Nouăsprezece trandafiri – Mircea Eliade

Eliade – spirit convins până la obsesie că este obligația fiecăruia
să dea tot ce e mai bun în el culturii. – Emil Cioran

Mircea Eliade

 9 martie 1907 – 22 aprilie 1986

scriitor, filozof și profesor

Mircea Eliade s-a născut pe 9 martie 1907 (24 februarie, pe stil vechi), în București și a decedat pe 22 aprilie 1986, la Chicago, SUA. A scris opere foarte importante, atât literare, filosofice, cât și științifice, lăsându-și amprenta la nivel internațional mai ales în ceea ce privește istoria religiilor și prin faptul că a fost tradus în 18 limbi.

Filozoful, publicistul, romancierul Mircea Eliade s-a impus în literatura şi cultura universală printr-o vastă operă literară, ştiinţifică, publicistică care l-a situat printre personalităţile notorii ale secolului XX. Sa născut la 9 martie (în alte surse – 13 martie) la Bucureşti, în familia ofiţerului Gheorghe Ieremia (care-şi va schimba numele în Eliade din admiraţie pentru Heliade Rădulescu) şi a Ioanei (n. Stoenescu).

Mircea Eliade a îmbogăţit literatura română cu o viziune nouă, scriind întâiul roman exotic în adevăratul înţeles al cuvântului. – George Călinescu

Eliade, Mircea. Nouăsprezece trandafiri. Mircea Eliade. Bucureşti : Humanitas, 2008. -232p.

Nouăsprezece trandafiri sau 19 trandafiri este un roman scurt de Mircea Eliade. Este un roman fantastic inspirat de mitul lui Orfeu. A fost scris la Eygaliéres în august-septembrie, 1978 și Chicago în februarie 1979. Ultimul lui volum de povestiri, apărut în 1980, arta lui Mircea Eliade atinge o esențializare pe care prozatorul a căutat-o în scrierile sale literare dintotdeauna. Dincolo de întâmplări, dincolo chiar de nostalgia evocării, o temă prezentă în multe din prozele sale fantastice dobândește acum o pondere covârșitoare: semnificația actului creator. Personajele nu mai sunt oamenii obișnuiți de altădată, încercați de întâmplări enigmatice și pline de semnificații, ci scriitori, artiști sau matematicieni pe cale să descopere o taină esențială pentru ei și pentru omenire.

Încadrarea operei | Tema | Structura şi compoziţia

Roman fantastic de dimensiuni mai reduse, „Nouăsprezece trandafiri” a fost publicat în februarie 1979. Întâlnim aici temele preferate ale prozei lui Mircea Eliade: ieşirea din timp, manifestarea sacrului prin obiecte şi acte profane, literatura ca valorificare şi prelungire a creativităţii mitologice, tema teatrului/spectacolului, camuflarea sacrului în profan (se ascunde după aparenţe), esenţa sacrului se dezvăluie doar celui care ştie să vadă etc.

Romanul cuprinde 25 de capitole organizate pe două planuri narative: unul simbolic, mitic, parabolic şi altul realist între care personajele pendulează permanent.

Spectacolul

Tabloul I. În concepţia personajelor lui Mircea Eliade, scopul tuturor artelor este acela de a releva „dimensiunea universală, adică semnificaţia spirituală, a oricărui obiect, sau gest, sau întâmplări, cât ar fi ele de banale sau ordinare”, în acelaşi timp, „descifrarea sensurilor simbolico-religioase ale evenimentelor, prin intermediul spectacolului dramatic poate deveni un instrument de iluminare, de mântuirea mulţimilor”. Ca urmare, pentru omul modern, o asemenea manieră de a practica arta dramatică reprezintă singura posibilitate de a dobândi libertatea absolută. Exerciţiul spiritual al identificării simbolurilor sub învelişul banalelor întâmplări cotidiene este însă destul de greu de practicat de omul zilelor noastre.

Revelarea semnificaţiilor simbolice se obţine „participând la un spectacol dramatic, cuprinzând adică dialoguri, dans, mim, muzică şi acţiune”. Dintr-o asemenea perspectivă, A.D.P. creează spectacolul dramatic care se poate transforma într-o nouă tehnică a mântuirii.

