CĂLIN (file de poveste) – splendid vis de dragoste

„Opera lui M. Eminescu crește cu rădăcinile în cea mai deplină tradiție și este exponenta deplină, cu toate aspectele sale, a spiritului autohton„
G. Călinescu

• 145 de ani de la publicare

Interesul lui M. Eminescu pentru creația folclorică se leagă deperioada studiilor de la Viena și Berlin, de toate perioadele de activitateale sale și poate fi sintetizat pe trei dimensiuni fundamentale: culegerea de texte populare, inspirația din folclor, viziunea generală asupra problemelor folclorului, aşa cum se degajă din manuscrisele sale. Ce crede Eminescu despre valoarea poetică a textelor populare ,,se vede atât din multele acolade, de creion roşu și albastru, ce îmbrățişează texte întregi sau pasagii demne de atenție, cât şi din calificativele cu care notează ici şi colo «bună, frumnoasă, ciudată, excelentă (Vortrefflich)”. Sunt de semnalat basmele în proză începând cu Călin Nebumul, Făt-Frumos din lacrimă, prelucrarea celor trei basme: Călin Nebumul, cules de poet, și a celor două din culegerea lui Kunisch: Fata-n grădina de aur şi Miron și frumoasa fără corp- elaborate la Berlin și transcrise la laşi.

Apreciind la poezia populară concluziunea, simplitatea și naturalețea, mergând până la absența rimei, Eminescu, care-și leagă anii fragedei copilării de inițierea folclorică, va oferi în poemele sale de maturitate cea mai desăvârşită lecție de rafinament artistic din literatura noastră.

În legătură cu geneza poemului, Perpessicius precizează faptul că poemul Călin (File din poveste) ilustrează talentul eminescian în valorificarea basmului popular, având ca tipar anterior Călin Nebunul. Prima versiune, cu 228 de versuri, dispuse în patru părți ,,cel mai puțin evoluat”, a doua versiune numără 266 versuri, dispuse în şase părți și a treia versiune, care reprezintă textul definitiv, cu 268 versuri, dispuse în opt părți, păstrează mai puțin de 20 de versuri din versiunile anterioare.

Eminescu, Mihai. Călin: (File de poveste) / Mihai Eminescu.  București: Litera, 2013. – 32 p. 

Poemul Călin (File din poveste) a fost publicat în „Convorbiri literare” la l noiembrie 1876, după ce a fost citit la una din ședințele ,,Junimii”. Dacă în basmul versificat Călin Nebunul, M. Eminescu punea accent pe eroul năzdrăvan, pe peripețiile luptei cu zmeii, în poemul Călin (File din poveste), Eminescu va da atenție „părților lirice, accentuând asupra sentimentelor gingaşe pe care le exprimă cu multă imaginație poetică”.

Poemul Călin are ca temă motivul zburătorului.

Zburătorul este, în concepția poporului nostru, un personaj fantastic, care poate lua diferite înfățișări. El se arată pe înserat tinerelor fete, le determină să se îndrăgostească de el și apoi dispare. Motivul a constituit punctul de plecare pentru multe creații literare cum ar fi: Zburătorul de Ion Heliade Rădulescu, Sburătorul, Crai Nou de Vasile Alecsandri, Luceafărul de Mhail Eminescu, care au , din această cauză, un profund specific național.

Poezia este romantică, fiindcă are ca subiect o poveste de dragoste, de fapt o dezvoltare a motivului al Zburătorului. Se arată, astfel, prețuirea pentru folclor specifică romaniticilor. Eroii poemului sunt profund romantici. Eroina este excepțională prin frumusețea ei fizică, dar și spirituală. Zburătorul este un personaj fantastic, deci romantic. Călin este un erou excepțional, fiindcă este construit la punctul de interferență dintre motivul Zburătorului și un prinț sau un voinic din basmele populare, dacă nu chiar cu Făt-Frumos, adică Sfântul Soare.

Ideea realizării aduce un decor romantic cu un castel, în care pătrunde un voinic, spre a cuceri inima frumoasei fete de împărat, ascunsă în iatacul tăinuit.

Structurat în opt părți, poemul se deschide cu un gazel- poezie cu formă fixă, format din 14 versuri – despre un splendid vis de dragoste, concentrând, de fapt, întreaga poveste de dragoste împlinită într-un cadru de basm.

