Francis Scott Fitzgerald – 125 de ani de la naștere

Francis Scott Fitzgerald

24 septembrie 1896 – 21 decembrie 1940

scriitor american de ficțiune

Francis Scott Key Fitzgerald născut la 24 septembrie 1896 decedat la 21 decembrie 1940 a fost un romancier, eseist, nuvelă și scenarist american. El a fost cunoscut mai ales pentru romanele sale care descriu flamboyance și excesul epocii jazzului – termen pe care l-a popularizat. În timpul vieții sale, a publicat patru romane, patru colecții de nuvele cu 164 de nuvele.

Deși a obținut succese și averi populare temporare în anii 1920, Fitzgerald a primit aprecieri critice abia după moartea sa și este acum considerat pe scară largă ca unul dintre cei mai mari scriitori americani ai secolului XX.

Fitzgerald a făcut parte din așa-zisa „generație pierdută” a americanilor născuți în anii 1890 și maturizați în perioada Primului război mondial.

„Talentul sau era la fel de natural ca desenele imprimate de pulbere pe aripile unui fluture. Într-o vreme, nu-și dădea seama de acest lucru mai mult decât fluturele și n-a prins de veste când desenul a fost șters ori distrus. Mai târziu, a devenit conștient de aripile-i rănite și de alcătuirea lor; atunci a învățat sa gândească, dar n-a mai putut zbura, fiindcă pierduse pasiunea pentru zbor și nu-i mai rămăsese decât amintirea vremurilor când zbura fără efort.“
– Ernest Hemingway

Recomandăm spre lectură cărțile scriitorului american,
Francis Scott Fitzgerald:

Fitzgerald, Franci Scot. Marele Gatsby/ Francis Scott Fitzgerald. București: Litera, 2018 -237 p.

Scriitor talentat, a descris cu măiestrie și într-un stil artistic deosebit societatea vremurilor în care a trăit. Romanul „Marele Gatsby” scris în 1925 ne prezintă, aparent, povestea de dragoste dintre Jay Gatsby și Daisy, o tânără dintr-o familie înstărită. În fapt el zugrăvește întreaga societate americană a anilor 1925. Personajele ce apar rând pe rând în roman ne dezvăluie cum se vede dintr-un anumit loc, social, educațional și moral societatea americană. Personajele centrale J. Gatsby și Daisy s-au întâlnit în urmă cu cinci ani și s-au îndrăgostit. Continuarea acestei idile și împlinirea ei prin căsătorie este imposibilă datorită diferențelor sociale.

Tânărul Gatsby nu-i poate oferi încântătoarei și diafanei Daisy confortul din casa părinților săi. Dar el nu o uită pe frumoasa fiică a familiei Carraway. Își propune și reușește să ajungă atât de bogat încât nu numai că își poate permite căsătoria dorită, ci chiar să se facă dorit, să impresioneze prin lux și opulență. Însă frumoasa Daisy nu-l așteaptă, se mărită cu Tom Buchanan, fiul unei familii bogate, căsătorie din care a rezultat un copil, o fetiță. Naratorul romanului, Nick Carraway, văr de-al doilea cu Daisy îl întâlnește pe Gatsby și prin intermediul lui cei doi se reîntâlnesc. Începând cu evenimentele petrecute înainte de povestea propriu-zisă desfășurarea intrigii oscilează de la trecut la prezent.

Acum Jay Gatsby este Marele Gatsby. Un personaj bogat și excentric. Are o reședință somptuoasă, unde petrecerile se țin lanț și șampania curge din abundență. Gazda apare la apogeul petrecerii, își trece privirea peste cei prezenți așteptând parcă sunetul trompetei și al saxofonului, din ritmul jazz-ului pentru a-i confirma reușita. Contrar așteptărilor cititorului el apare în mod discret și voalat. O aștepta pe ea.

Marele Gatsby este un personaj enigmatic despre care se fac tot felul de presupuneri, zvonuri și bârfe cum că ar fi spion, a omorât un om, a studiat la Universitatea Oxford, etc. Fapte care totuși nu-i descumpănește pe petrecăreți.

Luxul și opulența adoarme conștiința și impresionează. Pe Gatsby îl cunoaștem mai bine prin intermediul grupului ce se formează în jurul lui odată cu reîntâlnirea lui cu Daisy, de acum doamna Buchanan. Acest roman este expresia Visului American. Un vis despre libertate și realizare de sine, care cu timpul a devenit doar un vis despre succes.

Valori, sentimente, dorințe intense, orgolii și acțiune. Toate povestesc despre lumea anilor 1925, epoca Jazz-ului.

Fitzgerald, Francis Scott. Visuri de iarnă și alte povestiri / Francis Scott Fitzgerald. – Chișinău: Cartier, 2015. -228p.

