Pe aripi de primăvară, 8 martie lin coboară

8 Martie – ziua în care primăvara se opreşte şi se înclină în faţa femeii!

Luna martie e dedicată femeilor, de la primele la ultimele sale zile. E luna în care ne simţim mai apropiate de mamele, surorile, fiicele, prietenele noastre, luna în care celebrăm feminitatea din noi. Este motivul pentru care şi opţiunile noastre literare se îndreaptă către cărţi scrise de femei, despre femei, poveşti pline de sensibilitate, dar şi de putere.

Mai jos vă propunem o listă de cărți care au
femeile în prim plan:

Milias, Juan Jose. Două femei la Praga/ Jose Juan Milias. -București: Humanitas, 2010. -194p.

O femeie solitară și enigmatică de patruzeci de ani, Luz Acaso, și-ar dori ca Álvaro Abril, tânăr scriitor promițător, să-i scrie biografia. Álvaro trăiește cu obsesia că a fost adoptat la naștere. Luz, cu fantasma că a avut un fiu; în confesiunile ei își asuma, rând pe rând, rolul de mamă singură, văduvă, prostituată. Fiecare detaliu îl contrazice pe cel de dinainte.

Care e realitatea și unde începe ficțiunea? Un roman despre căutarea identității, singurătate, teama și spațiul interior în care ne putem refugia, ca pe o străduță îngustă din Praga.

Ulickaâ, Lidmila. Minciunile femeilor/ Lidmila Ulickaâ București: Humanitas, 2010. -194p.

Lidmila Ulițkaia „Face parte dintre scriitorii care pornesc de la viață. Nu construiesc, nu fac scheme pe care apoi să le pun în pagină, ci locuiesc în scrierile mele.“

Ludmila Ulițkaia spune că practică în romanele și povestirile sale o «antropologie aplicată», aflată mereu «la limita dintre Eros și Thanatos». Într-adevăr, eroinele ei sunt îndrăgostite și se află adesea deopotrivă în preajma morții, dar sunt întotdeauna înzestrate cu o imperceptibilă ironie datorită căreia stau neîncetat de veghe în inima incurabilului. Ulițkaia creează personaje puternice, care ne arată prefacerile sufletului rus de-a lungul complicatei sale istorii.

O înfocată susținătoare a libertății de exprimare. „Nu construiesc, nu fac scheme pe care apoi să le pun în pagină, ci locuiesc în scrierile mele.“ – Lidmila Ulițkaia

Bawden, Jennifer. Ghidul femeii independente/ Jennifer Bawden. -București: Humanitas, 2006.- 206p.

Fii stăpână pe viața ta!

Înainte de-a începe să-ţi baţi capul cu ce ai de făcut ca să găseşti un bărbat, încearcă să te concentrezi asupra scopurilor şi prieteniilor tale. Gândește-te la cuplurile pe care le admiri cel mai mult, la felul în care cei doi par să se ajute şi să se preţuiască unul pe altul. Foarte probabil ca au interese şi ambiţii comune. Multe femei îşi irosesc timpul cu un partener nepotrivit din nevoia disperată de cuplu. Deseori ele confundă un simplu sentiment de apropiere cu adevărata dragoste. Dacă eşti însă o femeie mulţumită şi fericită cu propria viaţă, vei atrage bărbaţi de valoare care împărtășesc aceleași interese. Vei intra într-o relaţie de cuplu ca o femeie stăpână pe propria-i viaţă, şi nu ca una înspăimântată de pustiul din jurul ei.

Morsi, Pamela. O femeie de succes / Pamela Morsi. -București: Lira, 2011. -380p.