Partea I a poemului se deschide solemn, ca și partea a VIII -a, într-o simetrie de evocare a naturii și într-un crescendo, în ultima parte, în care natura capătă valențe hiperbolice, versurile care deschid aceste părți rămânând memorabile în literatura noastră: ,,Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic,/ Rumenind străvechii codri și castelul singuratic” şi „De treci codri de aramă, de departe vezi albind/ Ș-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint.”
Până la partea a VIII-a poemul derulează etapele înfiripării dragostei dintre Călin – voinicul care se strecoară în iatacul tăinuit, unde, după pânza de păianjen străvezie ca o mreajă, încărcată de un colb de pietre scumpe, doarme fata de împărat, pe patul căreia sunt presărați trandafiri.

În fragmentul al doilea, fata de împărat constată efectele venirii Zburătorului și în taină îl cheamă: – „Zburător cu negre plete, vin la noapte de mă fură”. Ascensiunea sentimentului de iubire în sufletul fetei o remarcăm în fragmentul al treilea, când eroina se contemplă, asemeni lui Narcis, în oglindă și constată că este că este frumoasă: „Cum că ea – frumoasă fată – a ghicit că e frumoasă”.

În partea a III-a contemplarea frumuseții fetei trimite la mitul lui Narcis. Frumusețea fetei, şăgălnicia jocului scot în prim plan grațiosul, sublimul, rafinamentul sentimentului de dragoste.

În partea a IV-a se realizează comunicarea dintre voinicul-zburator şi ea, fata de împărat, într-un dialog ce aminteşte de Cătălina și Luceafărul din poemul Luceafărul.

În partea a V-a este evocată consecința dramatică a dragostei, asemenea unei nopți mocnite şi pustii din sicriu, iubirea fiind ridicată în plan universal.

În partea a VI-a apare motivul craiului cu barba ca și „câlții“ crai bătrân fără de minți care şi-a alungat fiica departe de părinți, rămânând sărac de suflet. Din acest episod aflăm că fata, ascunsă într-o colibă uitată de lume, „a născut un pui de prinț”.

În partea a VII-a, într-un decor de seară sură de toamnă, în care codrul, dragul codru, işi troieneşte frunza toată, voinicul va întâlni, în peregrinarea lui, un copil desculț încercând să adune într-un cârd bobocii mulți. Răspunde la întrebarea cum îl cheamă, după spusele mamei sale Călin, ca pe tatăl său „Zburătoru-ți este tată şi pe el Călin îl cheamă”. Întâlnirea cu „tânăra nevastă“ în coliba sărăcăcioasă implineşte destinul unei vieți chinuite, dar compensate prin frumusețea și bucuriile vieții, relevate în partea a VIII-a şi ultima, dar cea mai lungă, cuprinzând în economia poemului 60 de versuri.

Partea a VIII-a cuprinde trei momente principale și anume: descrierea cadrului natural în care se vor desfăşura cele două nunți, nunta fetei de împărat și nunta gâzelor. În acest fragment, autorul îmbină măreția și distincția personajelor de basm care iau parte la nunta împărătească, cu veselia, voia bună, tradițile și obiceiurile nunților noastre țărăneşti. Partea a VIII-a este semnificativă pentru elementele folclorice pe care le conține – nunta reprezintă sfârşitul fericit, ritualul unei desăvârşite împliniri a dragostei.

Este un tablou romantic, sugerând mitul comuniunii dintre om și natură. Astfel, „Pare-că și trunchii vecinici poartă suflete sub coajă, /Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă”. Masa împărătească este lângă codru, lângă lac și adună împărați și împărătese, veniți ,,din patru părți a lumii”, „Feți-frumoşi cu păr de aur, zmei cu solzii de oțele, / Cititorii cei de zodii și şăgalnicul Pepele”. Craiul este gătit cu mitră, cu schiptru şi şade pe perine de puf. Nunul mare este mândrul soare, iar nună este mândra lună, sugerând o imagine din Miorița, dar mai ales din balada populară Soarele și Luna, ceea ce dă poeziei un profund caracter de specific național.
Modelul de frumusețe, în concepția poporului român, este mireasa prințesă. Ea are „păr de aur moale”, fața îi este „roşie ca mărul”, ,,o stea în frunte poartă”. Florile albastre, pe care le are în păr, sugerează imaginea iubitei din poezia Floare albastră a lui Mihai Eminescu.