Visuri de iarnă datorează mult poveștii de dragoste avute cu Ginevra King, dar ceea ce dă valoare prozei lui Scott Fitzgerald nu sunt detaliile vieții reale, ci adevărul esențial, fundamental, evocat de reformularea acestei experiențe, valoare pe care o extrage din fiecare moment trecător al existenței.

Poveștile nu sunt doar sentimentale sau nostalgice, din cauză că autorul nu se mulțumește doar cu recrearea unui trecut static. El ține foarte mult ca trecutul să-i invadeze prezentul, în care să fie absorbit viitorul.

Casa mare a lui Ion Druţă

-60 de ani de la publicarea operei Casa mare

    Ion Druţă, născut la 3 septembrie 1928 în Horodişte, judeţul Soroca, România este un scriitor, poet, dramaturg şi istoric literar din Republica Moldova, membru de onoare al Academiei Române. A absolvit şcoala de silvicultură şi Cursurile superioare de pe lângă Institutul de Literatură „Maxim Gorki” al Uniunii Scriitorilor din U.R.S.S.. Din 1969 se stabileşte la Moscova, Rusia.
    Primele povestiri ale prozatorului sunt publicate la începutul anilor ’50. Operele sale, adunate în 4 volume, Frunze de dor, Balade din câmpie,Ultima lună de toamnă, Povara bunătăţii noastre, Clopotniţa, Horodişte, Întoarcerea ţărânii în pământ, Biserica albă, Toiagul păstoriei ş.a. fac parte din „fondul de aur” al literaturii naţionale contemporane

         Creaţia dramatică a lui Ion Druţă, care cuprinde în mare parte piesele Casa mare, Păsările tinereţii noastre, Frumos şi sfânt, Doina, Cervus divinus, ia în dezbatere teme şi motive care pot fi găsite şi în prozele sale: raporturile om- morală, sacru şi profan, ecologia naturii versus ecologia spiritului, repercusiunile tehnocratizării, problema memoriei şi a istoriei. 

 

Casa mare- un simbol al purităţii morale şi un spaţiu al sacralităţii

Druţă, Ion. Casa mare/ Ion Druţă. -Chişinău : Cartier, 2015. -116 p.

Casa mare este una dintre cele mai reprezentative piese în acest sens, pentru că înglobează componentele, dominantele dramaturgiei lui Ion Druţă. 
    Textul se constituie , în linii mare, din nararea a trei evenimente centrale: „gătirea” casei mari, relaţia sentimentală a Vasiluţei şi a lui Păvălache şi despărţirea protagoniştilor. 
Vasiluţa deschide galeria unor personaje dramatice druţiene la fel de memorabile: Călin Ababii, Horia Holban, mătuşa Ruţa, Doina etc. 
    Aidoma personajelor tragediilor antice, ea trebuie să facă dificila alegere între datorie (să rămână fidelă memoriei soţului căzut în război) şi sentiment (să accepte dragostea lui Păvălache). 
     Piesa lui Ion Druță, “Casa mare” este, în felul său, o metaforă în care se cuprinde drama tuturor satelor golite de viața lor firească, în urma războaielor, drama oamenilor a căror soartă se înscrie sub însemnul neîmplinirii dragostei autentice. E ca un cântec trist de nostalgică resemnare solară. Conflictul principal al acestei drame este unul de natură interioară. Natură înzestrată, complexă, eroina posedă şi capacităţi disociative. 
    Drama Casa mare este o operă profund poetică, are un subtext bogat, vorbele Vasiluţei, ca şi ale bătrânului ei tată, comportă sem­nificaţii adânci în context, viorile din aminti­rile Eleonorei şi alte detalii formează un al doilea plan al textului, ca şi replica finală a Vasiluţei:
“Ce păcat că avem numai un singur pământ şi un singur cer deasupra lui …”
    Astfel, gestul final al Vasiluţei semnifică asumarea destinului, împlinirea de sine , accederea în spaţiul sacru. Este drama unei femei care a ales deliberat singurătatea şi care ani de-a rândul va trăi cu gândul că ar fi putut fi fericită. 

“Casa mare” nu e decât un spaţiu sacru în care sufletul păstrează o ordine etică şi se ra­portează intim la lumea dinafară.

    Drama Casa mare poate fi considerată, de altfel ca şi alte texte epice şi dramatice ale lui Ion Druţă, un veritabil manual de etică, valabil şi pentru lumea de astăzi, care se schimbă rapid şi radical. 

Vă dorim o lectură plăcută a operei „Casa mare” – simbolul fericirii dar şi al deznădejdii.

Ion Hadârcă – un cavaler al metaforei

Ion Hadârcă  este un poet, eseist, publicist, traducător şi om politic din Republica Moldova, deputat în Parlamentul Republicii Moldova între 1990-1998 şi din 2009-2014. 