Drumul spre înalta societate nu a fost ușor pentru Jane Lofton, însă recompensa nu s-a lăsat așteptată. Un soț bogat, o fiică frumoasă, un loc de muncă pasionant, un cerc de prietene inteligente și elegante. Desigur, soțul indiferent o înșală, fiica adolescentă îi aruncă vorbe disprețuitoare după fiecare ședință de psihoterapie, iar compromisurile profesionale sunt uneori greu de suportat. Totul se schimbă radical când, în urma unui accident de mașină, Jane primește o a doua șansă la viață în schimbul promisiunii de a se dedica numai faptelor bune. Acest lucru se dovedește însă destul de dificil, căci, toată viața, Jane a fost obișnuită să cheltuiască, nu să dăruiască! Acum, când totul se prăbușește în jurul ei, Jane se confruntă cu o mare provocare: să învețe să facă diferență între ceea ce are preț și ceea ce are cu adevarat valoare.

Pamela Morsi este autoarea a peste douăzeci de bestseller-uri și deținătoarea a două premii RITA din partea Asociației Scriitorilor de Romane de Dragoste din America. Romanele sale tratează cu umor și sensibilitate povești de dragoste neobișnuite trăite de oameni obișnuiți.

Cristian, Andrei. Cine m-a făcut femeie?/ Andrei Cristian, -București: Humanitas, 2008. -150p.

Tu, femeie, ești o bijuterie, o cetate și un mister. Ești o bijuterie pentru că ai o sensibilitate aparte și o alcătuire deosebit de complexă. Cu toate că este atât de sensibil, corpul tău este rezistent ca o cetate. De ce ești un mister? Pentru că nimeni nu știe cum de ghicești atâtea lucruri și unde găsești atâta putere să lupți când ești disperată…

Te mulțumește faptul că ești femeie? Simți feminitatea ta? Unde simți asta și când? Cele mai multe femei își percep feminitatea când sunt privite într-un fel anume: cu admirație, cu dorință, cu invidie chiar. Eu iți pot spune ce anume mă face să cred că ești femeie: liniile și mișcările tale sunt fine și line, pielea e fragila și miroase întotdeauna a flori, genele clipesc în ritmul emoțiilor, genunchii se strâng în fața unui strain, copiii mici te fac sa zâmbești… Trăind într-o lume a bărbaților, spui uneori ca acestea sunt mai degrabă slăbiciuni, dar tocmai ele au putere asupra celor ce conduc lumea! (Dr. Cristian Andrei)

O carte ca o oglindă. Autorul, dr. Cristian Andrei, te așează în fața ei și-ți arată cine, ce, cum și de ce te poate face să te simți împlinită.

Mult stimate Doamne și Domnișoare,
Biblioteca „A. Donici” Vă aduce cele mai sincere urări de bine și de sănătate cu prilejul sărbătorii Femeii. Vă dorim să fiți mereu frumoase, iubite și respectate, iar fericirea să Vă însoțească pretutindeni. La mulți ani!

Sara pe deal buciumul cântă cu jale…

Sara pe deal este o idilă cu elemente de pastel, structurată pe două planuri: unul obiectiv (natura) și altul subiectiv (iubirea).

În prima strofă predomină planul uman care este definit prin elemente ca: „jale”, „plâng“, ,,dragă”, „m-aştepți tu pe mine“. Sentimentul care se face simțit aici, ca de altfel în întreaga poezie, este melancolia sugerată prin expresia ,,buciumul sună cu jale“. Natura, cadrul în care se petrec gesturile fundamentale ale existenței, este personificată și, deci, umanizată: „stelele scapără-n cale”, ,,apele plâng“. Apoi există o interferență a imaginilor vizuale cu cele auditive (,,plâng”, ,,sună”).

Apare în cea de-a doua strofă elementul cosmic, luna și stelele care veghează la liniştea planetei adormite, conferind cadrului natural o solemnitate liturgică. Epitetele personificatoare „sfântă”, „clară” contribuie la realizarea unor efecte artistice unice: „Luna pe cer trece-aşa sfântă și clară”. Conexiunea între planul subiectiv și planul obiectiv este în strofa aceasta relevantă. Astfel adjectivul ,,umezi” poate fi atribuit privirilor fetei care ,,caută-n frunza cea rară”, natura participând parcă la tristețea ființei umane: „Stelele nasc umezi bolta senină/ Pieptul de dor, fruntea de gânduri ți-e plină”.