Alegoria nunții gâzelor sugerează pregătirea şi desfăşurarea nunții împărăteşti. Furnicile duc sacii de făină, ca să coacă pentru nuntă pâine și colaci. Albinele aduc miere, cariul face cercei, greierele este vornic, un bondar zice un cântec, fluturele este mirele, alți fluturi îi fac o suită, tânțarii joacă rolul de lăutari, mireasă este o floare delicată, viorica. Felul în care mireasa viorică îşi aşteaptă sfioasă, în dosul uşii, mirele este o atitudine umană. Un greier crainic sprinten sare pe masa împărătească şi-şi cere iertare pentru faptul că pornesc și gâzele o nuntă alături. Alegoria nunții gâzelor are o nuanță ironică. Fluturii sunt ,,săgalnici şi berbanți”, bondarul „rotund în pântec / Somnoros pe nas ca popii glăsuieşte-ncet un cântec'”, fluturele mire are „musteața răsucită„. Este o subtilă notă de critică socială, cu aluzii evidente la epocă. Se poate face o analogie cu poezia Concertul în luncă de Vasile Alecsandri. Alegoria este un procedeu venit din literatura clasicistă. Găsim deci și în această poezie romantică elemente de realism și de clasicism.

Stilul eminescian se caracterizează printr-un imaginar romantic de basm, prin originalitate și muzicalitate, prin simplitate și profunzime, prin specific național, prin marea varietate a mijloacelor de versificație. Pentru a construi imaginea feerică de basm a nunții, în codru, Eminescu utilizează metafore ca: „iarba… de omăt”, „codri de aramă“; „pădurii de argint”, „cuibar rotind de ape”, „bulgări fluizi”, dar și personificări: „trunchii vecinici poartă suflete sub coajă / Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă”, „Lângă lacul care-n tremur somnoros și lin se bate”, „suspină-n flori molatic” pentru a sugera profunda comuniune dintre om și natură. Epitetele au o deosebită expresivitate: „Fața-i roşie ca mărul”, „păr de aur moale”, „foşnea uscat”, „șăgalnicul Pepele”, „somnoros și lin se bate”, fiindcă ele sunt integrate în structura unor metafore și a unor metonimii, sau au sunete care dau asonanțe. Metonimiile sugerează, prin efecte, cauzele care le-au produs: „de noroc i-s umezi ochii”, „Fața-i roşie ca mărul”, „lacul… se bate”, împletindu-se cu metafore, epitete și personificări ca în expresile poetice: „Împlu aerul văratic de mireasnă și răcoare”, „În cuibar rotind de ape, peste care luna zace”, „sar în bulgări fluizi”, „curg în râuri sclipitoare”. Din această împletire a mijloacelor de stil rezultă expresii specifice lui Eminescu, rezultă acea originalitate și densitate a stilului.

Eminescu ştie să dea valoare elementelor de versificație, utilizând rima rară: oțele-Pepele, răstoace-zace, rima asonantă: omăt-tămâiet, rima variată, adică verb cu substantiv: pună-lună, rima bogată: rangul-hangul, sprinten-pinten, rima interioară: nună-lună, mare-soare, precum şi cuvinte cu valoare onomatopeică:„murmuitoare”, „bâzâit”. Apropierea de limbajul popular se face, folosind cuvinte ca: ,,omăt”, „colb” , „hangul”, „zdrumicate”, „răstoace”. Găsim o abundență de elemente narative și de dialog, care dau un caracter spontan stilului.

Zoe Dumitrescu-Buşulenga remarcă faptul că „nu întâmplător finalul din Călin, basmul liric, de dragoste, constituie o sinteză a peisajului eminescian caracteristic primei perioade de creație erotică. Întunericul tainic și strălucitor al pădurii de argint, lucirile apelor și lunii, florile albastre, văzduhul tămâiet, toate aceste elemente converg spre a crea cadrul vrăjit al dragostei împlinite între fata de împărat și zburător”.

Sara pe deal buciumul cântă cu jale…

Sara pe deal este o idilă cu elemente de pastel, structurată pe două planuri: unul obiectiv (natura) și altul subiectiv (iubirea).