Poet liric şi politician de marcă, care nu confundă poeticul cu politicul, nici politicul cu poeticul” (Mihail Dolgan)

Biografie

Ion Hadârcă (17.08.1949, comuna Sângereii Vechi, judeţul Bălți). Studiază la Institutul Pedagogic de Stat „Ion Creangă” din Chișinău (1970-1974). Frecventează cenaclul „Luceafărul”. Publică în presa periodică. Face doctorantura la Institutul de Limbă şi Literatură al Academiei de Științe a Moldovei (1974-1977). Activează în calitate de redactor, șef de redacție la Editura ”Literatura Artistică” (1978-1981), președinte al cenaclului literar „Luceafărul” al ziarului „Tinerimea Moldovei” (1982-1985), consultant literar (1985-1987) și secretar (1987-1989) al Comitetului de Conducere al Uniunii Scriitorilor din Moldova.

Se încadrează în Mișcarea de Eliberare Națională (1986-1996). Este primul președinte al Frontului Popular din Moldova (1989-1992) și președintele primei Mari Adunări Naționale din 27 august 1989. Este ales deputat în Congresul deputaților din Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS) (1989-1991), deputat în Parlamentul Republicii Moldova (1990-1998); prim-vicepreședinte al Parlamentului Republicii Moldova (1990-1993). În perioada activității parlamentare a contribuit la proclamarea suveranității și independenței Republicii Moldova.

Aprecieri critice

„Poezia lui a rămas însă aceeaşi: o splendidă sinteză de simţire şi luciditate. Moldova suverană îi datorează mult şi luptătorului Hadârcă, şi poetului Hadârcă. Citindu-l pe acest poet, după ce i-am tot citit pe ceilalţi, sunt obligat să constat că marea poezie de la Chişinău este recunoaşterea revoluţiei de la Chişinău. Sper, pentru tot restul poeziei române, cea scrisă între hotarele de azi ale statului nostru, să se molipsească de simplicitatea, de îndurerarea, de fatalitatea poeziei basarabene. O poezie care a dezrobit o ţară. Unul din numele acestei lupte este acelaşi cu unul din numele acestei poezii: Ion Hadârcă.” —Adrian Păunescu

Activitatea literară a lui Ion Hadârcă

A debutat ca poet în timpul şcolii, publicând în anul 1965 primele versuri în revista „Cultura Moldovei”. Poezii i s-au publicat în ziarele „Tinerimea Moldovei”, „Moldova socialistă”, „Cultura Moldovei”. În anul 1977, este consemnată apariţia primei plachete de versuri a lui Ion Hadârcă, „Zilele”. Pentru acest volum, i-a fost decernat Premiul „Boris Glăvan” al tineretului din RSS Moldovenească.  Este Președinte al Cenaclului literar „Mihai Eminescu” de pe lângă Biblioteca municipală „Onisifor Ghibu”.

Versurile sale au fost traduse în limbile rusă, ucraineană, bielorusă, letonă, azerbaidjană, lituaniană, kazahă, armeană, engleză, franceză, italiană, maghiară, bulgară. Traduce din opera lui M. Cervantes, Ch. Baudelaire, A. Puşkin, M. Lermontov, G. Guillen, D. Harms, M. Aguirre, R. Alberti, M. Hernandes, F. Mayor, I. Draci. Pe lângă limba română, Ion Hadârcă mai vorbeşte limbile engleză şi rusă.

„Remarcăm la poetul Ion Hadârcă o anumită eleganţă, de loc ostentativă, a rostirii. Poetul nu-şi caută formula, ci o găseşte cu uşurinţă aproape întotdeauna. Atunci când sintaxa este însă întoarsă, el nu-şi abandonează ţinuta, ci ca un adevărat arbitru al verbului, care a dobândit înţelepciunea de a fiinţa într-un ţinut pe cît de miraculos, pe atât de ambiguu, mărginit de două imperii, unul lăuntric, altul exterior.”

—Nichita Danilov

Premii

• Laureat al revistei „Flacăra” (1992)
• Premiul „Mihai Eminescu” al Consiliului judeţean Suceava (1997)
• Premiul „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris…” pentru volumul de poeme Helenice în cadrul celui de-al VII-lea Salon de Carte Românească (Iaşi, 1998)
• Premiul revistei „Convorbiri literare” (2001);
• Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova (1998, 2002, 2008);
• Premiul la Salonul de Carte de la Chișinău (2006);
• Premiul „G. Lesnea” la Salonul de Carte de la Iași (2006);
• Premiul Mihai Eminescu al Academiei Române (2010).

• Medalia Mihai Eminescu ( 2009).

Hadârcă, Ion. Liră din Acvariu/ Ion Hadârcă. –Chișinău: Cartier, 2014. -56p.

