De veghe în lanul de secară de J. D. Salinger

– 70 de ani de la publicare

„De veghe în lanul de secară”, este singurul roman scris de J. D. Salinger, care din momentul publicării și până în zilele noastre, a stârnit multe controverse și i-a adus scriitorului recunoașterea mondială. Apărut în 16 iulie 1951, volumul a supraviețuit multor campanii care militau pentru interzicerea sa și este, în continuare, una dintre cele mai citite cărți, devenind emblematic pentru toţi adolescenţii revoltaţi de ipocrizia lumii adulţilor.

Cartea a fost adăugată în lucrarea „1001 de Cărți de Citit Într-o Viață”

SALINGER, J.D. DE VEGHE ÎN LANUL DE SECARĂ / J.D. SALINGER ; TRAD. DE CRISTIAN IONESCU.  IAȘI : POLIROM, 2011. – 279 P.

Ce poate fi uimitor pentru tinerii care o citesc acum, la 16 ani, şi ai căror părinţi s-au născut, probabil, în aceeaşi perioadă că şi romanul, e că trec prin aceleaşi episoade precum Holden Caulfield. Doar că el nu naviga pe Internet. Iar când simţea nevoia s-o sune pe fata de care era îndrăgostit, ori renunţa, pentru că nu avea chef, ori intra în prima cabină de telefon. Problemele lui rămân însă, şi chiar şi modul în care sunt rezolvate: prin revolta, prin negare sau, uneori, prin ignorarea lor. Există voci care se întreabă de ce totuşi a avut romanul un succes atât de uimitor, în toată lumea şi, deja, de atâţia ani. În fond, nu e singura carte care-şi păstrează prospeţimea cu trecerea timpului. E vorba despre altceva, un ceva despre care s-au scris zeci de mii de pagini. Ceva imposibil de sintetizat într-o scurtă prezentare. Poate, pur şi simplu, e o carte foarte-foarte bună. Atât. Alăturaţi-vă milioanelor de tineri care au citit-o şi veţi înţelege.

„Semnul omului imatur este că vrea să moară nobil pentru o cauză, în timp ce un om matur vrea să trăiască modest pentru una.”

Povestea „De veghe în lanul de secară” de J.D. Salinger redă întâmplările trăite de Holden în cele două zile pe care decide să le petreacă hoinărind înainte de a ajunge acasă în vacanţa de Crăciun şi de a le da părinţilor vestea unui nou insucces şcolar. Holden a picat la toate disciplinele înafară de literatura engleză, fiindcă este un prieten fidel al cărţilor, are şi un frate scriitor la Hollywood.

Din cărţi, protagonistul încercă să găsească răspunsuri la întrebările pe care le are. Totodată, învață – „Mereu spun «Încântat de cunoştinţă» unor persoane pe care nu sunt deloc bucuros să le cunosc. Dar dacă vrei să supravieţuieşti, trebuie, totuşi, să spui lucrurile astea”.

New York este oraşul care găzduieşte o mare parte din acţiunea romanului. Holden, un tânăr pierdut în gândurile sale, decide să descopere New York-ul de noapte purtând dialoguri cu persoane diferite pe care nu le cunoşte. Descrierile oraşului înainte de Crăciun sunt unice şi originale, la fel ca şi traseul spre maturizare a lui Holden.

Citind ai impresia că adolescentul uneori refuză realitatea şi multe din deciziile pe care le ia sunt nejustificate, alteori ai impresia că Holden îţi este un frate mai mare şi-ţi dă sfaturi utile despre viaţă – „Printre alte lucruri, o să îţi dai seama că nu eşti prima persoană care a fost vreodată nesigură sau speriată de comportamentul uman. Nu eşti sub nicio formă singurul care trece prin acele situaţii. O mulţime de oameni au fost în egală măsură tulburaţi din punct de vedere moral şi spiritual cum eşti tu acum. Din fericire, unii deţin recorduri ale acestor stări”.

