Romane pline de aventuri și de pasiuni

Cheianu, Constantin. Dependența : roman / Constantin Cheianu. – Chișinău : Cartier, 2020. -152 p.

Există în romanul lui Constantin Cheianu doi Dan Mătăsaru: unul e ziaristul curajos, amenințat cu moartea de politicienii corupți care au confiscat Republica Moldova, aclamat ca un erou de popor; altul e cel fragil, care nu poate uita traumele copilăriei din Basarabia sovietică, marcată de tatăl bețiv și mama autoritară. Tot ce a urmat e o evadare nereușită din acea copilărie brutală. Numai că smulgerea definitivă nu e posibilă. Între ipostaza infantilă și aceea matură se înșiră câteva experiențe erotice cu rol formator. E nevoie de multe stângăcii, nereușite, dar și confirmări de sine descoperite de-a lungul câtorva întâmplări afective și senzuale, pentru a putea suplini iubirea atât de dură a mamei. La finalul drumului, în culmea gloriei, protagonistul descoperă că e același ca la șase-șapte ani, ca un ceas rămas neîntors jumătate de veac, și caută o împăcare cu trecutul. Dependența e un roman social, politic, erotic, dar mai ales un bildungsroman scris dezinhibat, cu ruperi de ritm tematice și stilistice, care se citește pe nerăsuflate (Bogdan Crețu).

 Esinencu, Nicolae. Evreii : roman / Nicolae Esinencu. –  Chișinău : Prut Internațional, 2020. – 136 p.

Motto: La moartea mea, pe pernuțe, în loc de distincțiile pe care le-aș fi putut avea, aș zice să-mi fie purtate cărțile mele pe care le-am scris și cu care mi-am împărțit viața.

Nicolae ESINENCU

Nicolae Esinencu face o figură singulară în peisajul literar postbelic. Fire înzestrată din plin, a practicat cu metodă în arta scrierii un fel de îndărătnicie moromețian-cărăbușiană, costumată, de cele mai multe ori, în veșminte de arlechin. Romanul Evreii e o demonstrație polemică (și acidică pe alocuri) a unor lucruri temerare, p imagine simptomatică a pulsiunilor lumii interriverane sub comunism, pânză epică ce configurează dimensiuhnea înzestrării deosebite a acestui scriitor cu identitate. Finalul romanului e unul simbolic.

Istrati, Panait. Chira Chiralina / Panait Istrati.  – Chişinău : Cartier, 2008. – 144 p.

Chira Chiralina este o nuvelă scrisă de Panait Istrati în limba franceză și tradusă în limba română în 1924 de Eugen Barbu și apoi și în alte limbi. Povestirea a fost publicată în 1923. Chira Chiralina este una dintre cele mai tulburătoare scrieri din literatura română și o neobosită pledoarie pentru libertate. Povestirea este tragică, romantică, exotică, fermecătoare, plină de aventuri și de pasiuni interzise, impletând viciul și virtutea, abjecția și noblețea.

Busuioc, Aureliu. Unchiul din Paris : romane / Aureliu Busuioc. – Chişinău : Cartier, 2019. – 184 p.

Romanul Unchiul din Paris este o povestire agreabilă în genul unui realism cotidian eliberat de convenţionalisme. În paralel cu drama unchiului, se desfăşoară povestea de dragoste a nepotului cu o colegă de la medicină, ca un fel de contrapunct tematic.

„Unchiului din Paris”, roman publicat în 2013 la Editura Cartier, unde  Busuioc a întrupat într-un singur personaj drama basarabeanului alungat în lume, direct sau indirect, de către regimul comunist. Unchiul vine din Franța în căutarea unui trecut tulburător, iar cu ajutorul nepotului său Ricky (Andrei, de fapt, poreclit astfel spre marea lui exasperare), vom fi parte a unei călătorii pline de amintiri, surprize și lecții din trecut. Romanul este construit pe două axe în jurul celor două personaje principale – Ricky și Alexandru Stanca (unchiul). Ricky este student la medicină, orășean convins și fiul unui regizor influent din Chișinău. Este îndrăgostit de Aura – o tinerică mofturoasă, dar plină de farmec, care îl însoțește, de-a lungul romanului, pe Ricky în călătoria sa alături de unchiul proaspăt sosit din Franța. Romanul este scris la persoana I, unde Ricky povestește ironic întâlnirea cu un unchi pe care nu l-a cunoscut niciodată și alături de care va fi nevoit să petreacă următoarea săptămână într-o călătorie cu mașina prin țară. Atitudinea lui, însă, se va schimba pe măsură ce înaintează în detaliile vieții tumultoase duse de unchiul proaspăt cunoscut.