În prima strofă predomină planul uman care este definit prin elemente ca: „jale”, „plâng“, ,,dragă”, „m-aştepți tu pe mine“. Sentimentul care se face simțit aici, ca de altfel în întreaga poezie, este melancolia sugerată prin expresia ,,buciumul sună cu jale“. Natura, cadrul în care se petrec gesturile fundamentale ale existenței, este personificată și, deci, umanizată: „stelele scapără-n cale”, ,,apele plâng“. Apoi există o interferență a imaginilor vizuale cu cele auditive (,,plâng”, ,,sună”).

Apare în cea de-a doua strofă elementul cosmic, luna și stelele care veghează la liniştea planetei adormite, conferind cadrului natural o solemnitate liturgică. Epitetele personificatoare „sfântă”, „clară” contribuie la realizarea unor efecte artistice unice: „Luna pe cer trece-aşa sfântă și clară”. Conexiunea între planul subiectiv și planul obiectiv este în strofa aceasta relevantă. Astfel adjectivul ,,umezi” poate fi atribuit privirilor fetei care ,,caută-n frunza cea rară”, natura participând parcă la tristețea ființei umane: „Stelele nasc umezi bolta senină/ Pieptul de dor, fruntea de gânduri ți-e plină”.

În primele patru strofe, imaginile create de Eminescu au un rol descriptiv, iar strofa a treia se caracterizează printr-o atmosferă echilibrată, chiar dacă debutează cu versul: „Nourii curg, raze-a lor şiruri despică”, care conține germenele ideii de apocalips. Celelalte trei versuri continuă să curgă lin, iar armonia ce o degajă nu este zădărnicită decât de scârțâitul unei cumpene și de cântecul fluierului: „Scârțâie-n vânt cumpăna de la fầntână/ Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână”.

Aceeaşi linişte domneşte și în strofa umătoare, când oamenii se întorc ,,osteniți” acasă după o zi de muncă: ,,Şi osteniți oameni cu coasa-n spinare/ Vin de la câmp…”. Prin substantivele „clopotul”, „toaca”, cu valoare de simbol, poetul sugerează ideea că viața este un ritual sfânt care se desfăşoară în conformitate cu anumite reguli.
Ca și în strofa anterioară, cadrul este domestic, pastoral, cu o tentă de arhaic, fapt ce ne duce cu gândul la balada populară Miorița.
Tranziția de la planul descriptiv la cel în care accentul cade pe sentimentele umane este realizată prin versul ,,Sufletul meu arde-n iubire ca para”.
Poetul sugerează în strofa a cincea nerăbdarea cu care este aşteptată iubita prin repetiția interjecției „ah, urmată de semnul exclamării, prin verbul „a grăbi” și adverbul de timp ,,curând”.
În final, reciprocitatea sentimentelor relevă puterea dragostei: „Ne-om răzima capetele-unul de altul/ Şi surâzând vom adormi sub înaltul/ Vechiul salcâm. – Astfel de noapte bogată,/ Cine pe ea n-ar da viața lui toată?”
În cazul liricii eminesciene, natura se defineşte ca o entitate metafizică, conținând ideea de veşnicie, abisal, început și sfârşit continuu, iar în Sara pe deal simbolul acesteia este salcâmul, martorul și ocrotitorul iubirii pure, angelice. Deci planul natural nu îl exclude pe cel uman, salcâmul putând fi astfel integrat în planul afectiv.

Realizarea iubirii la nivel exclusiv oniric, sau doar amânarea acesteia explică, pe de o parte, fericirea și, pe de altă parte, nostalgia, care își pun pecetea în special pe partea finală a poeziei. Şi pentru redarea acestor sentimente Eminescu foloseşte o serie de modalități, verbele la viitorul indicativ (,,spune-ți-voi”, ,,om răzima”, ,,vom adormi”) şi condiționalul prezent „,ar da”), apoi pauza pe cezura ultimului vers însoțită de interogație.