  • Tabloul II prezintă rolul animalelor în istoria universală (Căprioara, zimbrul, măgarul).
  • Tabloul III prezintă dansuri, pantomime şi cântece întemeiate pe mituri şi legende.
  • Tabloul IV conţine valoare artistică – valoare filosofică. Istoriografia oferă evenimente  exemplare.

Creaţia dramatică a lui A.D.P. încearcă să reproducă creaţia divină. Prima piesă se numeşte simbolic: „La început a fost sfârşitul”. Din haosul iniţial Demiurgul a realizat marea sa Creaţie (Cosmogonia). Dintr-un haos similar, dar al artei, „se va crea Universul imaginar (….) un Univers dramatic, adică creat anume pentru spectacol – şi care numai întâmplător e semnat cu numele meu”.

Fantasticul

Fantasticul la M. Eliade este sacru şi stă sub semnul irealului bachelardian („la fonction d’irréel”). Rudolf Otto[1] defineşte sacrul „un fapt iraţional şi specific, o categorie de interpretare care nu există decât în domeniul religios”. Sacrul are funcţia de mediere între realitatea transcendentă (Dumnezeu) şi homo religiosus. Această mediere se realizează prin mit, rit sau simbol.

Opera lui M. Eliade este încărcată de simboluri. Simbolul revelează sacrul, el însuşi este o „hierofanie” (formă de manifestare a sacrului în profan).

Tema

Tema este salvarea prin teatru, la care se adaugă mai multe teme: „căutarea tatălui”, Orfeu şi Euridice, Crăciunul şi Naşterea lui Cristos, iar pe un plan mai abstract jocurile amneziei şi ale anamnezei. Spectacolul este interpretat ca un mister, taină, „itinerar iniţiatic al revelaţiei”, Eliade valorificând aici motivul ieşirii din istoric prin intermediul spectacolului, viaţa dobândeşte sensuri noi prin pătrunderea în timpul mitic. Destinul se transformă în spectacol, omul devine demiurg, creator de noi lumi: „Cât timp ne vom putea costuma şi vom putea juca – suntem salvaţi„, salvare ludică din ghearele timpului. Absenţa teatrului propriu-zis ne apropie de teatrul absurdului. Începutul este de tipul ex abrupto. Finalul este deschis, specific prozei fantastice.

Personajele

Personajele romanului întruchipează oameni obişnuiţi, antieroi [2] în tradiţia romanului modern. Ceea ce îi scoate din banalitate este un accident, o pătrundere întâmplătoare sub incidenţa sacrului. Pandele este amnezic, adică şi-a pierdut funcţiile transcendentale şi sensul său de fiinţă iniţiată, dar prin revelaţia din noaptea de Crăciun se înscrie în galeria antieroilor.

Laurian şi Niculina sunt personaje-mesageri, purtătorii unor informaţii prin care poate fi pus în funcţiune motorul lumii. Ieronim Thanase este iniţiatul, un fel de personaj reper în scrierile lui Eliade care aici are misiunea de a duce Europei mesajul despre teroarea comunistă.

Eusebiu Damian este vocea narativă, un păstrător al mesajului, un antierou tipic. El este un personaj narator şi martor al întâmplărilor, un alter-ego al scriitorului. El are misiunea să înregistreze întâmplările şi, ca şi cititorul, este subiectul unui îndelungat proces iniţiatic. Dar ratează iniţierea, fiind cuprins de somn, somnul semnificând ignoranţă, moarte spirituală, dificultatea comunicării dintre sacru şi profan, înfrângerea somnului, ar face posibilă obţinerea imortalităţii. Dar Eusebiu Damian ratează, pierde accesul la tainele ultime. A rămâne treaz înseamnă a fi prezent în lumea spiritului, trezirea înseamnă redescoperirea adevăratei identităţii, a sufletului. La Platon „a cunoaşte” înseamnă „a-ţi reaminti”. Anamneză, din perspectivă platoniciană, presupune reamintirea ideilor pe care sufletul le-ar fi contemplat într-o existenţă anterioară.

