Sara pe deal buciumul cântă cu jale…

Sara pe deal este o idilă cu elemente de pastel, structurată pe două planuri: unul obiectiv (natura) și altul subiectiv (iubirea).

În prima strofă predomină planul uman care este definit prin elemente ca: „jale”, „plâng“, ,,dragă”, „m-aştepți tu pe mine“. Sentimentul care se face simțit aici, ca de altfel în întreaga poezie, este melancolia sugerată prin expresia ,,buciumul sună cu jale“. Natura, cadrul în care se petrec gesturile fundamentale ale existenței, este personificată și, deci, umanizată: „stelele scapără-n cale”, ,,apele plâng“. Apoi există o interferență a imaginilor vizuale cu cele auditive (,,plâng”, ,,sună”).

Apare în cea de-a doua strofă elementul cosmic, luna și stelele care veghează la liniştea planetei adormite, conferind cadrului natural o solemnitate liturgică. Epitetele personificatoare „sfântă”, „clară” contribuie la realizarea unor efecte artistice unice: „Luna pe cer trece-aşa sfântă și clară”. Conexiunea între planul subiectiv și planul obiectiv este în strofa aceasta relevantă. Astfel adjectivul ,,umezi” poate fi atribuit privirilor fetei care ,,caută-n frunza cea rară”, natura participând parcă la tristețea ființei umane: „Stelele nasc umezi bolta senină/ Pieptul de dor, fruntea de gânduri ți-e plină”.

În primele patru strofe, imaginile create de Eminescu au un rol descriptiv, iar strofa a treia se caracterizează printr-o atmosferă echilibrată, chiar dacă debutează cu versul: „Nourii curg, raze-a lor şiruri despică”, care conține germenele ideii de apocalips. Celelalte trei versuri continuă să curgă lin, iar armonia ce o degajă nu este zădărnicită decât de scârțâitul unei cumpene și de cântecul fluierului: „Scârțâie-n vânt cumpăna de la fầntână/ Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână”.

Aceeaşi linişte domneşte și în strofa umătoare, când oamenii se întorc ,,osteniți” acasă după o zi de muncă: ,,Şi osteniți oameni cu coasa-n spinare/ Vin de la câmp…”. Prin substantivele „clopotul”, „toaca”, cu valoare de simbol, poetul sugerează ideea că viața este un ritual sfânt care se desfăşoară în conformitate cu anumite reguli.
Ca și în strofa anterioară, cadrul este domestic, pastoral, cu o tentă de arhaic, fapt ce ne duce cu gândul la balada populară Miorița.
Tranziția de la planul descriptiv la cel în care accentul cade pe sentimentele umane este realizată prin versul ,,Sufletul meu arde-n iubire ca para”.
Poetul sugerează în strofa a cincea nerăbdarea cu care este aşteptată iubita prin repetiția interjecției „ah, urmată de semnul exclamării, prin verbul „a grăbi” și adverbul de timp ,,curând”.
În final, reciprocitatea sentimentelor relevă puterea dragostei: „Ne-om răzima capetele-unul de altul/ Şi surâzând vom adormi sub înaltul/ Vechiul salcâm. – Astfel de noapte bogată,/ Cine pe ea n-ar da viața lui toată?”
În cazul liricii eminesciene, natura se defineşte ca o entitate metafizică, conținând ideea de veşnicie, abisal, început și sfârşit continuu, iar în Sara pe deal simbolul acesteia este salcâmul, martorul și ocrotitorul iubirii pure, angelice. Deci planul natural nu îl exclude pe cel uman, salcâmul putând fi astfel integrat în planul afectiv.

Realizarea iubirii la nivel exclusiv oniric, sau doar amânarea acesteia explică, pe de o parte, fericirea și, pe de altă parte, nostalgia, care își pun pecetea în special pe partea finală a poeziei. Şi pentru redarea acestor sentimente Eminescu foloseşte o serie de modalități, verbele la viitorul indicativ (,,spune-ți-voi”, ,,om răzima”, ,,vom adormi”) şi condiționalul prezent „,ar da”), apoi pauza pe cezura ultimului vers însoțită de interogație.