Impresioneză foarte mult limbajul şi modul de relatare a evenimentelor, naraţiunea este la persoana I, şi e narată chiar de Holden. Recomand cu drag cartea, fiindcă merită din plin citită, deşi finalul puţin dezamăgește, deoarece ai impresia că povestea nu s-a terminat şi ai vrea să ai posibilitatea să-l suni pe autor şi să-l întrebi care-i sfârşitul adevărat, dar după cum spune şi Holden, asta nu se întâmplă prea des.

– RECENZIE DE CRISTIAN PLOP, EDITOR WEB LA BESTSELLER.MD

Încă nu ești decis că vrei să citești această carte? Vă prezentăm 3 motive care vă vor convinge:
  1. Romanul lui J. D. Salinger te va ajuta să înțelegi mai bine ce înseamnă să fii tânăr și ce lupte se duc la acea vârstă. Holden este un adolescent foarte profund, dar pare că suferă de sindromul Peter Pan și își dorește să îi salveze pe copii de maturitate și de minciunile vieții de adult.
  2. Holden se plânge mult și deși te poate scoate din sărite uneori, vei ajunge să te regăsești în foarte multe dintre lamentările sale. Romanul „De veghe în lanul de secară” te va ajuta să faci față mai bine problemelor tale.
  3. Cartea te va ajuta să înțelegi cât de importantă este lectura. Holden este un pasionat de literatură și petrece mult timp printre cărți.

Această operă literară poate fi încadrată în două teme literare diferite: tema familiei în care ne sunt detaliate relațiile dintre personajul principal, Holden Caulfield familia și prietenii săi și tema călătoriei în care, sunt prezentate drumul și peripețiile prin care va trece Holden când se întoarce la New York, unde petrece câteva zile pe care le are la dispoziție până la momentul în care va ajunge acasă și le va spune părinților vestea cea rea.

Ce este cu adevărat minunat la această carte este că vei citi lupta unui tânăr pentru a rămâne sincer și pur într-o lume plină de prefăcătorie. Salinger a recunoscut, într-un interviu, că romanul este semi-autobiografic.

Vă așteptăm la biblioteca Alexandru Donici să lecturați această carte!

Rugăciune de Octavian Goga

Primul volum al lui Octavian Goga, publicat în 1905, ,,Poezii’’, se deschide cu arta poetica ,,Rugăciune’’, în care este exprimat crezul artistic potrivit căruia ,,scriitorul trebuie sa fie un luptător, un deschizător de drumuri, un mare pedagog al neamului din care face parte, un om care filtrează durerile poporului prin sufletul sau și se transforma într-o trâmbița de alarma’’.

Rugăciune este o artă poetică, adică specie a liricii filozofice, în care scriitorul își exprimă cu mijloacele artei literare concepția despre rolul poetului și al creației. În această poezie scriitorul trebuie să redea suferințele poporului, iar poezia sa devină un instrument de lupta (,,o trâmbița de alarma’’). Octavian Goga impune astfel tonul profetic, neoromantic și optează pentru lirismul obiectiv, în sensul că în poezia de revoltă socială vocea lirică refuza trăirile individuale, vorbind în numele colectivității.

Viziunea romantică se susține în text prin particularitățile de limbaj și expresivitate: antiteze, hiperbole, limbajul popular, arhaic și religios. Din punct de vedere formal, poezia se remarcă prin elaborare, simetrie și eleganța clasică a versificației.

Tema poetului angajat și a poeziei de revoltă socială este susținută de motivele poetice specific liricii lui Octavian Goga: drumul, cântecul, lacrima, jalea, robia, furtuna, strunele etc. Un prim element este titlul, care este o metafora-simbol sugestivă pentru o art poetică romantică. Poezia nu are caracter religios, cum s-ar părea, ci exprima concepția romantică potrivit căreia actul de creație este condiționat de primirea harului divin. Astfel ca ,,rugăciunea’’ poetului devine o invocație a divinității pentru a-l inspira, fapt sugerat de metafora ,,cărarea’’: ,,Eu în genunchi spre tine caut: / Părinte, orânduie-mi cărarea!’, dar și o confesiune cu privire la opțiunea pentru poezia de revolta socială: ,,Nu rostul meu, de-a pururi pradă/ Ursitei maștere și rele, / Ci jalea unei lumi, părinte, / Să plângă-n lacrimile mele’’.

