„Cuplu” de Ana Blandiana

Ana Blandiana

Anul nașterii: 25 martie 1942

scriitoare și luptătoare pentru libertate
civică din România

Cuplu de Ana Blandiana

Unii te văd numai pe tine,
Alţii mă văd numai pe mine,
Ne suprapunem atât de perfect
Încât nimeni nu ne poate zări deodată
Şi nimeni nu îndrăzneşte să locuiască pe muchia
De unde putem fi văzuţi amândoi.
Tu vezi numai luna,
Eu văd numai soarele,
Tu duci dorul soarelui,
Eu duc dorul lunii,
Stăm spate în spate,
Oasele noastre s-au unit de mult,
Sângele duce zvonuri
De la o inimă la alta.

Cum eşti?
Dacă ridic braţul
Şi-l întind mult înapoi,
Îţi descopăr clavicula dulce
Şi, urcând, degetele îţi ating
Sfintele buze,
Apoi brusc se-ntorc şi-mi strivesc
Până la sânge gura.
Cum suntem?
Avem patru braţe să ne apărăm,
Dar eu pot să lovesc numai duşmanul din faţa mea
Şi tu numai duşmanul din faţa ta,
Avem patru picioare să alergăm,
Dar tu poţi fugi numai în partea ta
Şi eu numai în cealaltă parte.
Orice pas este o luptă pe viaţă şi pe moarte.

Suntem egali?
Vom muri deodată sau unul va purta,
Încă o vreme,
Cadavrul celuilalt lipit de el
Şi molipsindu-l lent, prea lent, cu moarte?
Sau poate nici nu va muri întreg
Şi va purta-n eternitate
Povara dulce-a celuilalt,
Atrofiată de vecie,
Cât o cocoaşă,
Cât un neg…
Oh, numai noi cunoaştem dorul
De-a ne putea privi în ochi
Şi-a înţelege astfel totul,
Dar stăm spate în spate,
Crescuţi ca două crengi
Şi dacă unul dintre noi s-ar smulge,
Jertfindu-se pentru o singură privire,
Ar vedea numai spatele din care s-a smuls
Însângerat, înfrigurat,
Al celuilalt.

Cu o amprentă de certă originalitate, poezia Anei Blandiana este o realitate dintre cele mai pregnante. Originalitatea autentică a acestui talent cu un pas atât de sigur a păşit şi s-a înălţat pe treptele de diamante ale marii poezii. Debutează în 1959, în revista „Tribuna” din Cluj cu poezia „Originalitate”, publicând apoi constant numeroase volume de poeme printre care se numără şi „Octombrie, Noiembrie, Decembrie” apărut în 1972 în care regăsim minunata poezie „Cuplu”.

Fiind o contemporană desăvârşită, creaţiile Anei Blandiana se caracterizează prin sinceritate şi rafinament, postmodernismul reprezentând un curent literar  care îi determină pe scriitori să îşi construiască propria reacţie: una esenţialmente culturală, livrescă a citatului intertextual şi a parafrazei. Ei încorporeză, în propriul text, fragmente de text şi experienţe ale altora, recunoscându-le şi numindu-le explicit.

              O astfel de operă este şi poezia „Cuplu”, o creaţie lirică în versuri ce are caracter meditativ, fiind o operă  reflexivă pe teme filozofice, vocea lirică exprimându-şi în mod direct sentimentele.

Tema și titlul operei

Tema operei o constituie mitul androginul, transpus în registru liric, ceea ce implică, aş putea afirma, megatema literaturii din toate timpurile, Iubirea, acest sentiment etern uman. De asemenea, semnificaţia titlului are o rezonanţă aparte, lexemul „cuplu” realizând conexiunea cu tema iubirii, care are mai multe aspecte: iubirea ca iniţiere (mitul erotic), iubirea – pasiune şi implicit, iubirea tragică („Romanul lui Tristan”, de I. Bedier, „Romeo şi Julieta” de W.Shakespeare).