În ceea ce priveşte stilul poeziei, acesta se caracterizează printr-o limpezime clasică obținută prin întrebuințarea unui număr de mijloace artistice: personificarea: „stelele scapără-n cale”, ,,apele plâng”, inversiunile: „sta-vom”, „spune-ți-voi”, epitete: „sfântă”, ,,clară”, care învăluie peisajul într-o lumină plină de „solemnitate și mister”, apoi „umezi”, „înaltul”, „vechiul”, din „Înaltul/vechiul salcâm”.
Muzicalitatea versurilor dispuse în catrene este conferită de majoritatea cuvintelor de origine latină și de substratul popular; „sara”, ,,urc”, din „turmele-l urc” sunt forme fonetice specifice limbii vorbite. Pentru a mări gradul de expresivitate, poetul foloseşte adjectivul „osteniți“ în loc de ,,obosit”.
Măsura metrică – 12 silabe fixate invariabil într-o schemă de ritmuri neobişnuită: un coriamb, cezură (pauză), doi dactili și un troheu creează un timbru specific al sunetului buciumului care se stinge brusc, într-un ton însă catifelat.
În vederea sublinieri stărilor sufletului omenesc, a intensității acestora, Eminescu utilizează exclamații (,,ah!”), interogații (,,Cine pe ea n-ar da viața lui toată?). Apoi cezura de la mijlocul penultimului vers este marcată printr-o liniuță de pauză. O seamă de expresii poetice sunt realizate prin întrebuințarea cratimei „turmele-l urc”, „caută-n frunza cea rară”, ,,valea-i în fum”.
Deşi poezia, asemenea baladei Zburătorul a lui lon Heliade-Rădulescu, pare a conține elemente de pastel, factorul descriptiv este simbolic. Versurile: ,,Sub un salcâm, dragă, m-aştepți tu pe mine”, ,,Pieptul de dor, fruntea de gânduri ți-e plină” şi „Sufletul meu arde-n iubire ca para”, precum și ultimele versuri dau unitate poeziei în ceea ce priveşte extazul erotic eminescian, visarea erotică, somnia, dorul de dragoste, aşteptarea.

„Dacă Rimbaud explora cu febricitate un nou drum al cunoaşterii vizionare și un alt mod de a fi prin «dereglarea sistematică a tuturor simțurilor», încercând cu disperare să releve ceea ce nu putea fi relevat, Eminescu a fost tentat de o experiență la fel de interesantă: cunoaşterea și trăirea, este adevărat aproape în exclusivitate în plan erotic, a unui altceva, nu prin exacerbarea și forțarea simțurilor, ci prin vrăjirea şi adormirea lor. Experiență pe care nu caută să o descrie ca vizionarul Rimbaud, ci să o ascundă și să o protejeze – de aici «fuga” în natura-adăpost sau reveria interiorului – , cel mult să o transmită fluid“ (Paul Dugneanu).

Un yankeu la curtea regelui Arthur de Mark Twain

MARK TWAIN
– 185 de ani de la naștere
– SCRIITORUL, ESEISTUL ŞI UMORISTUL
„DĂ ȘANSA FIECĂREI ZILE SĂ FIE CEA MAI FRUMOASĂ DIN VIAȚA TA.”

CONȘTIINȚA ESTE TIRANA, DAR ŞI MÂNDRIA OMULUI

În anul 1840, în micul port Hannibal de pe malul măretului fluviu Mississippi (intrat in folclor ca Old River – „Bătrânul Fluviu”), bântuia zilnic un băiețaș de cinci ani, pe nume Samuel. Era fiul mezin al lui Clemens, o persoană multilaterală, care desfășura paralel activitate de avocat și chiar de politician.

Micul Samuel se amesteca fără prejudecăți printre marinari care, uneori, înfruntaseră furtunile oceanelor. Ba încă se împrietenise cu fiul „campionului” bețivanilor din târg, indrăzneală care avea să-i fie răsplătită din plin peste ani, când acest neînfricat camarad de joacă va deveni modelul pentru Huck Finn – personaj emblematic pentru întreaga operă a celui nemuritor în literatură sub numele de Mark Twain.

Din păcate, mai ales din cauza activității sale, tatăl e răpus timpuriu de boală. Astfel că Samuel se vede învestit, la numai 11 ani, cu calitatea de „co-stâlp” al familiei. Devine pe rând vânzător de băcănie, curier, ucenic fierar – mijloace care nu-l rețin prea mult. Spiritul său dornic de deschidere, de a absorbi cât mai curând și mai mult din tezaurul de frumuseți al lumii, il indreaptă spre meseria de zețar (muncitor tipograf care culege manual literele după manuscris; culegător).

Apoi, la 13 ani, devine tipograf calificat. De la culegerea de articole, reportaje, poezii ale altora, trepat, capătă curajul de a se avânta și el în îndeletnicirea plină de farmec, taine și capcane de a îmbina cuvintele și a clădi din ele adăpost pentru gânduri și senzații împărtășite unor semeni necunoscuți. La 16 ani, publică prima schiță, fără a îndrăzni însă să o semneze decât sub pseudonimul – de Rombler (Hoinarul).