De asemenea, poezia ,,Rugăciune’’ este alcătuită din șase strofe de câte opt versuri, dispuse în trei secvențe poetice:
50360567. sx318

Prima strofă ilustrează căutările poetului care n-a găsit calea creației sale și invocă ajutorul divinității, strofele II-V arată izvoarele și obiectul creației sale, iar ultima strofă evidențiază caracterul militant al poeziei care trebuie să fie ,,cântarea pătimirii noastre’’. Tonalitatea poeziei reflectă diferite stări poetice, de la rugăciune și implorare a divinității, prin intermediul invocației retorice, la jale, revoltă și blestem. Relațiile de opoziție sunt multiple: între omul neputincios și divinitatea atotputernică, între lirica subiectivă și cea obiectivă, între ,,rostul meu’’ și ,,jalea unei lumi’’, între suferința celor mulți și răzvrătirea în poezia angajată social.

Cele șase strofe a câte opt versuri, în fapt, catrenelor ale căror versuri ample (de 16 silabe), cu rima împerecheată, au fost segmentate în versuri de opt silabe. Ritmul iambic susține atât ruga cât și tonul de revoltă.

Prima secvență poetică ilustrează căutările poetului imaginat ca un drumeț rătăcit și ruga adresată divinității: ,,Părinte, – orânduie-mi cărarea!’’. Motivul poetic al drumului este amplificat de reluarea prin termenii din câmpul lexico-semantic al drumului: ,,cale’’, ,,cărare’’, prăpastii’’, ,,zare’’. Începutul conține o înșiruire de epitet, care amintesc de mitul biblic al fiului rătăcitor și constituie o descriere a poetului care nu și-a găsit menirea: ,,Rătăcitor, cu ochii tulburi, / Cu trupul istovit de cale, / Eu cad neputincios…’’. Vocativele: ,,stăpâne’’, ,,părinte’’, ,,tu’’, ,,Doamne’’ susțin trădarea tonalității lirice și constituie ipostaze ale relației omului cu divinitatea.

Revolta din Cracovia - Wikipedia

A doua secvență poetică conține o serie de metonimii ale poetului: ,,pieptul’’, ,,văzul’’, ,,mintea’’, ,,brațul’’, pleoapa’’. Poetul se vrea un apostol al neamului, iar obiectul poeziei este viața celor mulți. Verbele la imperativ se asociază cu metafore-simbol ale creației poetice, precum văzul, lacrimile:

,,În veci spre cei rămași în urmă/ Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă’’,
,,Nu rostul meu, de-a pururi prada/ Ursitei maștere și rele,
Ci jalea unei lumi, părinte, / Să plângă-n lacrimile mele’’.

Temele creației sale poetice sunt redate, în strofa a III-a, prin metafore: poezia naturii – ,,Dezleagă minții mele taină / Și legea farmecelor firii’’, poezia socială ,,Sădește-n brațul meu de-a pururi/ Tăria urii și-a iubirii’’. În strofele a IV-a și a V-a, tonalitatea de bocet și de revoltă susține opțiunea poetului pentru a exprima suferința poporului: ,,Nu rostul meu, de-a pururi pradă/ Ursitei maștere și rele, / Ci jalea unei lumi, părinte, / Să plângă-n lacrimile mele’’. Laitmotivul ,,da-mi’’ susține titlul poeziei și accentuează termenii aflați în lanțul enumerației: ,,Dă-mi tot amarul, toată truda/ Atât ordoruri fără leacuri.’’ Punctul de maximă intensitate al discursului liric este atins în versurile: ,,Durerile lor înfricoșată/ În inimă tu mi-o coboară’’.

A treia secvența poetică (ultima strofa) conține imaginea hiperbolică a revoltei, imaginată ca o ,,furtuna’’, ideea că poezia este un instrument de luptă și că are character profetic, dar și crezul poetic angajat: ,,În smalț de fulgere albastre/ Încheagă-și glasul de aramă: / Cântarea pătimirii noastre. ‘’

Poezia ,,Rugăciune’’ de Octavian Goga are un timbru aparte, elegiac, care reflectă o serie de prelungiri ale romantismului și ale clasicismului: invocarea divinității la începutul artei poetice, aplecarea spre suferință, interesul pentru ,,specificul național’’, pentru lumea satului românesc. Poezia impune tonul profetic, neoromantic, dar apelează la o versificație elaborată.