Mitul androginul, alături de cel al Vampirului, al Zburătorului şi al lui Narcis, aparţin iubirii ca iniţiere, încât mentalitatea arhaică resimte iubirea ca pe o forţă atât de puternică, primul impact al sentimentului fiind atribuit unei fiinţe supranaturale şi presupunând un proces de iniţiere configurat în aceste mituri erotice.

Prin opera „Cuplu” Ana Blandiana îşi mitologizează meditaţia lirică descriind în cuvinte de mare expresivitate ce alcătuiesc monologul liric ceea ce Platon prezenta în opera „Banchetul” referindu-se la existenţa în trecut a trei tipuri de oameni, printre care şi androginul, „un bărbat-femeie[…] ca un întreg deplin şi rotund”. Datorită mândriei covârşitoare ce îi stăpânea, Zeus se hotărăşte să-i despartă tăindu-i în două părţi – femeie şi bărbat, iar mai târziu, văzând că dorul nestins îi făcea să stea îmbrăţişaţi tot timpul, le mută „părţile ruşinoase” în faţă pentru a putea da naştere rodului iubirii. Acest mit este expus în opera de comicul timpurilor, Aristofan.

Structura operei

Structura este specifică genului liric, poezia este alcătuită din 51 versuri nedistribuite în strofe, iar din punct de vedere prozodic, regulile  sunt exonerate: nu se poate vorbi de rimă, ritm, măsură.

La nivel fonetic remarcăm prezenţa aferezei („şi-l, se-ntorc, şi-mi” – în toate cele trei cazuri exemplificate fiind elidată vocala „î”), care în acest discurs poetic, deşi este un accident fonetic, primeşte de această dată funcţia estetică, de asemenea, eul liric utilizează pe de o parte aliteraţia („nimeni nu ne poate” etc), pe de altă parte, asonanţa („Ar vedea numai spatele”) ambele având rol eufonic.

În plan lexical predomină antonimele („luna-soare”, „al meu-al tău”). Pe tot parcursul monologului întâlnim antiteza Eu-Tu, ceea ce ne determină să observăm o oarecare disecare pe două planuri-planul persoanei I şi planul persoanei a-II-a. În acelaşi timp, textul liric este presărat cu anumite cuvinte derivate („suprapunem”, derivat cu prefixul „supra”) şi compuse („deodată”) generând o ambiguizare a textului.

La nivel morfosintatic este relevată inversiunea („sfintele buze”), repetiţia utilizată frecvent („nimeni […] nimeni”, „luna […] luna” etc), precum şi zeugma („spatele din care s-a smuls însîngerat, înfigurat, / Al celuilalt”). Constatăm, de asemenea, că predomină substantivele şi verbele (lucru ce implică dinamism, adjectivele ocupând un loc nesemnificativ; pronumele şi adjectivele pronominale precum şi verbele existente sunt la persoana I şi a-II-a (mărci subiective  ale eului liric). Din acest motiv lirismul este subiectiv (limbaj afectiv; -mimesis), iar tipul liricii, lirica rolurilor şi a eului, după clasificarea făcută de Tudor Vianu în opera „Atitudinea şi formele eului în lirica lui Eminescu”, vocea reprezentată prin acea persoană I a pronumelui şi a verbului aparţinând unui androgin. De fapt, poezia postmodernă  promovează în mod absolut ruptura dintre eul subiectiv-poetic şi eul empiric psihologic. Eul liric postmodern vrea să se despartă de experienţa biografică, să caute dincolo de sentiment şi să se erijeze într-un eu poetic absolut, superior, un eu imaginar al fiinţei.

In plan stilistic, prezenţa unei palete variate de tropi formaţi cu ajutorul cuvintelor ce au dobândit  sensuri conotative redă discursului liric o expresivitate deosebită. Eul liric utilizează adjectivul „perfect” atribuindu-i un grad de comparaţie, evidenţiind astfel faptul că cele două persoane formează un tot unitar imposibil de vizualizat în întregime; acest lucru ar putea fi posibil doar dacă cineva ar locui pe acea „muchie” ce în context are sensul de „cer”. Aşa cum Platon descria în „Banchetul”, androginul putea fi observat în toată splendoarea sa doar de către zei, cele două fiinţe neputând să privească una către alta; ele constituiau, de fapt, un trup pe care erau dispuse opt membre şi dublul fiecărei componente ale trupului.