Pandele este amnezic, pentru el accesul spre trecut este inaccesibil. Amnezia înseamnă uitarea experienţei trecute, trăirea experienţei trecute în prezent ca pentru prima oară (sacralitatea lucrurilor, prospeţimea lor). Imposibilitatea amintirii evenimentelor aparţinând trecutului, înseamnă înstrăinarea de condiţia sacralităţii umane. Rolul spectacolului este de a reactiva memoria imperfectă a personajului. Niculina încearcă acest lucru la prima întâlnire, când interpretează 3 spectacole cu încărcături mitologice. Relatarea cronologică a întâmplărilor este întreruptă, pentru a aduce în prim plan prin intermediul jocului capricios al memoriei, alte evenimente disecate sub lupa amplelor confruntări de idei.

Eliminarea blocajului amnezic se realizează tot pe cale mitică, prin arta reprezentaţiei dramatice. Anamneză se produce prin „gesturi, prin incantaţii, prin spectacol”. A.D.P. prin intermediul spectacolului realizat de grupul de tineri actori din Tabără îşi modifică destinul artistic, renunţând la memorii şi roman, pentru a se consacra în exclusivitate teatrului. Ruinele unde se desfăşoară spectacolele semnifică degradarea mitului.

Naraţiunea

Naraţiunea evoluează de la simpla relatare la nivelul mitic, prin procedeul mitologizării faptului banal. Romanul se caracterizează prin ambiguitatea naraţiunii şi interferenţa planurilor.Tehnicile narative folosite de M. Eliade sunt cele specifice prozei fantastice a autorului, scrise după război: tehnica amânării subiectului prin reveniri la întâmplări petrecute anterior (povestirea primei întâlniri a Maestrului cu Serdaru şi Niculina abia în capitolul 3), tehnica colajului, naraţiunea la persoana l, confesiunea, monologul, tehnica relativizării perspectivei.

Tehnica palimpsestului presupune citirea printre rânduri a mesajului, descifrând simbolurile şi semnificaţiile pe care Mircea Eliade atât de bine le camuflează.

Titlul

Titlul, „Nouăsprezece trandafiri”, „simbolul apare cu sensuri mistice, de renaştere, florile vin ca semn al ieşirii în eternitate” [3]. Trandafirul (floarea cu treizeci de petale) a fost preluat în creștinism ca simbol a iubirii, a învierii şi a solidarităţii, fiind considerat imagine a sufletului şi a lui Hristos. Este asociat simbolic roţii timpului şi sugerează sensurile spaţiului labirintic.

În simbolismul cărţilor de tarot, a nouăsprezecea este cartea Soarelui, simbol al armoniei, reprezentând zodiacul, soarele cu şapte raze şi fiinţa dublă. Prin aceste atribute, numărul se apropie ca semnificaţie de sugestia evadării, pe care o are în opera lui Eliade. În final, şase dintre ei se ofilesc şi rămân treisprezece trandafiri; atât culoarea cât şi numărul simbolizează viaţa renăscută, căci, cifră a Morţii în cărţile de tarot, treisprezece desemnează un ciclu (doisprezece), peste care se adaugă o unitate, un început, în scrierile lui M. Eliade cel mai adesea revine cifra 19, cod al armoniei, către care aspiră fiinţa.

Mesajul

Libertatea este văzută ca o stare privilegiată a celui care scapă de sub teroarea istoriei, prin moarte sau prin evadarea din timp graţie spectacolului teatral sau meditaţiilor. Mesajul romanului oferă prima conotaţie, cea referitoare la funcţia magică a teatrului ca spectacol, artă gândită ca ritual iniaţic prin care spectatorul retrăieşte actul evocat. A.D.P. descoperă o poartă de intrare într-un alt timp după ce personajul participă la spectacolele de teatru experimental ale lui Ieronim Thanase, regizorul cu nume simbolic, aducând aminte de zeul morţii Thanatos.

Apelul la Orfeu şi Euridice este cea de-a doua conotaţie mitică a romanului, legată atât de fenomenul amnezie/anamneză, cât şi de misterele de tip şamanic practicate în antichitate. Mitul lui Orfeu ne trimite cu gândul la cel care merge în Infern pentru a-şi recupera soţia, pe Euridice, dar pe care o pierde definitiv fiindcă nesocotește interdicţia de a-i vedea faţa înainte de a ieşi din Infern. Doctrina orfică este explicată astfel: după moarte sufletul se îndreaptă spre Hades; celui bun i se permite să apuce pe drumul din dreapta spre câmpiile sfinte, unde poate bea apă proaspătă din Lacul Memoriei; păcătoşii sunt împinşi către drumul din stânga, ei sunt sortiţi reîncarnării şi sunt obligaţi să bea din izvorul Lethe, ca să uite întâmplările lor din cealaltă lume.