MESIANISMUL
File:Octavian Goga (1).jpg - Wikimedia Commons

Octavian Goga este un adevărat profet al vremurilor viitoare. Rolul pe care și‑l asumă este de „luptător, de deschizător de drumuri” și, în sensul doctrinei sociale, de „pedagog al neamului”, care își transformă creația, cântecul, într‑o „trâmbiță de alarmă”, în chemare la luptă pentru împlinirea idealului național. În poezia Rugăciune mesajul său este metaforic, revolta îmbrăcând o retorică biblică, de mântuire și de implicare în destinul neamului oprimat, a salvării divine. Vremurile sunt grele, poporul rabdă tirania unui timp corupt, decăzut, ale unei istorii nedrepte, oamenii s‑au transformat din eroii și stăpânii originari în „umiliții‑n umbră / Cu umeri gârbovi de povară”. Octavian Goga este convins că singura Putere Supremă observă această nedreptate și o poate înlătura și de aceea își transformă poezia într-un program de luptă.

„Cântarea pătimirii noastre” este tocmai esența programului estetic al lui Octavian Goga, constând în „trezirea” neamului din somnul cel adânc, de moarte, și în invocarea forței divine mântuitoare, reprezentate prin lumină, disimulată metaforic în „fulgere albastre”, culoare divină, cu o simbolistică protectoare.

ARTĂ POETICĂ

Prin poezia Rugăciune, Octavian Goga se răzbună pe toți „umiliții‑n umbră”, cei ce nădăjduiesc la o soartă mai bună, invocând acele metaforice „fulgere albastre” zărite profetic la orizont, semne ale divinității, chemate să năruiască vechea ordine a lumii, să o transforme în una nouă, mai dreaptă. Proclamând întregul său demers poetic, prin metaforă, „chemarea pătimirii noastre”, Octavian Goga își definește, încă de la început, și temele dominante ale universului său poetic, pe care credem că e cazul să le menționăm:

  • Teroarea istoriei, cum ar spune Mircea Eliade, care îngenunchează locuitorii asupritelor plaiuri românești. Aceștia au „umeri gârbovi de povară”, iar durerea lor este „înfricoșată”, prin acest epitet demonstrându‑se că omul nu stăpânește fenomenul istoric, ci este subjugat lui, fiind împovărat de un tragism imanent al sorții.
  • Salvarea nu poate veni decât de la Dumnezeu, prezent peste tot, aici sub formă de „fulgere” de lumină albastră.
  • Mesianismul poetului: Octavian Goga se află în ipostaza unei „trâmbițe de alarmă”, invocând puterea divină, la fel cum altădată profeții invocau elementele naturii, pentru a elimina nedreptatea revărsată asupra unui neam înrobit, asuprit.
  • Tema iubirii și a răzbunării, două sentimente situate diferit pe scara duală a trăirii omenești, necesare pentru a îndrepta ceea ce mai poate fi salvat. Iubirea este văzută ca o modalitate de a recompune o nouă ordine, mai dreaptă, răzbunarea ca o „îndreptare spre bine” a ceea ce a devenit rău, ca o posibilitate de a elimina răul din rădăcini: [răs-+ (îm)buna] = „a întoarce spre  bine”.
  • Durerea din partea finală a poeziei este „înfricoșată“, venită din „robiile de veacuri” ale unui popor în care „gem robiile de veacuri” și „umiliții-n umbră / Cu umeri gârbovi de povară”, durere coborâtă și în inima poetului.
Sursa: Alexandrescu, Emil. Literatura română în analize şi sinteze / Emil Alexandrescu. – Chişinău : Princeps, 2001. – p. 263-264

CĂLIN (file de poveste) – splendid vis de dragoste

„Opera lui M. Eminescu crește cu rădăcinile în cea mai deplină tradiție și este exponenta deplină, cu toate aspectele sale, a spiritului autohton
G. Călinescu
  • 145 de ani de la publicare