Figurile de stil

Metaforele din expresia „Tu vezi numai luna, / Eu văd numai soarele” relevează locul de naştere a fiecarei persoane: bărbatul, în soare, femeia, în pământ, iar cea bărbat-femeie, în lună. Totodată, aceste figuri de stil subliniază opoziţia celor două fiinţe ca şi orientare: una către vest, iar alta către est, puncte cardinale opuse, răsăritul şi apusul. Eul poetic ascunde în metafora revelatorie „sângele duce zvonuri / de la o inimă la alta”, un dor cunoscut doar de androgini: „zvâcnirile” iubirii se transmit între cele două inimi ale aceluiaşi trup. Prezenţa binefacătoare a epitetelor apreciative („clavicula dulce”) şi metaforice („sfintele buze”) îndrumă lectorii la meditaţie. Interogaţiile retorice deschid câte „un capitol”, am putea spune: după întrebarea „Cum eşti?” este prezentat actul cunoaşterii între cele două persoane ce alcătuiesc androginul, apoi „Suntem egali?” face debutul pasajului în care este pus în discuţie momentul morţii, din acest punct de vedere apărând nesiguranţă: vor muri amândoi în acelaşi timp? Deci, implicit, sunt egali? 

Vocea poetică aduce în prim plan situaţii în care cei doi nu vor trece în nefiinţa în acelaşi moment: celălalt va fi „molipsit[…] cu moarte”, metafora ascunsă a dorului ce îi va aduce şi celuilalt dispariţia. Sunt utilizate, de asemenea, comparaţii („crescuţi ca două crengi”), litota („atrofiată […] cât o cocoaşă, /Cât un neg…”). Dorul nestins de a se vedea poate aduce desparţirea de „lumea vie”, astfel intervenind cei doi zei, Eros şi Thanatos, cel „smuls” văzând doar „spatele […] însângerat, înfrigurat, / Al celuilalt”.

Toate figurile de stil în sinestezie generează imagini artistice, predominant vizuale („descopăr clavicula dulce /şi, urcând, degetele îţi ating sfintele buze”, „avem patru braţe să ne apăram etc) şi motorii („tu poţi fugi numai în partea ta”, „dacă unul […] s-ar smulge” etc), toate acestea contribuind la conturarea imaginii androginului descris cu atâta ardoare.

Motive și simboluri

Discursul liric abundă în motive şi simboluri. Incită valenţele expresive ale lumii, în antiteză cu soarele, prima simbolizând tristeţe, moarte, iar soarele, explozie de viaţă. În plus, singtagma „a ne putea privi în ochi” exprimă dorinţa de cunoaştere, de aflare a acestei paradigme: cum arată de fapt jumătatea cealaltă a androginului.

Sensul propriu al cuvintelor se îmbină cu cel figurat, realizându-se astfel un amalgam de conotaţii ce îmbracă această operă cu valoare.

Mesajul poetic constituie, în fond, transmiterea cititorilor fictivi a imaginii androginului, Ana Blandiana transformând în versuri de aur ceea ce Platon cuprindea în „Banchetul” ,iar Chévalier în „Dicţionar de simboluri”. Deoarece majoritatea cuvintelor aparţin fondului lexical principal, textul este accesibil atât unui lector competent, cât şi unui lector inocent.

În poezia Anei Blandiana frapează „în planul sensului poetic, al fondului principal de sentimente şi de idei, al stării lirice deci, tendinţa de adâncire în metafizică”, aşa cum afirma Laurenţiu Ulici. De aceea, prin cele ilustrate şi prin dibăcia de care dă dovadă scriitoarea realizează prin opera „Cuplu” o capodoperă demnă de a exista în galeria celor mai reprezentative creaţii româneşti.