În „Nouăsprezece trandafiri” această conotaţie se descifrează mai ales din perspectiva finalului, când A.D.P. are revelaţia a ceea ce i se întâmplase în noaptea de Crăciun 1933. Asemenea lui Orfeu, nu rezistase ispitei de a-şi contempla iubita (actriţa care jucase rolul Euridicei). În cabana aceea de lângă Sibiu, târziu, către dimineaţă, este cuprins deodată de o sete grozavă, vede la fereastră o fată tânără blondă, cu părul despletit pe umeri, revine în dormitor, unde dă cu ochii de Euridice, cu care fata de la geam se asemăna izbitor, nu mai este în stare să înţeleagă nimic şi… din acea clipă nu şi-a mai adus aminte nimic (băuse oare din izvorul Lethe?).

Intrarea în uitare reprezintă, de fapt trăirea în timpul istoric, întoarcerea în sacru
se face prin ritualul anamnezei.

Piesa scrisă de Pandele începe cu sfârşitul şi îşi comentează intenţiile astfel: „La început a fost ceea ce va fi şi la sfârşit şi apoi din nou la început – la început a fost haosul”. În viziunea lui cititorul trebuie şocat, indignat. Numai după aceea poate avea loc, cum spune Niculina, răsturnarea, trezirea, reintegrarea. Când revine în locul în care s-a petrecut misteriosul episod, după ce se iniţiase în tehnicile evadării, reuşeşte să se elibereze de teamă şi de sete şi trece în tărâmul libertăţii absolute.

Pandele poartă în sine o experienţă neobişnuită, dar ale cărei sensuri au rămas camuflate dintr-un omenesc sentiment de frică; apariţia misterioasă a fiului reprezintă un semn, anume al întoarcerii la întâlnirea cu Euridice, adică în momentul în care i-a fost deschis drumul spre infern, spre o altă devenire. Fiul devine astfel calea, în sens biblic, reînvierea prin moarte. Ridicându-se asupra paradoxului esenţial (moarte-nuntă), el înţelege că fiinţa este „condamnată la libertate absolută„, numai că trebuie să-şi aleagă drumul spre ea încă din timpul vieţii.

Evadarea din lumea aceasta, ruperea de durata profană şi intrarea în Marele Timp înseamnă dobândirea libertăţii absolute – condiţie a mântuirii sufletului, cea de-a treia mare conotaţie a romanului.

Detaliile textului se armonizează în jurul mitului cristic. Vârsta de 33 de ani, vârsta lui Iisus, când Pandele scrisese Orfeu şi Euridice, piesă pusă în scenă şi apoi înlocuită de autorităţi cu grupajul de colinde Steaua sus răsare, întâmplarea insolită din noaptea de Crăciun, noaptea naşterii Mântuitorului.

Asemănarea dintre Orfeu şi Iisus e mărturisită de însuşi Pandele într-o primă discuţie cu Serdaru. Dar, în timp ce Orfeu este văzut ca erou civilizator în plan artistic, Iisus este eroul civilizator al lumii în plan moral, în acest context, moartea fizică, înseamnă mântuirea sufletului, căci existenţa lui se prelungeşte în sacru.


  • [1] Rudolf Otto, Sacrul. Despre elementul iraţional din ideea divinului şi despre relaţia lui cu raţionalul, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,1996
  • [2] I.P.Culianu – Mircea Eliade, Ed. Nemira, 1995
  • [3] Doina Ruşti – Dicţionar de simboluri din opera lui M. Eliade, Ed. Vremea 2005, p. 208

Rugăciune de Octavian Goga

Primul volum al lui Octavian Goga, publicat în 1905, ,,Poezii’’, se deschide cu arta poetica ,,Rugăciune’’, în care este exprimat crezul artistic potrivit căruia ,,scriitorul trebuie sa fie un luptător, un deschizător de drumuri, un mare pedagog al neamului din care face parte, un om care filtrează durerile poporului prin sufletul sau și se transforma într-o trâmbița de alarma’’.