Interesul lui M. Eminescu pentru creația folclorică se leagă deperioada studiilor de la Viena și Berlin, de toate perioadele de activitateale sale și poate fi sintetizat pe trei dimensiuni fundamentale: culegerea de texte populare, inspirația din folclor, viziunea generală asupra problemelor folclorului, aşa cum se degajă din manuscrisele sale. Ce crede Eminescu despre valoarea poetică a textelor populare ,,se vede atât din multele acolade, de creion roşu și albastru, ce îmbrățişează texte întregi sau pasagii demne de atenție, cât şi din calificativele cu care notează ici şi colo «bună, frumnoasă, ciudată, excelentă (Vortrefflich)”. Sunt de semnalat basmele în proză începând cu Călin Nebumul, Făt-Frumos din lacrimă, prelucrarea celor trei basme: Călin Nebumul, cules de poet, și a celor două din culegerea lui Kunisch: Fata-n grădina de aur şi Miron și frumoasa fără corp- elaborate la Berlin și transcrise la laşi.

Apreciind la poezia populară concluziunea, simplitatea și naturalețea, mergând până la absența rimei, Eminescu, care-și leagă anii fragedei copilării de inițierea folclorică, va oferi în poemele sale de maturitate cea mai desăvârşită lecție de rafinament artistic din literatura noastră.

În legătură cu geneza poemului, Perpessicius precizează faptul că poemul Călin (File din poveste) ilustrează talentul eminescian în valorificarea basmului popular, având ca tipar anterior Călin Nebunul. Prima versiune, cu 228 de versuri, dispuse în patru părți ,,cel mai puțin evoluat”, a doua versiune numără 266 versuri, dispuse în şase părți și a treia versiune, care reprezintă textul definitiv, cu 268 versuri, dispuse în opt părți, păstrează mai puțin de 20 de versuri din versiunile anterioare.

Poemul Călin (File din poveste) a fost publicat în „Convorbiri literare” la l noiembrie 1876, după ce a fost citit la una din ședințele ,,Junimii”. Dacă în basmul versificat Călin Nebunul, M. Eminescu punea accent pe eroul năzdrăvan, pe peripețiile luptei cu zmeii, în poemul Călin (File din poveste), Eminescu va da atenție „părților lirice, accentuând asupra sentimentelor gingaşe pe care le exprimă cu multă imaginație poetică”.

Poemul Călin are ca temă motivul zburătorului.

Zburătorul este, în concepția poporului nostru, un personaj fantastic, care poate lua diferite înfățișări. El se arată pe înserat tinerelor fete, le determină să se îndrăgostească de el și apoi dispare. Motivul a constituit punctul de plecare pentru multe creații literare cum ar fi: Zburătorul de Ion Heliade Rădulescu, Sburătorul, Crai Nou de Vasile Alecsandri, Luceafărul de Mhail Eminescu, care au , din această cauză, un profund specific național.

Poezia este romantică, fiindcă are ca subiect o poveste de dragoste, de fapt o dezvoltare a motivului al Zburătorului. Se arată, astfel, prețuirea pentru folclor specifică romaniticilor. Eroii poemului sunt profund romantici. Eroina este excepțională prin frumusețea ei fizică, dar și spirituală. Zburătorul este un personaj fantastic, deci romantic. Călin este un erou excepțional, fiindcă este construit la punctul de interferență dintre motivul Zburătorului și un prinț sau un voinic din basmele populare, dacă nu chiar cu Făt-Frumos, adică Sfântul Soare.

Ideea realizării aduce un decor romantic cu un castel, în care pătrunde un voinic, spre a cuceri inima frumoasei fete de împărat, ascunsă în iatacul tăinuit.

Structurat în opt părți, poemul se deschide cu un gazel- poezie cu formă fixă, format din 14 versuri – despre un splendid vis de dragoste, concentrând, de fapt, întreaga poveste de dragoste împlinită într-un cadru de basm.