În ceea ce priveşte stilul poeziei, acesta se caracterizează printr-o limpezime clasică obținută prin întrebuințarea unui număr de mijloace artistice: personificarea: „stelele scapără-n cale”, ,,apele plâng”, inversiunile: „sta-vom”, „spune-ți-voi”, epitete: „sfântă”, ,,clară”, care învăluie peisajul într-o lumină plină de „solemnitate și mister”, apoi „umezi”, „înaltul”, „vechiul”, din „Înaltul/vechiul salcâm”.
Muzicalitatea versurilor dispuse în catrene este conferită de majoritatea cuvintelor de origine latină și de substratul popular; „sara”, ,,urc”, din „turmele-l urc” sunt forme fonetice specifice limbii vorbite. Pentru a mări gradul de expresivitate, poetul foloseşte adjectivul „osteniți“ în loc de ,,obosit”.
Măsura metrică – 12 silabe fixate invariabil într-o schemă de ritmuri neobişnuită: un coriamb, cezură (pauză), doi dactili și un troheu creează un timbru specific al sunetului buciumului care se stinge brusc, într-un ton însă catifelat.
În vederea sublinieri stărilor sufletului omenesc, a intensității acestora, Eminescu utilizează exclamații (,,ah!”), interogații (,,Cine pe ea n-ar da viața lui toată?). Apoi cezura de la mijlocul penultimului vers este marcată printr-o liniuță de pauză. O seamă de expresii poetice sunt realizate prin întrebuințarea cratimei „turmele-l urc”, „caută-n frunza cea rară”, ,,valea-i în fum”.
Deşi poezia, asemenea baladei Zburătorul a lui lon Heliade-Rădulescu, pare a conține elemente de pastel, factorul descriptiv este simbolic. Versurile: ,,Sub un salcâm, dragă, m-aştepți tu pe mine”, ,,Pieptul de dor, fruntea de gânduri ți-e plină” şi „Sufletul meu arde-n iubire ca para”, precum și ultimele versuri dau unitate poeziei în ceea ce priveşte extazul erotic eminescian, visarea erotică, somnia, dorul de dragoste, aşteptarea.

„Dacă Rimbaud explora cu febricitate un nou drum al cunoaşterii vizionare și un alt mod de a fi prin «dereglarea sistematică a tuturor simțurilor», încercând cu disperare să releve ceea ce nu putea fi relevat, Eminescu a fost tentat de o experiență la fel de interesantă: cunoaşterea și trăirea, este adevărat aproape în exclusivitate în plan erotic, a unui altceva, nu prin exacerbarea și forțarea simțurilor, ci prin vrăjirea şi adormirea lor. Experiență pe care nu caută să o descrie ca vizionarul Rimbaud, ci să o ascundă și să o protejeze – de aici «fuga” în natura-adăpost sau reveria interiorului – , cel mult să o transmită fluid“ (Paul Dugneanu).

Un cântec de lebădă: Și a fost noapte…

Romanul Și a fost noapte… a fost scris şi editat în ultimul an de viață al lui Aureliu Busuioc. Este scris cu o nemaiîntâlnită economie de mijloace, comparabilă cu exactitatea şi austeritatea mijloacelor folosite în poeziile cu formă fixă. O sonată în trei părți – cam aşa ar putea fi definit romanul.
si-a-fost-noapte_0

În prima parte, poetică, lirică, scriitorul expune un poem în proză despre două lebede care au ajuns pe plaiuri străine în timpul războiului. Este, într-un anume sens, trama esențializată a romanului, sublimată simbolistic. Partea a doua, dramatic-narativă, cuprinde povestea de dragoste a doi tineri, de naționalități (aproape:de rase) diferite, înghițită şi devorată de un război cumplit. În fine, urmează un epilog cu accente duios sentimentale, care încheie, oarecum optimist, narațiunea,comparabilă cu o suită de o muzicalitate deosebită.