De veghe în lanul de secară de J. D. Salinger

De veghe în lanul de secară, este singurul roman scris de J. D. Salinger, care din momentul publicării și până în zilele noastre, a stârnit multe controverse și i-a adus scriitorului recunoașterea mondială. Apărut în 16 iulie 1951, volumul a supraviețuit multor campanii care militau pentru interzicerea sa și este, în continuare, una dintre cele mai citite cărți, devenind emblematic pentru toţi adolescenţii revoltaţi de ipocrizia lumii adulţilor.

---

Cartea a fost adăugată în lucrarea „1001 de Cărți de Citit Într-o Viață”

Salinger, J. D.
De veghe in lanul de secara / Iași: Polirom, 2011. -279 p.

Ce poate fi uimitor pentru tinerii care o citesc acum, la 16 ani, şi ai căror părinţi s-au născut, probabil, în aceeaşi perioadă că şi romanul, e că trec prin aceleaşi episoade precum Holden Caulfield. Doar că el nu naviga pe Internet. Iar când simţea nevoia s-o sune pe fata de care era îndrăgostit, ori renunţa, pentru că nu avea chef, ori intra în prima cabină de telefon. Problemele lui rămân însă, şi chiar şi modul în care sunt rezolvate: prin revolta, prin negare sau, uneori, prin ignorarea lor. Există voci care se întreabă de ce totuşi a avut romanul un succes atât de uimitor, în toată lumea şi, deja, de atâția ani. În fond, nu e singura carte care-şi păstrează prospețimea cu trecerea timpului. E vorba despre altceva, un ceva despre care s-au scris zeci de mii de pagini. Ceva imposibil de sintetizat într-o scurtă prezentare. Poate, pur şi simplu, e o carte foarte-foarte bună. Atât. Alăturaţi-vă milioanelor de tineri care au citit-o şi veţi înţelege.

„Semnul omului imatur este că vrea să moară nobil pentru o cauză, în timp ce un om matur vrea să trăiască modest pentru una.”

Povestea „De veghe în lanul de secară” de J.D. Salinger redă întâmplările trăite de Holden în cele două zile pe care decide să le petreacă hoinărind înainte de a ajunge acasă în vacanţa de Crăciun şi de a le da părinţilor vestea unui nou insucces şcolar. Holden a picat la toate disciplinele înafară de literatura engleză, fiindcă este un prieten fidel al cărţilor, are şi un frate scriitor la Hollywood.

Din cărţi, protagonistul încercă să găsească răspunsuri la întrebările pe care le are. Totodată, învață – „Mereu spun «Încântat de cunoştinţă» unor persoane pe care nu sunt deloc bucuros să le cunosc. Dar dacă vrei să supravieţuieşti, trebuie, totuşi, să spui lucrurile astea”.

New York este oraşul care găzduieşte o mare parte din acţiunea romanului. Holden, un tânăr pierdut în gândurile sale, decide să descopere New York-ul de noapte purtând dialoguri cu persoane diferite pe care nu le cunoşte. Descrierile oraşului înainte de Crăciun sunt unice şi originale, la fel ca şi traseul spre maturizare a lui Holden.

Citind ai impresia că adolescentul uneori refuză realitatea şi multe din deciziile pe care le ia sunt nejustificate, alteori ai impresia că Holden îţi este un frate mai mare şi-ţi dă sfaturi utile despre viaţă – „Printre alte lucruri, o să îţi dai seama că nu eşti prima persoană care a fost vreodată nesigură sau speriată de comportamentul uman. Nu eşti sub nicio formă singurul care trece prin acele situaţii. O mulţime de oameni au fost în egală măsură tulburaţi din punct de vedere moral şi spiritual cum eşti tu acum. Din fericire, unii deţin recorduri ale acestor stări”.

