devine oştean de elită în oastea Măriei Sale. Ucenicia lui Ionuț, după cum sugerează și titlul, este un roman al formării. Dacă ritmul primei cărți este dinamic, curgerea volumului următor este mai domoală, ca un râu de câmpie în largul său. Izvorul Alb este, mult maipronunțat, un roman al familiei, al dragostei matrimoniale.

Gospodăria lui Manole Păr-Negru este aşezată, ca şi „cea mare”, a țării, înfloritoare. Jupâneasa îi copleşeşte cu dragostea ei pe toți, dar în special pe mezinul Ionuț. Simion Jder este îndrăgostit de Maruşca (fiica neştiută a domnitorului), aceasta este răpită și dusă în Polonia. Frații pleacă în căutarea ei, o eliberează (după o serie de aventuri în spiritul romanelor cavalereşti), iar făptaşii sunt pedepsiți. Are loc nunta. În roman mai are loc o nuntă cu semnificații deosebite: căsătoria lui Ştefan cel Mare cu Maria de Mangop, urmaşă a împăraților bizantini.
Un episod al romanului, care subliniază atmosfera mitică a trilogiei, este vânătoarea domnească de la Izvorul Alb, cu semnificație rituală, inițiatică.
Zeci de pagini cuprind descrierea familiei, gospodăriei, obiceiurilor, ocupațiilor zilnice. Apare, pe de altă parte, în „dimensiunea mitică” a operei, imaginea legendară a unui „bour alb”, aflat în slujba „demonului munților”. Domnitorul şi oamenii sải caută peştera unui sihastru, coborând simbolic până la rădăcinile unei civilizații arhaice. Vânătoarea, fiind un element al ritualurilor inițiatice, potențează dimensiunea mitică a întregii epopei.
Oamenii Măriei Sale este cartea războiului și cartea dragostei de patrie sau o cronică dramatică a războiului, având în centru Bătălia de la Vaslui (una din paginile cele mai glorioase ale domniei lui Ștefan cel Mare), precedată de ample pregătiri. Domnitorul strânge armata din „,oameni ai pământului”, răzeși (de aici titlul romanului). Jderii părăsesc „familia mică” pentru a o apăra pe „cea mare”: patria. Ionuț pleacă într-o misiune secretă, trimis de domnitor. Ajunge la Sfântul Munte, unde are loc o inițiere creştinească, abia acum devenind cu adevărat unul din ,,oamenii Măriei Sale”. În bătălia zugrăvită cu patos eroic, „încărcată” şi cu semnificații legendare (o luptă simbolică între forțele binelui și răului, a Sfântului Gheorghe cu balaurul), moare Manole Păr-Negru și fiul său cel mai mare, Simion. Mor alte două personaje legendare: Nechifor Căliman şi unul din fiii săi. Dar rămâne țara, liberă de duşmani. Ştefan își onorează oştenii răpuşi. lonuț devine comisul Onu, cel care va continua cauza părintelui său. Într-o alternanță de solemnitate, judecată calmă și privire senină, uneori cu o uşoară ironie caracteristică și întregului discurs romanesc, părintele Nicodim, ieromonahul, scrie în ceaslov: „Anul de la Hristos 1476, iar de la facerea lumii 6983, în ziua de marți, patru zile de la Sfânta Bobotează,fost-a mare război cu turcii la Vaslui şi i-a biruit luminăția sa Ştefan Vodãpe păgâni.”.

Roman-fluviu sau trilogie, epopee, poem sau baladă în proză, Frații Jderi e o interesantă sinteză a formelor și stilurilor anterior probate de autor. Prin solemnitate, cadență lentă a vechilor epopei, registru semi-mitic, semi-zeiesc, el este un roman clasic. Prin prezentarea unor personaje excepționale, legendare, baladești, într-un context natural magnific, prin exotic, și mai ales, prin „refugiu în istorie”, textul este romantic. Iar prin prezentarea unor pagini reale din istorie, ilustrarea relațiilor dintr-o epocă, a detaliilor de epocă etc., romanul este realist.

Sursa: Proza lui Mihail Sadoveanu/ Mircea V. Ciobanu; cop.: Mihai Bacinschi. -Ch.: Arc, 2009. – 48 p. – (Colecția S.O.S.! Cartea care te salvează).