Oameni noi și vechi, locuri, întâmplări și amintiri – elemente care fac din romanul „Unchiul din Paris” povestea veșnicei reîntoarceri acasă a atâtor basarabeni de-a lungul secolului XX. O scriitură delicioasă, rafinată și ironică, care ascunde, pentru cei care sunt gata sa caute dincolo de cuvinte – o mare dramă, care poate fi extinsă la nivel de trăire a unui întreg popor.

Avem aici romanul despărţirii de obsedantul deceniu. În paralel cu drama unchiului, se desfăşoară povestea de dragoste a nepotului cu o colegă de la medicină, ca un fel de contrapunct tematic. E o povestire agreabilă în genul unui realism cotidian eliberat de convenţionalisme, un realism relaxat şi în bună măsură dezideologizat, dar numai pe partea poveştii de dragoste a medicinistului simpatic ca tânăr din lumea nouă, indiferent la trecut. Pe măsură ce unchiul înţelege ce s-a întâmplat în Basarabia după plecarea lui, descoperă şi nepotul rănile trecutului.”Ion Simuț

Dragi utilizatori vă recomandăm o serie de povesti și romane tragice, romantice, exotice, fermecătoare, pline de aventuri pentru a te îmbogăți sufletește…

Romanul Hronicul Găinarilor

Romanul Hronicul Găinarilor a fost editat la Prut Internațional în 2006, apariția cărții fiind anticipată de publicarea unor secvențe în revistele literare și de discuțiile scriitorului cu câțiva colegi mai tineri pe marginea unor pasaje. Cartea este scrisă în paralel cu O sumă de cuvinte, editată cu doi ani mai târziu, un fel de anexă complementară la tema istoriei naționale, citită ludic și parodic.

Asta se întâmplă cu toate romanele postmoderniste ale lui Aureliu Busuioc: Lătrând la lună, Spune-mi Gioni, Hronicul Găinarilor. Într-un caz, obiectul ironiei e societatea, în alt caz, temutele organe ale securității sovietice, iar în al treilea, istoria noastră națională, mai bine zis, atitudinea solemnă și monumentală în tratarea trecutului.

Istoria este luată în colimatorul ironic și în culegerea de „tablouri istorice” recitite în manieră postmodernistă, intitulată parafrastic O sumă de cuvinte.

Parafrazele lui Busuioc din aceste re-povestiri pastișează și deconstruiesc pe de o parte limbajul cronicăresc, reciclându-l ironic, iar pe de altă parte re-povestesc istoria imperiului comunist în manieră ludică.

Hronicul Găinarilor, după cum ne sugerează titlul, deconstruiește istoria. Mai precis, de-eroizează istoria Basarabiei într-o poveste care cuprinde două secole. Trebuie să amintim că până la romanul lui Busuioc au existat două tipuri de istorii, ambele eroice și cu martirii săi.

Una, construită de isoricii sovietici, cu nenumărate eliberări ale Basarbiei de sub turci, nemți şi chiar ,de sub romåni”, iar alta, românească, implicând ,,raptul” din 1812, deznaționalizarea şi revenirea la patria-mumă (România) abia în 1918, ca să fie din nou răpită în ’40 şi în 44 etc., etc.

Ei bine, Aureliu Busuioc nu face în locul a două istorii subiective una obiectivă. El ironizează parcursul istoric deloc eroic al acestui ținut, în care duşmanii nu sunt ruşii, turcii sau nemții şi românii de peste Prut, ci chiar noi. Găinăriile mărunte au generat hoții la nivelul demnitarilor de stat. Simplu spus, nu eroii neamului au determinat soarta țării, ci ticăloşii ei. Şi această schimbare de perspectivă este subversivă în sine. Topită-sublimată într-un act pur literar, această atitudine generează unul dintre romanele cele mai bune ale ultimului deceniu.