Rugăciune este o artă poetică, adică specie a liricii filozofice, în care scriitorul își exprimă cu mijloacele artei literare concepția despre rolul poetului și al creației. În această poezie scriitorul trebuie să redea suferințele poporului, iar poezia sa devină un instrument de lupta (,,o trâmbița de alarma’’). Octavian Goga impune astfel tonul profetic, neoromantic și optează pentru lirismul obiectiv, în sensul că în poezia de revoltă socială vocea lirică refuza trăirile individuale, vorbind în numele colectivității.

Viziunea romantică se susține în text prin particularitățile de limbaj și expresivitate: antiteze, hiperbole, limbajul popular, arhaic și religios. Din punct de vedere formal, poezia se remarcă prin elaborare, simetrie și eleganța clasică a versificației.

Tema poetului angajat și a poeziei de revoltă socială este susținută de motivele poetice specific liricii lui Octavian Goga: drumul, cântecul, lacrima, jalea, robia, furtuna, strunele etc. Un prim element este titlul, care este o metafora-simbol sugestivă pentru o art poetică romantică. Poezia nu are caracter religios, cum s-ar părea, ci exprima concepția romantică potrivit căreia actul de creație este condiționat de primirea harului divin. Astfel ca ,,rugăciunea’’ poetului devine o invocație a divinității pentru a-l inspira, fapt sugerat de metafora ,,cărarea’’: ,,Eu în genunchi spre tine caut: / Părinte, orânduie-mi cărarea!’, dar și o confesiune cu privire la opțiunea pentru poezia de revolta socială: ,,Nu rostul meu, de-a pururi pradă/ Ursitei maștere și rele, / Ci jalea unei lumi, părinte, / Să plângă-n lacrimile mele’’.

De asemenea, poezia ,,Rugăciune’’ este alcătuită din șase strofe de câte opt versuri, dispuse în trei secvențe poetice:
50360567. sx318

Prima strofă ilustrează căutările poetului care n-a găsit calea creației sale și invocă ajutorul divinității, strofele II-V arată izvoarele și obiectul creației sale, iar ultima strofă evidențiază caracterul militant al poeziei care trebuie să fie ,,cântarea pătimirii noastre’’. Tonalitatea poeziei reflectă diferite stări poetice, de la rugăciune și implorare a divinității, prin intermediul invocației retorice, la jale, revoltă și blestem. Relațiile de opoziție sunt multiple: între omul neputincios și divinitatea atotputernică, între lirica subiectivă și cea obiectivă, între ,,rostul meu’’ și ,,jalea unei lumi’’, între suferința celor mulți și răzvrătirea în poezia angajată social.

Cele șase strofe a câte opt versuri, în fapt, catrenelor ale căror versuri ample (de 16 silabe), cu rima împerecheată, au fost segmentate în versuri de opt silabe. Ritmul iambic susține atât ruga cât și tonul de revoltă.

Prima secvență poetică ilustrează căutările poetului imaginat ca un drumeț rătăcit și ruga adresată divinității: ,,Părinte, – orânduie-mi cărarea!’’. Motivul poetic al drumului este amplificat de reluarea prin termenii din câmpul lexico-semantic al drumului: ,,cale’’, ,,cărare’’, prăpastii’’, ,,zare’’. Începutul conține o înșiruire de epitet, care amintesc de mitul biblic al fiului rătăcitor și constituie o descriere a poetului care nu și-a găsit menirea: ,,Rătăcitor, cu ochii tulburi, / Cu trupul istovit de cale, / Eu cad neputincios…’’. Vocativele: ,,stăpâne’’, ,,părinte’’, ,,tu’’, ,,Doamne’’ susțin trădarea tonalității lirice și constituie ipostaze ale relației omului cu divinitatea.

Revolta din Cracovia - Wikipedia

A doua secvență poetică conține o serie de metonimii ale poetului: ,,pieptul’’, ,,văzul’’, ,,mintea’’, ,,brațul’’, pleoapa’’. Poetul se vrea un apostol al neamului, iar obiectul poeziei este viața celor mulți. Verbele la imperativ se asociază cu metafore-simbol ale creației poetice, precum văzul, lacrimile:

,,În veci spre cei rămași în urmă/ Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă’’,
,,Nu rostul meu, de-a pururi prada/ Ursitei maștere și rele,
Ci jalea unei lumi, părinte, / Să plângă-n lacrimile mele’’.