Impresioneză foarte mult limbajul şi modul de relatare a evenimentelor, naraţiunea este la persoana I, şi e narată chiar de Holden. Recomand cu drag cartea, fiindcă merită din plin citită, deşi finalul puţin dezamăgește, deoarece ai impresia că povestea nu s-a terminat şi ai vrea să ai posibilitatea să-l suni pe autor şi să-l întrebi care-i sfârşitul adevărat, dar după cum spune şi Holden, asta nu se întâmplă prea des.

– RECENZIE DE CRISTIAN PLOP, EDITOR WEB LA BESTSELLER.MD

Încă nu ești decis că vrei să citești această carte?
Vă prezentăm 3 motive care vă vor convinge:

1. Romanul lui J. D. Salinger te va ajuta să înțelegi mai bine ce înseamnă să fii tânăr și ce lupte se duc la acea vârstă. Holden este un adolescent foarte profund, dar pare că suferă de sindromul Peter Pan și își dorește să îi salveze pe copii de maturitate și de minciunile vieții de adult.
2. Holden se plânge mult și deși te poate scoate din sărite uneori, vei ajunge să te regăsești în foarte multe dintre lamentările sale. Romanul „De veghe în lanul de secară” te va ajuta să faci față mai bine problemelor tale.
3. Cartea te va ajuta să înțelegi cât de importantă este lectura. Holden este un pasionat de literatură și petrece mult timp printre cărți.

Această operă literară poate fi încadrată în două teme literare diferite: tema familiei în care ne sunt detaliate relațiile dintre personajul principal, Holden Caulfield familia și prietenii săi și tema călătoriei în care, sunt prezentate drumul și peripețiile prin care va trece Holden când se întoarce la New York, unde petrece câteva zile pe care le are la dispoziție până la momentul în care va ajunge acasă și le va spune părinților vestea cea rea.

Ce este cu adevărat minunat la această carte este că vei citi lupta unui tânăr pentru a rămâne sincer și pur într-o lume plină de prefăcătorie. Salinger a recunoscut, într-un interviu, că romanul este semi-autobiografic.

Vă așteptăm la biblioteca Alexandru Donici să lecturați această carte!

Rugăciune de Octavian Goga

Primul volum al lui Octavian Goga, publicat în 1905, ,,Poezii’’, se deschide cu arta poetica ,,Rugăciune’’, în care este exprimat crezul artistic potrivit căruia ,,scriitorul trebuie sa fie un luptător, un deschizător de drumuri, un mare pedagog al neamului din care face parte, un om care filtrează durerile poporului prin sufletul sau și se transforma într-o trâmbița de alarma’’.

Rugăciune este o artă poetică, adică specie a liricii filozofice, în care scriitorul își exprimă cu mijloacele artei literare concepția despre rolul poetului și al creației. În această poezie scriitorul trebuie să redea suferințele poporului, iar poezia sa devină un instrument de lupta (,,o trâmbița de alarma’’). Octavian Goga impune astfel tonul profetic, neoromantic și optează pentru lirismul obiectiv, în sensul că în poezia de revoltă socială vocea lirică refuza trăirile individuale, vorbind în numele colectivității.

Viziunea romantică se susține în text prin particularitățile de limbaj și expresivitate: antiteze, hiperbole, limbajul popular, arhaic și religios. Din punct de vedere formal, poezia se remarcă prin elaborare, simetrie și eleganța clasică a versificației.

Tema poetului angajat și a poeziei de revoltă socială este susținută de motivele poetice specific liricii lui Octavian Goga: drumul, cântecul, lacrima, jalea, robia, furtuna, strunele etc. Un prim element este titlul, care este o metafora-simbol sugestivă pentru o art poetică romantică. Poezia nu are caracter religios, cum s-ar părea, ci exprima concepția romantică potrivit căreia actul de creație este condiționat de primirea harului divin. Astfel ca ,,rugăciunea’’ poetului devine o invocație a divinității pentru a-l inspira, fapt sugerat de metafora ,,cărarea’’: ,,Eu în genunchi spre tine caut: / Părinte, orânduie-mi cărarea!’’, dar și o confesiune cu privire la opțiunea pentru poezia de revolta socială: ,,Nu rostul meu, de-a pururi pradă/ Ursitei maștere și rele, / Ci jalea unei lumi, părinte, / Să plângă-n lacrimile mele’’.