Un experiment liric unic în literatura noastră, o carte care pare a se circumscrie poe­ziei sentimentului religios…

 

„Într-o Schiţă de geneză virtua­lă, Ion Hadârcă face o mărturisire de credinţă privind ceea ce el numeşte protogeneza de sine care se petrece într-o unitate spaţiu-timp foarte specială „prin separarea celor două orizonturi indivizibile – de Spaţiu şi Timp. Orizonturi în absolut şi orizontal de irea­le, care mereu se aglutinează reciproc, tinzând spre marginile infinitului tocmai pentru a le înghiţi înapoi în unitatea lor primordială”. Atunci-acolo, din Haos, se naşte Structura, termeni aflaţi nu atât într-un raport tensional, cât în unul de complementaritate, unite, în fond, într-un Haosmos…

Hadârcă, Ion. Era barbară/ Ion Hadârcă. –Chișinău: Garuda-art, 2005. -412p.

 

Există poeţi egali cu propriul lor destin şi există poeţi ale căror destine se fac egale cu înseşi destinele popoarelor din sânul cărora au răsărit. – Ion Hadârcă

 

 

Hadârcă, Ion. Două imperii/ Ion Hadârcă. –Chișinău: Garuda-art, 1998. -46p.

Ion Hadârcă este şi un strălucit sonetist, care cultivă sonetul modern şi modernizat şi în care îmbină în mod armonios „slova de foc” cu „slova făurită” (Tudor Arghezi)

Cutia de viteze

Prin cerceveaua geamului, distrat,

Mai urmăresc eterna mişunare.

E timp pierdut, dar fac o încercare

Să sparg găoacea cadrului blazat.

Şi evadând în jeep-uri, avioane,

Tot mai grăbit şi tot mai amorţit,

De propria-mi făptură depăşit,

Nu simt cum sarea-mi urcă prin ciolane.

Doar într-o parte, firele de grâu

Nu sar pe roţi, nu muşcă din zăbale.

Momit în serpentine şi spirale,

Nu se grăbeşte cântecu-n scatiu,

Şi an de an plătica din pereche

Depune icre noi în delta veche.

 

Hadârcă, Ion. Sonetariu/ Ion Hadârcă. –Chișinău: Prut, 2013. -104p.

Cu sonetele din Memo­ria celulozei şi, mai ales, cu cele din Sonetariu se întorc în lirica lui Ion Hadârcă elegia şi erosul, tema departelui şi cântecul trist al (pe)trecerii omului. Spre deosebire, însă, de predecesori, Ion Hadârcă merge mai departe, încercând o temerară şi unică experienţă de reformare a sonetului prin absorbţia metodică a rigorilor formei, deconstrucţia şi reasamblarea postmodernă a arhirigidului construct sonetist…– Ioan HOLBAN

 

 

Hadârcă, Ion. Helenice/ Ion Hadârcă. –Chișinău: Uniunea Scriitorilor, 1998. -128p.

Sincer vorbind cu lumea nu văd ce atribuţii aş avea faţă de textele aici vădite. Aş putea pretinde, cu aproximaţie, doar la nişte pretexte de ecouri eline, survenite în urma unor călătorii, reflexii şi lecturi. Mai degrabă, deci, nişte pretexte de preludii sau foraje oarbe prin straturi de epoci compacte. Prilej de a comunica, pretext de-o vorbă… In stricto senso, adevăratele pretexte au existat numai în energo-generatoarele de spirit clasic ale unui Empedokles ori Sokrates – cei care au refuzat textul ca atare, savurînd oral şi mental beţia de esenţe existenţiale ce preced şi succed individul ori fapta, evenimentul fatal.

Hadârcă, Ion. Artera Zen/ Ion Hadârcă. –Chișinău: Prometeu, 2006. -80p.

Faţa pâinii (apoteoza spicelor)

Cu tot negrele ţărânii           Şi când mirii se sărută
Preacurată-i faţa pâinii        Preacurată-i faţa pâinii 
Şi cu risipa fărâmii               Cu dinţi umezi de-alăută
Preacurată-i faţa pâinii        Preacurată-i faţa pâinii 
Şi cu sarea grea din spate    Căci în trupul de secară                
Preacurată-i faţa pâinii        Preacurată-i faţa pâinii 
Şi-mpărţită-n jumătate         Urcă dragostea de ţară
Preacurată-i faţa pâinii         Preacurată-i faţa pâinii 
Maică-Ea de dimineaţă          Şi-n prosoape ne desface
Preacurată-i faţa pâinii         Preacurată-i faţa pâinii 
A purtărilor de-o viaţă          Ani de muncă ani de pace
Preacurată-i faţa pâinii         Preacurată-i faţa pâinii.

O carte care impune un poet impecabil,cu o scriitură incitantă, polemică, de mare acuratețe și rafinament. – Daniel Corbu