În primele patru strofe, imaginile create de Eminescu au un rol descriptiv, iar strofa a treia se caracterizează printr-o atmosferă echilibrată, chiar dacă debutează cu versul: „Nourii curg, raze-a lor şiruri despică”, care conține germenele ideii de apocalips. Celelalte trei versuri continuă să curgă lin, iar armonia ce o degajă nu este zădărnicită decât de scârțâitul unei cumpene și de cântecul fluierului: „Scârțâie-n vânt cumpăna de la fầntână/ Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână”.

Aceeaşi linişte domneşte și în strofa umătoare, când oamenii se întorc ,,osteniți” acasă după o zi de muncă: ,,Şi osteniți oameni cu coasa-n spinare/ Vin de la câmp…”. Prin substantivele „clopotul”, „toaca”, cu valoare de simbol, poetul sugerează ideea că viața este un ritual sfânt care se desfăşoară în conformitate cu anumite reguli.
Ca și în strofa anterioară, cadrul este domestic, pastoral, cu o tentă de arhaic, fapt ce ne duce cu gândul la balada populară Miorița.
Tranziția de la planul descriptiv la cel în care accentul cade pe sentimentele umane este realizată prin versul ,,Sufletul meu arde-n iubire ca para”.
Poetul sugerează în strofa a cincea nerăbdarea cu care este aşteptată iubita prin repetiția interjecției „ah, urmată de semnul exclamării, prin verbul „a grăbi” și adverbul de timp ,,curând”.
În final, reciprocitatea sentimentelor relevă puterea dragostei: „Ne-om răzima capetele-unul de altul/ Şi surâzând vom adormi sub înaltul/ Vechiul salcâm. – Astfel de noapte bogată,/ Cine pe ea n-ar da viața lui toată?”
În cazul liricii eminesciene, natura se defineşte ca o entitate metafizică, conținând ideea de veşnicie, abisal, început și sfârşit continuu, iar în Sara pe deal simbolul acesteia este salcâmul, martorul și ocrotitorul iubirii pure, angelice. Deci planul natural nu îl exclude pe cel uman, salcâmul putând fi astfel integrat în planul afectiv.

Realizarea iubirii la nivel exclusiv oniric, sau doar amânarea acesteia explică, pe de o parte, fericirea și, pe de altă parte, nostalgia, care își pun pecetea în special pe partea finală a poeziei. Şi pentru redarea acestor sentimente Eminescu foloseşte o serie de modalități, verbele la viitorul indicativ (,,spune-ți-voi”, ,,om răzima”, ,,vom adormi”) şi condiționalul prezent „,ar da”), apoi pauza pe cezura ultimului vers însoțită de interogație.

În ceea ce priveşte stilul poeziei, acesta se caracterizează printr-o limpezime clasică obținută prin întrebuințarea unui număr de mijloace artistice: personificarea: „stelele scapără-n cale”, ,,apele plâng”, inversiunile: „sta-vom”, „spune-ți-voi”, epitete: „sfântă”, ,,clară”, care învăluie peisajul într-o lumină plină de „solemnitate și mister”, apoi „umezi”, „înaltul”, „vechiul”, din „Înaltul/vechiul salcâm”.
Muzicalitatea versurilor dispuse în catrene este conferită de majoritatea cuvintelor de origine latină și de substratul popular; „sara”, ,,urc”, din „turmele-l urc” sunt forme fonetice specifice limbii vorbite. Pentru a mări gradul de expresivitate, poetul foloseşte adjectivul „osteniți“ în loc de ,,obosit”.
Măsura metrică – 12 silabe fixate invariabil într-o schemă de ritmuri neobişnuită: un coriamb, cezură (pauză), doi dactili și un troheu creează un timbru specific al sunetului buciumului care se stinge brusc, într-un ton însă catifelat.
În vederea sublinieri stărilor sufletului omenesc, a intensității acestora, Eminescu utilizează exclamații (,,ah!”), interogații (,,Cine pe ea n-ar da viața lui toată?). Apoi cezura de la mijlocul penultimului vers este marcată printr-o liniuță de pauză. O seamă de expresii poetice sunt realizate prin întrebuințarea cratimei „turmele-l urc”, „caută-n frunza cea rară”, ,,valea-i în fum”.
Deşi poezia, asemenea baladei Zburătorul a lui lon Heliade-Rădulescu, pare a conține elemente de pastel, factorul descriptiv este simbolic. Versurile: ,,Sub un salcâm, dragă, m-aştepți tu pe mine”, ,,Pieptul de dor, fruntea de gânduri ți-e plină” şi „Sufletul meu arde-n iubire ca para”, precum și ultimele versuri dau unitate poeziei în ceea ce priveşte extazul erotic eminescian, visarea erotică, somnia, dorul de dragoste, aşteptarea.