Evenimentele romanului se produc în Basarabia de Sud, debutând cu un început de secol XIX. Panteleu, un tip atotmilostiv (după cum i se şi traduce numele din greacă), locuitor al comunei Roşcoveți, are o meserie secretă, descoperită în timp: fură găini. Câteva ,,corpuri delicte” (pene, clonțuri și scurnmuşuri), găsite de copii într-o groapă din spatele casei, declanşează ancheta de rigoare și sătenii, gata să-l omoare, dar temându-se de consecințele pedepsei capitale, îi trag o bătaie bună,

cu nuiele de lozie, îl ung cu dohot (ca remediu) și-l lasă să plece. Mort de oboseală şi bătaie, dar viu din dragoste de viață, acesta este găsit de Parascheva, o doftoroaie şi vrăjitoare, care îl tratează, dar şi îl ,,achiziționează” pentru sine. Un bordei, săpat de câțiva tineri (ca răsplată pentru nişte tratamente aplicate de Parascheva), devine cămin, lăcaş şi vatră a noii localități, Găinari.

În una dintre digresiunile,istorice” (pe lângă cele ,literar-naratologice”), aflăm şi despre isprăvile părintelui lui Panteleu, prins în flagrant delict cu trei vaci și un catâr (furati, bineințeles), apoi eliberat și totodată înrobi de vecinii de la răsărit: tătarii. Fuge, evident, pe un cal și cu ceva arme „de colecție” furate (pentru care va fi miluit cu un loc de casa și câteva prăjini de pământ de către Alexandru-Vodă Mavrocordat, cu care eroul se va intälni în sinuosul său periplu). O altă, ,,digresiune istorică” relatează povestea Radei, fosta lui soție, o țigancă, evadând de la el – fireşte cu un geambaş… motiv de degradare, beție și cădere în toate păcatele.

Dealul pe care îşi făcuse bordeiul Parascheva va deveni vatrā a satului nou-întemeiat, găzduind şi pe altți ,,exilați” din Roşcoveți. Localnicii se vor pomeni peste noapte vânduți ruşilor (era 1812), cu spălarea păcatelor și acumularea altora, cu ureadnici şi alți cinovnici în locul vătafilor şi vornicilor.

,,Epopeea” cuprinde, cronologic şi lapidar, toate ,,momentele cruciale” prin care a trecut satul: 1917, 1918, 1940, 1944 etc., cu jefuitori și ucigaşi convertiți – ca ,,haiduci” şi ,,ilegalişti” – peste noapte, în ,,nacealnici”, o cronologie (tipic basarabeană) a schimbărilor de macazuri şi de regimuri, nu şi de năravuri..

Autorul nu rebutează, pe parcursul facerii textului, niciun nume sau sintagmă care ar scădea din tensiunea ludică, ironică (local: malițioasă) a Cronicii. În stilul specific, scriitorul nu uită de lector: ,,Atoateștiutorul meu cititor, ajuns cu răbdare până la acest punct (= capitol) doi, stă în momentul de față la îndoială: să continue lectura? S-o lase baltă? Mare pleaşă istoria unui sat, de fapt – cătun, ajuns în două sute de ani până la numărul cinci-şase cu gospodăriile! Cititorul textului, care nu poate fi decât unul cult, va fi flatat- un argument in plus pentru a se lăsa ademenit de narațiune şi alintat cu toate complimentele posibile: ,,răbdătorul, dar și curiosul cititor”; ,foarte instruitul meu cititor”; „eminentul”; „perspicacele”; „venerabilul”; ,,neprețuitul”; „atentul şi vigilentul”; „informatul”; ca să nu mai vorbim de ,,dragul”, ,,iubitul, „onorabilul”…

Citatul, parafraza şi inserțiile livreşti (un contrapunct stilistic, inevitabil într-o istorie jalnic-tânguioasă) divulgă plăcerea de a plonja în apele postmodernitäții.

Fiindcă felul solemn de a privi faptele istoriei au rădăcini antice, în scriitura apologeților imperiului roman, Busuioc îşi asumă 0 ,,impietate” absolută: el ironizează până şi scrierile lui Titus Liviu, Tacit, Vergiliu.. Deconstruirea istoriei e dublată de deconstruirea limbajului solemn-totalitar al unei istorii linear-eroice. La treisprezece ani împliniți ai secolului XIX, satul Găinari, comuna Roșcoveți, de fapt cătunul cu acest nume, o aşezare anapoda,

cu vreo cinci-şase bordeie, dintre care numai două mai puțin becisnice, nu avea rădãcini adânci, ca să poată fi căutate, şi, mai cu seamă, descoperite prin cronici îngălbenite de vreme. Mai mult: răsărise pe vremea războaielor şi împăcărilor dintre ruşi și turci dintr-o sămânță aruncată întâmplător într-o văiugă strivită între două dealuri întinse, nelucrate, populate de de dropii și potârnichi şi acoperite doar de netrebnica şi trufaşa colilie.