De asemenea, poezia ,,Rugăciune’’ este alcătuită din șase strofe de câte opt versuri, dispuse în trei secvențe poetice:

Prima strofă ilustrează căutările poetului care n-a găsit calea creației sale și invocă ajutorul divinității, strofele II-V arată izvoarele și obiectul creației sale, iar ultima strofă evidențiază caracterul militant al poeziei care trebuie să fie ,,cântarea pătimirii noastre’’. Tonalitatea poeziei reflectă diferite stări poetice, de la rugăciune și implorare a divinității, prin intermediul invocației retorice, la jale, revoltă și blestem. Relațiile de opoziție sunt multiple: între omul neputincios și divinitatea atotputernică, între lirica subiectivă și cea obiectivă, între ,,rostul meu’’ și ,,jalea unei lumi’’, între suferința celor mulți și răzvrătirea în poezia angajată social.

Cele șase strofe a câte opt versuri, în fapt, catrenelor ale căror versuri ample (de 16 silabe), cu rima împerecheată, au fost segmentate în versuri de opt silabe. Ritmul iambic susține atât ruga cât și tonul de revoltă.

Prima secvență poetică ilustrează căutările poetului imaginat ca un drumeț rătăcit și ruga adresată divinității: ,,Părinte, – orânduie-mi cărarea!’’. Motivul poetic al drumului este amplificat de reluarea prin termenii din câmpul lexico-semantic al drumului: ,,cale’’, ,,cărare’’, prăpastii’’, ,,zare’’. Începutul conține o înșiruire de epitet, care amintesc de mitul biblic al fiului rătăcitor și constituie o descriere a poetului care nu și-a găsit menirea: ,,Rătăcitor, cu ochii tulburi, / Cu trupul istovit de cale, / Eu cad neputincios…’’. Vocativele: ,,stăpâne’’, ,,părinte’’, ,,tu’’, ,,Doamne’’ susțin trădarea tonalității lirice și constituie ipostaze ale relației omului cu divinitatea.

A doua secvență poetică conține o serie de metonimii ale poetului: ,,pieptul’’, ,,văzul’’, ,,mintea’’, ,,brațul’’, pleoapa’’. Poetul se vrea un apostol al neamului, iar obiectul poeziei este viața celor mulți. Verbele la imperativ se asociază cu metafore-simbol ale creației poetice, precum văzul, lacrimile:

,,În veci spre cei rămași în urmă/ Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă’’,
,,Nu rostul meu, de-a pururi prada/ Ursitei maștere și rele,
Ci jalea unei lumi, părinte, / Să plângă-n lacrimile mele’’.

Temele creației sale poetice sunt redate, în strofa a III-a, prin metafore: poezia naturii – ,,Dezleagă minții mele taină / Și legea farmecelor firii’’, poezia socială ,,Sădește-n brațul meu de-a pururi/ Tăria urii și-a iubirii’’. În strofele a IV-a și a V-a, tonalitatea de bocet și de revoltă susține opțiunea poetului pentru a exprima suferința poporului: ,,Nu rostul meu, de-a pururi pradă/ Ursitei maștere și rele, / Ci jalea unei lumi, părinte, / Să plângă-n lacrimile mele’’. Laitmotivul ,,da-mi’’ susține titlul poeziei și accentuează termenii aflați în lanțul enumerației: ,,Dă-mi tot amarul, toată truda/ Atât ordoruri fără leacuri.’’ Punctul de maximă intensitate al discursului liric este atins în versurile: ,,Durerile lor înfricoșată/ În inimă tu mi-o coboară’’.