Temele creației sale poetice sunt redate, în strofa a III-a, prin metafore: poezia naturii – ,,Dezleagă minții mele taină / Și legea farmecelor firii’’, poezia socială ,,Sădește-n brațul meu de-a pururi/ Tăria urii și-a iubirii’’. În strofele a IV-a și a V-a, tonalitatea de bocet și de revoltă susține opțiunea poetului pentru a exprima suferința poporului: ,,Nu rostul meu, de-a pururi pradă/ Ursitei maștere și rele, / Ci jalea unei lumi, părinte, / Să plângă-n lacrimile mele’’. Laitmotivul ,,da-mi’’ susține titlul poeziei și accentuează termenii aflați în lanțul enumerației: ,,Dă-mi tot amarul, toată truda/ Atât ordoruri fără leacuri.’’ Punctul de maximă intensitate al discursului liric este atins în versurile: ,,Durerile lor înfricoșată/ În inimă tu mi-o coboară’’.

A treia secvența poetică (ultima strofa) conține imaginea hiperbolică a revoltei, imaginată ca o ,,furtuna’’, ideea că poezia este un instrument de luptă și că are character profetic, dar și crezul poetic angajat: ,,În smalț de fulgere albastre/ Încheagă-și glasul de aramă: / Cântarea pătimirii noastre. ‘’

Poezia ,,Rugăciune’’ de Octavian Goga are un timbru aparte, elegiac, care reflectă o serie de prelungiri ale romantismului și ale clasicismului: invocarea divinității la începutul artei poetice, aplecarea spre suferință, interesul pentru ,,specificul național’’, pentru lumea satului românesc. Poezia impune tonul profetic, neoromantic, dar apelează la o versificație elaborată.

MESIANISMUL
File:Octavian Goga (1).jpg - Wikimedia Commons

Octavian Goga este un adevărat profet al vremurilor viitoare. Rolul pe care și‑l asumă este de „luptător, de deschizător de drumuri” și, în sensul doctrinei sociale, de „pedagog al neamului”, care își transformă creația, cântecul, într‑o „trâmbiță de alarmă”, în chemare la luptă pentru împlinirea idealului național. În poezia Rugăciune mesajul său este metaforic, revolta îmbrăcând o retorică biblică, de mântuire și de implicare în destinul neamului oprimat, a salvării divine. Vremurile sunt grele, poporul rabdă tirania unui timp corupt, decăzut, ale unei istorii nedrepte, oamenii s‑au transformat din eroii și stăpânii originari în „umiliții‑n umbră / Cu umeri gârbovi de povară”. Octavian Goga este convins că singura Putere Supremă observă această nedreptate și o poate înlătura și de aceea își transformă poezia într-un program de luptă.

„Cântarea pătimirii noastre” este tocmai esența programului estetic al lui Octavian Goga, constând în „trezirea” neamului din somnul cel adânc, de moarte, și în invocarea forței divine mântuitoare, reprezentate prin lumină, disimulată metaforic în „fulgere albastre”, culoare divină, cu o simbolistică protectoare.

ARTĂ POETICĂ

Prin poezia Rugăciune, Octavian Goga se răzbună pe toți „umiliții‑n umbră”, cei ce nădăjduiesc la o soartă mai bună, invocând acele metaforice „fulgere albastre” zărite profetic la orizont, semne ale divinității, chemate să năruiască vechea ordine a lumii, să o transforme în una nouă, mai dreaptă. Proclamând întregul său demers poetic, prin metaforă, „chemarea pătimirii noastre”, Octavian Goga își definește, încă de la început, și temele dominante ale universului său poetic, pe care credem că e cazul să le menționăm:

  • Teroarea istoriei, cum ar spune Mircea Eliade, care îngenunchează locuitorii asupritelor plaiuri românești. Aceștia au „umeri gârbovi de povară”, iar durerea lor este „înfricoșată”, prin acest epitet demonstrându‑se că omul nu stăpânește fenomenul istoric, ci este subjugat lui, fiind împovărat de un tragism imanent al sorții.
  • Salvarea nu poate veni decât de la Dumnezeu, prezent peste tot, aici sub formă de „fulgere” de lumină albastră.
  • Mesianismul poetului: Octavian Goga se află în ipostaza unei „trâmbițe de alarmă”, invocând puterea divină, la fel cum altădată profeții invocau elementele naturii, pentru a elimina nedreptatea revărsată asupra unui neam înrobit, asuprit.
  • Tema iubirii și a răzbunării, două sentimente situate diferit pe scara duală a trăirii omenești, necesare pentru a îndrepta ceea ce mai poate fi salvat. Iubirea este văzută ca o modalitate de a recompune o nouă ordine, mai dreaptă, răzbunarea ca o „îndreptare spre bine” a ceea ce a devenit rău, ca o posibilitate de a elimina răul din rădăcini: [răs-+ (îm)buna] = „a întoarce spre  bine”.
  • Durerea din partea finală a poeziei este „înfricoșată“, venită din „robiile de veacuri” ale unui popor în care „gem robiile de veacuri” și „umiliții-n umbră / Cu umeri gârbovi de povară”, durere coborâtă și în inima poetului.
Sursa: Alexandrescu, Emil. Literatura română în analize şi sinteze / Emil Alexandrescu. – Chişinău : Princeps, 2001. – p. 263-264

Comentariu literar „Moartea căprioarei” de Nicolae Labiș

Labiș, Nicolae. Moartea căprioarei / Nicolae Labiș; – București: Litera | Lecturi școlare; 2011. – 101 p.

undefined

Devinită simbol al întregii sale poezii, Moartea căprioarei e poemul care îl exprimă cel mai bine pe Labiș-adolescentul, copilul cu ochii mari deschişi în faţa miracolelor vieții şi morții.

Scris la numai 18 ani, poemul e rememorarea unui episod, nu prea îndepărtat, al copilăriei. Peste pădurile fantastice, peste potecile ferite, pe ulițele satului s-a înstăpânit seceta. Și cu ea, foamea. Într-un peisaj halucinant de sahară montană, copilul îşi urmează tatăl la vânătoare de capre.


Cum a scris Nicolae Labiș poezia ”Moartea căprioarei”

Compunând atmosfera, poetul utilizează imagini variate, vizual-obsesive, apropiindu-te ori îndepărtându-te în răgazuri de-o clipă de certitudinea că te afli în aşteptarea unui episod dramatic. Copilul trebuie, în sinea lui, să aleagă, între moartea „vietății care va muri la ceas oprit de lege și de datini” și foame, între adorația gingășiei și brutalitate. Și el alege: ar vrea ca plăpânda căprioară să nu apară în bătaia puștii. În jur, pădurea treamătă, se leagănă ca un candelabru gigantic, soarele pare că a topit mineralele, conturul arborilor se schimbă. Dar…

„Văile vuiră. Căzută în genunchi,
Își ridicase capul, îl clătină spre stele.
îl prăvăli apoi, stârnind pe apă
Fugare roiuri negre de mărgele”.

Copilul e convins, pe jumătate doar, că vietatea trebuie să moară. Mama bolnavă, sora flămândă, sunt adevăruri la fel de crude ca moartea. Dar, o dată cu căprioara, a murit ceva din gingăşie, o lume a candorii a fost traversată cu brutalitate de un fulger negru. Copilăria a murit aici. Copilăria țâncului însetat, cu tălpile arse de focul amiezii. Copilăria lui Labiş.

-Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc şi-aş vrea…
Tu, iartă-mă, fecioară – tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!

Autodefinindu-se în fiecare vers, cunoscându-și cu precoce obiectivitate dimensiunile talentului, Nicolae Labiş a izbutit (în dureros de puţinii lui ani de activitate literară) să-și organizeze ceea ce am putea numi viața poeziei sale, să-şi impună o riguroasă disciplină intelectuală, conştient de fiecare etapă trecută, gata să reia și să îmbogăţească temele insuficient lucrate. Temperându-şi (de multe ori cu brutalitate) înclinarea spre pitoresc, el a depăşit cu o siguranță uimitoare treptele debutului, propunându-şi să dea viaţă unor teme majore, practicând moduri de exprimare diverse.

Poezia sa de început are ceva din oglinda lacurilor din câmpie. Din depărtare, te atrage argintul vibrând al culorilor captate în cleștarul apelor. Apropiindu-te, vezi dincolo de nuferi împletituri de ramuri, plante ciudate și o lumină gravă, tulburătoare. Adolescentină, poezia lui Labiș e o invitație la contemplația matură. Simplă în reprezentările ei, ea cheamă la profunzime.