Sămânța avea nume omenesc, îşi zicea Panteleu Avădanei, pe atunci încă locuitor al Roșcoveților, și fusese aruncatā întâmplător pentru că abia la cinci ani de la fuga nevesti-sii Rada cu un țigan din geambaşi, când începuseră să dispară misterios și periodic orātăniile din bātāturile gospodarilor, nişte copleşi descoperiseră în dosul casei lui o groapă comună bine mascată.

O scriitură de acest fel – domoală, dar cu suişuri-coborâşuri, firească şi șocantă, învăluitoare şi năucitoare- se citește, pe tot segmentul, simplu. Ca râsul lui Gogol, singurul erou al Revizorului, în romanele lui Busuioc există un singur personaj pozitiv: limbajul, discursul. Secvențele ironice sunt ,,faptele eroice” ale acestui limbaj. Mai ales că aceste cărți nu sunt despre trecut, ci despre faptele și gândirea prezentă.

Vă așteptăm la bibliotecă!

Sursa: Aureliu Busuioc: poetul, prozatorul, dramaturgul/ Mircea V. Ciobanu; -Chișinău: ARC, 2013. – 80 p. -(Colecția „Cartea care te salvează”).

Singur în fața dragostei

singur-in-fata-dragostei-aureliu-busuioc-29583-1000x1000Singur în fața dragostei este un roman exemplar în mai multe sensuri. Până la acest roman, prozele scriitorilor moldoveni erau cu o tematică preponderent rurală. Această scriere scriere a lui Busuioc, de factură modernă, produce o ruptură și introduce modelul intelectualului, dar, dincolo de asta, autorul exploreazătipaje care cu greu pot fi încadrate în schema liniară și antinomică de „personaje pozitive” și „negative”. Oamenii fiind diferiți, fiecare își trăiește propria dramă, mare sau mică, propriile frustrări, micile eșecuri sau bucurii. În acest sens, personajul care nu se eroizează pe sine devine credibil în calitate de narator.

Alex Ștefănescu a apreciat romanul: „Romanul Singur în fața dragostei, care s-a bucurat de un succes internațional, îl are ca protagonist pe un tânăr intelectual, Radu Negrescu, dornic să modernizeze viața îintr-un sat basarabean. Îndrăgostit, el comunică frecvent cu iubita sa prin scrisori, astfel încât romanul poate fi considerat, într-o oarecare măsură, unul epistolar. Farmecul scrisorilor îl egalează pe acela al scrisorilor lui Emil Brumaru. În cuprinsul lor găsim poeie, eseistică, umor, metafizică, joc, cât nu găsim în cărțile de sute de pagini ale unor autori cu pretenții. Învins de rezistența la schimbare a mediului rural, Radu Negrescu renunță, până la urmă, la rolul de erou civilizator și revine la condiția de intelectual de oraș. „

  • Un element absolut distinct al narațiunii este limbajul acestuia, adesea ironic, rece-distant, neutru și lipsit de compasiune. Cititorul este singura instanță implicată, care pune anumite note personajelor și faptelor.
  • Calitatea romanului de a developa stările într-o manieră nuanțată și într-un mod gradual, treptat, este încă unul dintre semnele unui roman modern.
  •  Romanul are câțiva naratori, incluzând și ceea ce se cheamă „povestirea în ramă”. În debutul textului, naratorul ne povestește cum l-a întâlnit pe un tânăr, care i-a relatat povestea lui. Într-un cadru introductiv, „naratorul” se întâlnește, într-o cafenea, cu un tânăr care, recunoscându-l pe scriitor, discută cu el despre felul siropos al unor literați de a reda realitatea și apoi îi povestește o secvență din viața lui. Naratorul, înainte de a relata „fidel” povestirea acestuia, spune că a obținut și jurnalul celeilalte eroine a subiectului relatat. Așadar, istoria povestită de Radu Negrescu va fi întreruptă, intermitent e cea a Vioricăi Vrabie.