A treia secvența poetică (ultima strofa) conține imaginea hiperbolică a revoltei, imaginată ca o ,,furtuna’’, ideea că poezia este un instrument de luptă și că are character profetic, dar și crezul poetic angajat: ,,În smalț de fulgere albastre/ Încheagă-și glasul de aramă: / Cântarea pătimirii noastre. ‘’

Poezia ,,Rugăciune’’ de Octavian Goga are un timbru aparte, elegiac, care reflectă o serie de prelungiri ale romantismului și ale clasicismului: invocarea divinității la începutul artei poetice, aplecarea spre suferință, interesul pentru ,,specificul național’’, pentru lumea satului românesc. Poezia impune tonul profetic, neoromantic, dar apelează la o versificație elaborată.

MESIANISMUL

Octavian Goga este un adevărat profet al vremurilor viitoare. Rolul pe care și‑l asumă este de „luptător, de deschizător de drumuri” și, în sensul doctrinei sociale, de „pedagog al neamului”, care își transformă creația, cântecul, într‑o „trâmbiță de alarmă”, în chemare la luptă pentru împlinirea idealului național. În poezia Rugăciune mesajul său este metaforic, revolta îmbrăcând o retorică biblică, de mântuire și de implicare în destinul neamului oprimat, a salvării divine. Vremurile sunt grele, poporul rabdă tirania unui timp corupt, decăzut, ale unei istorii nedrepte, oamenii s‑au transformat din eroii și stăpânii originari în „umiliții‑n umbră / Cu umeri gârbovi de povară”. Octavian Goga este convins că singura Putere Supremă observă această nedreptate și o poate înlătura și de aceea își transformă poezia într-un program de luptă.

„Cântarea pătimirii noastre” este tocmai esența programului estetic al lui Octavian Goga, constând în „trezirea” neamului din somnul cel adânc, de moarte, și în invocarea forței divine mântuitoare, reprezentate prin lumină, disimulată metaforic în „fulgere albastre”, culoare divină, cu o simbolistică protectoare.

ARTĂ POETICĂ

Prin poezia Rugăciune, Octavian Goga se răzbună pe toți „umiliții‑n umbră”, cei ce nădăjduiesc la o soartă mai bună, invocând acele metaforice „fulgere albastre” zărite profetic la orizont, semne ale divinității, chemate să năruiască vechea ordine a lumii, să o transforme în una nouă, mai dreaptă. Proclamând întregul său demers poetic, prin metaforă, „chemarea pătimirii noastre”, Octavian Goga își definește, încă de la început, și temele dominante ale universului său poetic, pe care credem că e cazul să le menționăm:

• Teroarea istoriei, cum ar spune Mircea Eliade, care îngenunchează locuitorii asupritelor plaiuri românești. Aceștia au „umeri gârbovi de povară”, iar durerea lor este „înfricoșată”, prin acest epitet demonstrându‑se că omul nu stăpânește fenomenul istoric, ci este subjugat lui, fiind împovărat de un tragism imanent al sorții.
• Salvarea nu poate veni decât de la Dumnezeu, prezent peste tot, aici sub formă de „fulgere” de lumină albastră.
• Mesianismul poetului: Octavian Goga se află în ipostaza unei „trâmbițe de alarmă”, invocând puterea divină, la fel cum altădată profeții invocau elementele naturii, pentru a elimina nedreptatea revărsată asupra unui neam înrobit, asuprit.
• Tema iubirii și a răzbunării, două sentimente situate diferit pe scara duală a trăirii omenești, necesare pentru a îndrepta ceea ce mai poate fi salvat. Iubirea este văzută ca o modalitate de a recompune o nouă ordine, mai dreaptă, răzbunarea ca o „îndreptare spre bine” a ceea ce a devenit rău, ca o posibilitate de a elimina răul din rădăcini: [răs-+ (îm)buna] = „a întoarce spre  bine”.
• Durerea din partea finală a poeziei este „înfricoșată“, venită din „robiile de veacuri” ale unui popor în care „gem robiile de veacuri” și „umiliții-n umbră / Cu umeri gârbovi de povară”, durere coborâtă și în inima poetului.

Sursa: Alexandrescu, Emil. Literatura română în analize şi sinteze / Emil Alexandrescu. – Chişinău : Princeps, 2001. – p. 263-264