Substanța romanului o constituie istoria celor doi tineri îndrăgostiți, care, cel putin formal, sunt din două tabere beligerante ale celui de-al Doilea Räzboi Mondial. Evenimentele se produc pe segmentul temporal al primăverii verii lui 1944, în Basarabia de Sud. Locotenentul austriac, înrolat în Wermacht, Werner, se îndrăgosteşte de Lenta Velcev, o domnişoară de origine bulgară, locuitoare a unui orășel basarabean.

Povestea a doi tineri din tabere ce luptă între ele pentru dominația mondială, cuprinse într-un război crâncen fảră precedent, este dramatică prin definiție. Într-un anume sens, ea se prezintă ca o dragoste imposibilă, dragoste interzisă, precupoveştile cuplurilor Tristan şi Isolda ori Romeo și Julieta. Războiul le este străin ambilor: austriecii și bulgarii sau Austria şi Basarabia (parte a României până la război și parte a URSS după acest räzboi) nu au nimic de împărțit. 

Evenimentele descrise sunt foarte bine vizualizate, romanul are dimensiunile, ritmul, limpezimea și cursivitatea unei nuvele cinematografice. Un posibil scenariu la film îl sugerează și parabola despre perechea de lebede din debutul narațiunii. Un poem în proză, ușor patetic.

Tema vine în descendența romanelor „generației pierdute” (generația scriitorilor trecuți prin calvarul Primului Război Mondial). Dar primul text care vine în minte e Pădurea spânzuraților al lui Liviu Rebreanu, cu o armată imperială „internaționalistă”, dragostea „interzisă” a lui Bologa, cu dependența destinului de factorii străini, cu atitudinea antirăzboinică a celor implicați fără voie în război etc.

Continuă lectura

Guy de Maupassant – părintele nuvelei

-170 de la nașterea lui Guy de Maupassant

220px-Maupassant_2Henri Rene Albert Guy de Maupassant (1850 – 1893) fost un scriitor francez din secolul al XIX-lea. Este unul dintre precursorii povestirii moderne. Ca protege al lui Flaubert, povestirile sale sunt caracterizate de economia stilului și un deznodământ eficient şi natural. A scris de asemenea și șase nuvele. Mai multe dintre povestirile sale descriu inutilitatea războiului și pe civilii inocenți care sunt zdrobiți în calea sa – multe se desfășoară pe perioada Războiului Franco-Prusac din anii 1870.

Guy de Maupassant, Henri Rene Albert. Bel-Ami/ Henri Rene Albert Guy de Maupassant. Bucureşti : Adevărul Holding, 2010. – 331 p.

bel-ami-cover_bigBel-Ami spune povestea lui Georges Duroy de Cantel, poreclit Bel-Ami de către admiratoarele sale, un tânăr ambițios și fără scrupule, și a ascensiunii sale sociale în Parisul de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Departe însă de a fi un simplu roman de dragoste, Bel-Ami este un roman de moravuri, o carte despre bani, sex şi putere, o satiră a lumii  finanțelor, afectată de scandalurile provocate de ciocnirea dintre afaceri și politică, dar și a lumii jurnalismului. Bel-Ami este cel mai bun roman al lui Maupassant și unul dintre cele mai citite romane franceze din toate timpurile.

E atât de adâncă și de tristă tăcerea odăii în care trăiești singur!

Bel-Ami, primul mare roman al lui Maupassant, publicat în 1885, sub formă de foileton în revista pariziană Gil Blas, urmărește ascensiunea socială a lui Georges Duroy, bărbat ambițios și seducator, bel-homme, arivist și oportunist de la un simplu funcționar la centrala căilor ferate a regiunii de Nord, până în vârful piramidei sociale pariziene, grație amantelor și cârdașiei dintre marea finanțare, politică și presă. Pe fundalul unei politici coloniale. Maupassant descrie cu minuțiozitate legăturile dintre capital, politica si presa, dar și influența femeilor, private de activitate politică prin Codul lui Napoleon, dar care, din umbră, lucrează pentru a impune ceea ce își doresc. Satira unei societăți minate de scandaluri politice de sfârșit de secol XIX, romanul se constituie și într-o mica monografie a presei pariziene, în măsura in care Maupassant prezintă experiența personală de reporter. Aşa încât ascensiunea personajului central al romanului poate fi comparată cu propria lui ascensiune. Bel-Ami respectă întru totul canoanele curentului naturalist, se circumscrie contextuluI geopolitic realist. De asemenea, este un roman al uceniciei prin faptul ca personajul central reușește să se debaraseze de primele proiecte de viitor și să deprindă tehnica și mijloacele de realizare a unor noi aspirații. Bel-Ami este romanul care a sedus numeroși scenarişti și regizori de pe toate meridianele. 