Partea I a poemului se deschide solemn, ca și partea a VIII -a, într-o simetrie de evocare a naturii și într-un crescendo, în ultima parte, în care natura capătă valențe hiperbolice, versurile care deschid aceste părți rămânând memorabile în literatura noastră: ,,Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic,/ Rumenind străvechii codri și castelul singuratic” şi „De treci codri de aramă, de departe vezi albind/ Ș-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint.”
Până la partea a VIII-a poemul derulează etapele înfiripării dragostei dintre Călin – voinicul care se strecoară în iatacul tăinuit, unde, după pânza de păianjen străvezie ca o mreajă, încărcată de un colb de pietre scumpe, doarme fata de împărat, pe patul căreia sunt presărați trandafiri.

În fragmentul al doilea, fata de împărat constată efectele venirii Zburătorului și în taină îl cheamă: – „Zburător cu negre plete, vin la noapte de mă fură”. Ascensiunea sentimentului de iubire în sufletul fetei o remarcăm în fragmentul al treilea, când eroina se contemplă, asemeni lui Narcis, în oglindă și constată că este că este frumoasă: „Cum că ea – frumoasă fată – a ghicit că e frumoasă”.

În partea a III-a contemplarea frumuseții fetei trimite la mitul lui Narcis. Frumusețea fetei, şăgălnicia jocului scot în prim plan grațiosul, sublimul, rafinamentul sentimentului de dragoste.

În partea a IV-a se realizează comunicarea dintre voinicul-zburator şi ea, fata de împărat, într-un dialog ce aminteşte de Cătălina și Luceafărul din poemul Luceafărul.

În partea a V-a este evocată consecința dramatică a dragostei, asemenea unei nopți mocnite şi pustii din sicriu, iubirea fiind ridicată în plan universal.

În partea a VI-a apare motivul craiului cu barba ca și „câlții“ crai bătrân fără de minți care şi-a alungat fiica departe de părinți, rămânând sărac de suflet. Din acest episod aflăm că fata, ascunsă într-o colibă uitată de lume, „a născut un pui de prinț”.

În partea a VII-a, într-un decor de seară sură de toamnă, în care codrul, dragul codru, işi troieneşte frunza toată, voinicul va întâlni, în peregrinarea lui, un copil desculț încercând să adune într-un cârd bobocii mulți. Răspunde la întrebarea cum îl cheamă, după spusele mamei sale Călin, ca pe tatăl său „Zburătoru-ți este tată şi pe el Călin îl cheamă”. Întâlnirea cu „tânăra nevastă“ în coliba sărăcăcioasă implineşte destinul unei vieți chinuite, dar compensate prin frumusețea și bucuriile vieții, relevate în partea a VIII-a şi ultima, dar cea mai lungă, cuprinzând în economia poemului 60 de versuri.

Partea a VIII-a cuprinde trei momente principale și anume: descrierea cadrului natural în care se vor desfăşura cele două nunți, nunta fetei de împărat și nunta gâzelor. În acest fragment, autorul îmbină măreția și distincția personajelor de basm care iau parte la nunta împărătească, cu veselia, voia bună, tradițile și obiceiurile nunților noastre țărăneşti. Partea a VIII-a este semnificativă pentru elementele folclorice pe care le conține – nunta reprezintă sfârşitul fericit, ritualul unei desăvârşite împliniri a dragostei.

Este un tablou romantic, sugerând mitul comuniunii dintre om și natură. Astfel, „Pare-că și trunchii vecinici poartă suflete sub coajă, /Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă”. Masa împărătească este lângă codru, lângă lac și adună împărați și împărătese, veniți ,,din patru părți a lumii”, „Feți-frumoşi cu păr de aur, zmei cu solzii de oțele, / Cititorii cei de zodii și şăgalnicul Pepele”. Craiul este gătit cu mitră, cu schiptru şi şade pe perine de puf. Nunul mare este mândrul soare, iar nună este mândra lună, sugerând o imagine din Miorița, dar mai ales din balada populară Soarele și Luna, ceea ce dă poeziei un profund caracter de specific național.
Modelul de frumusețe, în concepția poporului român, este mireasa prințesă. Ea are „păr de aur moale”, fața îi este „roşie ca mărul”, ,,o stea în frunte poartă”. Florile albastre, pe care le are în păr, sugerează imaginea iubitei din poezia Floare albastră a lui Mihai Eminescu.