Viata lui avea să adeverească înțelepciunea proverbului arab:

„O călătorie de mii de kilometri începe cu un singur pas…”

In scurtă vreme, încurajat, dar nu modelat, de fratele său Orion, semmează colaborări ocazionale la Washington Diary, Iowa Sumise, Daily Post. Totuşi, dorul lui de ducă, dorința înfocată de a cunoaște ce e dincolo de zare il îndeannă să revină la prima fascinație a copilăriei: fluviul. Este angajat timp de patru ani pe vase care străbat de la un capăt la altul „Old River”. După patru ani, capătă brevet de pilot. În această perioadă, se naște și numele care va fi acoperit de glorie și va deveni cel al unui incontestabil monument şi o răscruce a literaturii americane. De altfel, primul său succes editorial i-l aduce însumarea notelor de călătorie, pline de spirit şi de un colorit viu, în volumul The Innocents Abroad (Ageamii în străinătate, 1869).

Stabileşte un contact şi mai direct cu un public larg și variat printr-o serie de conferințe care il dovedesc orator plin de duh. Totuşi, urmând sfatul umoristului, Artemus Word, decide că il reprezintă mai fidel și mai nuanțat literatura. In orice caz, darul improvizației surprinzătoare ocupă un loc eficient în proza lui. Fără îndoială că succesul cel mai important și decisiv din această perioadă l-a cucerit cu Print și cerşetor (1882). Tradus in peste treizeci de limbi, ecranizat și dramatizat în mai multe rânduri și țări, acest roman descoperă interesul viu al autorului pentru istorie, precum și fermitatea şi vigoarea cu care el combate sclavajul și toate formele de discriminare rasială.

Dar, fără doar și poate, o piatră de hotar marchează apariția in 1889 a celui de-al cincilea roman al său: Un yankeu la curtea regelui Arthur. Este cu adevărat o premieră mondială. Spre deosebire de Călătoriile lui Gulliver ale lui Swift, Twain nu-şi situează acțiunea într-o țară imaginară, ci in Anglia secolului al VI-lea, cu realitățile ei dure și contrastante, ceea ce il permite sa-si dezlănțuie cu tot sarcasmul satira împotriva realităților revoltătoare dominante și în patria sa în plin secol al XIX-lea. Autorul s-a inspirat şi și-a clădit fundalul acțiunii studiind atent si riguros cartea lui Thomas Malory: Morte d’Arthur (Moartea lui Arthur, 1469), romane medievale franceze, texte anonime.

Twain, Mark. Un yankeu la curtea regelui Arthur/ Mark Twain. –Chișinău: Prut, 2008. -332p.

„Un yankeu la curtea regelui Arthur” reprezinta o incursiune fantastica in trecut. Un american tipic de la sfarsitul secolului al XIX-lea este lovit la cap, isi pierde cunostinta si se trezeste in Anglia secolului al VI-lea. Aventurile spectaculoase ale eroului, care aplica in permanenta stiinta secolului sau la conditiile acelor vremuri indepartate, aceasta continua pendulare intre trecut si prezent care de multe ori da nastere unui savuros comic de situatie, contribuie la succesul unui roman scris cu verva si umor.

Ulimele două decenii din viata atit de plină de neprevăzut, de suișuri, dar si de lovituri primite cand se astepta mai putin, ni-l arată pe scriitor ca pe o „figură de provară” a Americii. Se bucură de un imens prestigiu si de o popularitate extinsa mult dincolo de frontierele patriei sale. Distinctiile se succed cu repeziciune. Universitatea Yale îi conferă în 1901 titlul de doctor honoris causa, urmată de universitățile Missouri (1902) și Harvard (1905).

Este greu de formulat succint o judecată asupra valorii și însemnătății operei sale. Poate că ea este cel mai bine definită în scrisoarea pe care i-a adresat-o un alt mare luptător pentru o lume mai paşnică şi mai echilibrată, George Bemard Shaw: „Sunt convins că operele dumitale vor fi tot atât de necesare unui vitor istoric al Americii pe cât sunt tratatele politice ale lui Voltaire unui istoric francez”.

Eugen B. MARIAN