Viața este un povârniș. Cât urci, îi privești vârful și te simți fericit, dar când ajungi sus în creastă, zărești dintr-o dată coborâșul, și sfârșitul, care e moartea. Merge încet la suiș, dar la coborâș merge repede. 

Maupassant, Guy de. O viață/ Guy de Maupassant. Bucureşti : Ed. pentru Literatură, 1961. – 310 p. 

„Iubirea! De doi ani o simțea apropiindu-se, cu o neliniște mereu sporită. Acum era liberă să iubească. Nu-i mai rămânea decât să-l întâlnească pe el! Cum va fi el? Nu prea știa, și nici măcar nu se întreba. Va el, si atat… Vor merge mâna în mâna, strânși unul langa altul, ascultandu-si bataile inimilor, simțindu-și căldura umerilor, topindu-și iubirea în limpezimea suavă a nopților de vară, atât de uniți, încât își vor afla ușor, doar prin simpla putere a dragostei, până și cele mai nemărturisite gânduri. Și asta va dura la nesfârșit, în seninătatea unei iubiri fără de moarte.“

9786066008891-1997231Romanul, publicat în anul 1883, o are în centrul atenției pe Jeanne, o tânără de șaptesprezece ani care se întoarce la casa părintească după ce și-a petrecut bună parte din copilărie într-o mănăstire. Asta pentru a fi ferită de probleme.  Nu după mult timp, întoarsă la conacul părintesc, fiind fiică de baron, îl cunoaște pe Julien Lamare. Un tânăr misterios dar atrăgător.  La numai trei luni după ce fac cunoștință, cei doi tineri se căsătoresc. Julien se schimbă foarte mult după căsătorie, de unde rezultă că se însoară cu Jeanne doar pentru a pune mâna pe averea ei. Devine zgârcit și răutăcios cu soția, socrii și angajații. 

De acum, baroană de Lamare, Jeanne se va obișnui greu cu viața de familie. Tânără naivă și prostuță, va fi înșelată de soțul ei cu propria slujnică, cu care acesta va avea un fiu. Nu după mult timp, rămâne și Jeanne însărcinată, părinții îi sunt alături în tot acest timp. Naște un băiețel prematur cu o sănătate șubredă. Realizează că soțul ei e din ce în ce mai distant, ajungând chiar să fie ucis de  soțul ultimei amante. Nici după acest eveniment, viața femeii nu e lipsită de greutăți. Părinții ei mor pe rând. Pe măsură ce crește, fiul ei Paul (poreclit Poulete) devine un om cu preocupări necinstite, fiind mereu dator și cerând mereu bani mamei sale.  Acesta se căsătorește cu o prostituată. Dezamăgită și singură, Jeanne, este nevoită să își crească nepoata, fiica lui Poulete, rămasă orfană de mamă. 

Această carte urmărește decăderea nobilimii și a moravurilor proaste care nu au lipsit nici din viața cotidiană a oamenilor din secolele trecute. E adevărat, pe parcursul cărții veți trăi intens prin ce trece Jeanne, care la suprafață pare o femeie lașă. Își iartă soțul prima dată când o înșeală, dar a doua oară, pare că soarta nu-l iartă și este ucis de soțul amantei sale.  Se poate spune, că cea mai bună persoană din carte este Jeanne, care își iartă soțul dar și fiul.  Din generații diferite, fiul seamănă mult cu tatăl său, chiar dacă Julien moare când Paul era bebeluș, acesta ajunge să-i calce pe urme tatălui său în purtări și reacții.

Vă dorim lectură plăcută!

Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Guy_de_Maupassant