Alegoria nunții gâzelor sugerează pregătirea şi desfăşurarea nunții împărăteşti. Furnicile duc sacii de făină, ca să coacă pentru nuntă pâine și colaci. Albinele aduc miere, cariul face cercei, greierele este vornic, un bondar zice un cântec, fluturele este mirele, alți fluturi îi fac o suită, tânțarii joacă rolul de lăutari, mireasă este o floare delicată, viorica. Felul în care mireasa viorică îşi aşteaptă sfioasă, în dosul uşii, mirele este o atitudine umană. Un greier crainic sprinten sare pe masa împărătească şi-şi cere iertare pentru faptul că pornesc și gâzele o nuntă alături. Alegoria nunții gâzelor are o nuanță ironică. Fluturii sunt ,,săgalnici şi berbanți”, bondarul „rotund în pântec / Somnoros pe nas ca popii glăsuieşte-ncet un cântec'”, fluturele mire are „musteața răsucită„. Este o subtilă notă de critică socială, cu aluzii evidente la epocă. Se poate face o analogie cu poezia Concertul în luncă de Vasile Alecsandri. Alegoria este un procedeu venit din literatura clasicistă. Găsim deci și în această poezie romantică elemente de realism și de clasicism.

Stilul eminescian se caracterizează printr-un imaginar romantic de basm, prin originalitate și muzicalitate, prin simplitate și profunzime, prin specific național, prin marea varietate a mijloacelor de versificație. Pentru a construi imaginea feerică de basm a nunții, în codru, Eminescu utilizează metafore ca: „iarba… de omăt”, „codri de aramă“; „pădurii de argint”, „cuibar rotind de ape”, „bulgări fluizi”, dar și personificări: „trunchii vecinici poartă suflete sub coajă / Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă”, „Lângă lacul care-n tremur somnoros și lin se bate”, „suspină-n flori molatic” pentru a sugera profunda comuniune dintre om și natură. Epitetele au o deosebită expresivitate: „Fața-i roşie ca mărul”, „păr de aur moale”, „foşnea uscat”, „șăgalnicul Pepele”, „somnoros și lin se bate”, fiindcă ele sunt integrate în structura unor metafore și a unor metonimii, sau au sunete care dau asonanțe. Metonimiile sugerează, prin efecte, cauzele care le-au produs: „de noroc i-s umezi ochii”, „Fața-i roşie ca mărul”, „lacul… se bate”, împletindu-se cu metafore, epitete și personificări ca în expresile poetice: „Împlu aerul văratic de mireasnă și răcoare”, „În cuibar rotind de ape, peste care luna zace”, „sar în bulgări fluizi”, „curg în râuri sclipitoare”. Din această împletire a mijloacelor de stil rezultă expresii specifice lui Eminescu, rezultă acea originalitate și densitate a stilului.

Eminescu ştie să dea valoare elementelor de versificație, utilizând rima rară: oțele-Pepele, răstoace-zace, rima asonantă: omăt-tămâiet, rima variată, adică verb cu substantiv: pună-lună, rima bogată: rangul-hangul, sprinten-pinten, rima interioară: nună-lună, mare-soare, precum şi cuvinte cu valoare onomatopeică:„murmuitoare”, „bâzâit”. Apropierea de limbajul popular se face, folosind cuvinte ca: ,,omăt”, „colb” , „hangul”, „zdrumicate”, „răstoace”. Găsim o abundență de elemente narative și de dialog, care dau un caracter spontan stilului.

Zoe Dumitrescu-Buşulenga remarcă faptul că „nu întâmplător finalul din Călin, basmul liric, de dragoste, constituie o sinteză a peisajului eminescian caracteristic primei perioade de creație erotică. Întunericul tainic și strălucitor al pădurii de argint, lucirile apelor și lunii, florile albastre, văzduhul tămâiet, toate aceste elemente converg spre a crea cadrul vrăjit al dragostei împlinite între fata de împărat și zburător”.