Rezumat

În școala din Recea Veche, în care Radu Negrescu este profesor (temporar, speră el) vine o nouă profesoară, Viorica Vrabie. Este, în felul ei, entuziasmată să-i învețe limbile străine pe copiii din provincie. E tunsă scurt, e îmbrăcată destul de îndrăzneț petru o școală din sat, cu reguli stricte. Otilia, o colegă, îi povestește cele mai importante lucruri care se referă la profesori, inclusiv, toate bârfele.

Radu Negrescu este rugat de directorul școlii, Spânu, să o conducă pe nou-venită la gazda ei. Viorica rea să meargă singură însă pedagogul îi ia valiza în spate și o însoțește. Viorica e tăcută, dar uneori țepoasă în replici, Radu Negrescu are permanent chef de vorbă, persiflând, ironizând, ușor arogant. Ajunși la destinație, Negrescu pleacă, amintindu-i Vioricăi de consiliul pedagogic și sfătuind-o să se îmbrace cu un șorț negru și cât mai lung, care s-ar fi potrivit perfect atmosferei din școală.

2TR3z

Viorica e numită dirigintă într-o clasă de adolescenți. Școală e într-o perioada ce poartă denumirea de „practiсă de producție”. Așa se numea timpul în care toate școlile își întrerupeau lecțiile și elevii ajutau colhozurile la culesul frcutelor și legumelor. Aflându-se într-o etapă iresponsabilă, Maier, directorul de studii, îl trezește zilnic pe  Negrescu ca să bea împreună. La prânz, profesorii se adună acasă la șeful brigăzii, inclusiv, noua profesoară, care începe să discute șa tema bunului gust și a formării acestuia. Negrescu o susține.

Negrescu vine la școală și, fiindcă nu are prima oră, începe să citească ziare apoi se duce spre cabinetul său, unde Spânu, Tamara și Virica îl întîmpină indiferent, dar între ei se resimte o tensiune: profesoara Viorica Vrabie l-a pălmuit pe directorul Spânu, deoarece acesta a controlat buzunarele unui elev în fața întregii clase. Negrescu își petrece sâmbetele și duminicile în oraș. O întâlnește pe soția lui, care îi spune că s-a îndrăgostit de alt bărbat și a depus actele de divorț.

Viorica îl ocolește pe Radu. Spânu a încercat să-i facă un scandal Vioricăi, învinuind-o că mulți copii din clasa ei au note rele. Pablo, prietenul ei, nu-i mai scrie, și nici mama nu-i mai trimite niciun mesaj. Vine ultima zi de școală. Consiliul pedagogic s-a pronunțat în favoarea Vioricăi. Negrescu, care are afecțiune pentru ea, nu înțelege de ce îl evită.

image1

Negrescu e acceptat colaborator științific inferior al Institutului de Fizică și Matematică. Radu face cunoștință cu Pavel Ionașcu, ziarist și colegul Vioricăi. Între cei doi se începe o rivalitate , Radu își dă seama că o iubește sincer pe Viorica…

Radu Negrescu, în așteptarea „marelui semnal” de la Academie, se apără de acest mod de gândire prin detașare totală și atitudine ironic-arogant-indiferentă. Viorica se opune acestui sistem într-un mod activ, energic și emoțional. Sunt confruntări etice, fiecare situându-se într-un sistem de valori cu care s-a obișnuit.

Privindu-se inițial cu ostilitate, devenind apoi prieteni, tinerii profesori cunosc calea sinuoasă a înfiripării unui sentiment, afectt de propriile complexe, de relațiile lor anterioare, de atitudinea celor din jur…E de remarcat o similitudine în comportament a personajului Negrescu: neputându-se opune tiraniei sistemului lui Spânu, el pur și simplu evadează. Exact așa se comportă în dragoste : în loc să și-o apropie pe Viorica, el evadează, ratându-și fericirea.

Într-un final, ne vom convinge că și eroul arogant, care, eventual, a fost dojenit atât de mult de cititor, pe parcursul lecturii, nu este cel drept care se dădea. Cinismul lui nu era decât o mască, după care, așa cum vom observa în final, se ascunde un ins sensibil și vulnerabil. Iar Viorica, eroina care părea naivă și afectuoasă, se dovedește, pe parcurs, o fire puternică și principială.

O însumare fericită a unui limbaj modern, urban, elevat, fin și a unor personje neordinare, la care se adaugă o arhiectonică la fel de modernă, face din Singur în fața dragostei un roman de referință în literatura noastră postbelică.

Lectură plăcută! Vă așteptăm la biblioteca Alexandru Donici!