„Dacă Rimbaud explora cu febricitate un nou drum al cunoaşterii vizionare și un alt mod de a fi prin «dereglarea sistematică a tuturor simțurilor», încercând cu disperare să releve ceea ce nu putea fi relevat, Eminescu a fost tentat de o experiență la fel de interesantă: cunoaşterea și trăirea, este adevărat aproape în exclusivitate în plan erotic, a unui altceva, nu prin exacerbarea și forțarea simțurilor, ci prin vrăjirea şi adormirea lor. Experiență pe care nu caută să o descrie ca vizionarul Rimbaud, ci să o ascundă și să o protejeze – de aici «fuga” în natura-adăpost sau reveria interiorului – , cel mult să o transmită fluid“ (Paul Dugneanu).

Un cântec de lebădă: Și a fost noapte…

Romanul Și a fost noapte… a fost scris şi editat în ultimul an de viață al lui Aureliu Busuioc. Este scris cu o nemaiîntâlnită economie de mijloace, comparabilă cu exactitatea şi austeritatea mijloacelor folosite în poeziile cu formă fixă. O sonată în trei părți – cam aşa ar putea fi definit romanul.

În prima parte, poetică, lirică, scriitorul expune un poem în proză despre două lebede care au ajuns pe plaiuri străine în timpul războiului. Este, într-un anume sens, trama esențializată a romanului, sublimată simbolistic. Partea a doua, dramatic-narativă, cuprinde povestea de dragoste a doi tineri, de naționalități (aproape:de rase) diferite, înghițită şi devorată de un război cumplit. În fine, urmează un epilog cu accente duios sentimentale, care încheie, oarecum optimist, narațiunea,comparabilă cu o suită de o muzicalitate deosebită.

Substanța romanului o constituie istoria celor doi tineri îndrăgostiți, care, cel putin formal, sunt din două tabere beligerante ale celui de-al Doilea Räzboi Mondial. Evenimentele se produc pe segmentul temporal al primăverii verii lui 1944, în Basarabia de Sud. Locotenentul austriac, înrolat în Wermacht, Werner, se îndrăgosteşte de Lenta Velcev, o domnişoară de origine bulgară, locuitoare a unui orășel basarabean.

Povestea a doi tineri din tabere ce luptă între ele pentru dominația mondială, cuprinse într-un război crâncen fảră precedent, este dramatică prin definiție. Într-un anume sens, ea se prezintă ca o dragoste imposibilă, dragoste interzisă, precupoveştile cuplurilor Tristan şi Isolda ori Romeo și Julieta. Războiul le este străin ambilor: austriecii și bulgarii sau Austria şi Basarabia (parte a României până la război și parte a URSS după acest räzboi) nu au nimic de împărțit. 

Evenimentele descrise sunt foarte bine vizualizate, romanul are dimensiunile, ritmul, limpezimea și cursivitatea unei nuvele cinematografice. Un posibil scenariu la film îl sugerează și parabola despre perechea de lebede din debutul narațiunii. Un poem în proză, ușor patetic.

Tema vine în descendența romanelor „generației pierdute” (generația scriitorilor trecuți prin calvarul Primului Război Mondial). Dar primul text care vine în minte e Pădurea spânzuraților al lui Liviu Rebreanu, cu o armată imperială „internaționalistă”, dragostea „interzisă” a lui Bologa, cu dependența destinului de factorii străini, cu atitudinea antirăzboinică a celor implicați fără voie în război etc.