Bătălia Cărților 2022
Categoria: copii (11-14 ani)

Katherine Applegate s-a născut în Michigan, Statele Unite ale Americii. Însă din copilărie și-a cultivat o atenție deosebită și afecțiunea pentru animale: părinții au fost înțelegători și i-au permis să aibă mai multe animale de casă, iar în liceu a lucrat la un cabinet veterinar. A locuit în Michigan, Illinois și Texas până la definitivarea studiilor. Absolventă a Universității Texas din Austin. Autoarea mărturisește cu umor că avut drept specializare principală „Lipsa de Țel”, iar secundară „Nehotărârea”.
Katherine Applegate s-a îndeletnicit cu udarea plantelor (sfârșind prin a le omorî) și servirea cocktailurilor (pe care reușea să le verse), până când și-a dat seama că lumea ar fi un loc mai sigur dacă ar rămâne la profesia de scriitor. De atunci, a scris peste o sută de cărți de copii și adolescenți, multe dintre ele în colaborare cu soțul ei, Michael Grant. Dintre acestea, cele mia cunoscute sunt: The Buffalo Storm, Roscoe Riley Rules, Eve &Adam, Home of The Bave.
Applegate, Katherine A. Copacul dorințelor / Katherine Applegate. – București: Arthur, 2021. – 186 p.
Cartea Copacul dorințelor a fost scrisă de Katherine Applegate și a apărut în anul 2020 la GRUPUL EDITORIAL ART. Cartea are 192 de pagini și se încadrează în categoria Literatura Universală.

Prietenii îi spun Roșu. Lumea din cartier îl numește „copacul dorințelor”. Există un motiv în spatele acestui nume. Totul a început demult, pe vremea când Roșu nu era decât o sămânță minusculă cu aspirații mari. Vin la el oameni din tot orașul și îl împodobesc cu bucăți de hârtie, etichete cu șiret, fășii de pânză și fire de lână. Fiecare dintre aceste ofrande reprezintă un vis, o dorință, o năzuință. Agățate, aruncate la întâmplare sau legate cu fundiță, toate sunt speranțe pentru ceva mai bun.
„Scrisă încântător, povestea își va lasă amprenta pe cititorii de orice vârsta.” – The New York Times Book Review
Fii astfel cu copacii
Stejarul vorbitor
Le-a vorbit străbunilor,
Însă restul copacilor, mâine
Vor vorbi și cu mine.
Eu tot ce am învățat
De la ei am adunat.
Dar cei ce vor să afle și să spună,
Sau cei ce nu-i ascultă cu inima bună
N-au să audă o vorbă, niciodată,
De la copacii cu buze de piatră.
Mary Carolyn Davies (1924)

Copacul filosof veghează asupra comunității și este gazdă pentru vietăți diverse, inclusiv pentru Samar – o fetiță de zece ani care îl vizitează des noaptea. Samar are o singură dorință: să-și facă un prieten. Mutată recent în comunitate, împreună cu familia ei de origine musulmană, nu reușește să se integreze printre ceilalți. Totuși, copacul dorințelor găsește o soluție pe care o transformă într-una dintre cele mai frumoase relatări despre acceptare.
Autoarea scrie într-un mod extrem de înduioșător despre prietenie, bunătate, grijă, toleranță și acceptare. Relatarea se întâmplă din perspectiva unui copac – stejar pe nume Roșu, supranumit „Copacul Dorințelor”, și prietenul de companie – cioara pe nume Bongo.
Sunt numeroase studii care arată că plantele și copacii ar avea conștiință proprie, însă ficțiunea creată de Applegate merge dincolo de conștiință și pune în context o întreagă filosofie de viață, de folos nu doar pentru cei mici, ci și pentru noi, cei mai mari. Iată câteva abordări utile:
• Abordează subiectul inegalității etnice și transmite ideea de acceptare indiferent de diferențe;
• Nu idealizează lumea și natura, ci povestește firesc despre lucrurile neplăcute din viață. O perspectivă utilă nu doar pentru copii, ci și pentru adulți. Pentru că uneori avem tendința să uităm că mai puțin binele face parte din mersul lumii și că e complet firesc.
• Vorbește despre iubire autentică de sine și despre simpla bucurie de a fi în viață.
Este un mare dar, cu adevărat, să te iubești așa cum ești.
Fragmente din carte
În fiecare an, în prima zi din luna Mai, oamenii își scriu dorințele pe o hârtie pe
care o agață de crengile stejarului „Roșu”:

Aș vrea un skateboard zburător.
Aș vrea o lume fără războaie.
Aș vrea o săptămână fără nori.
Aș vrea cea mai mare ciocolată din lume.
Aș vrea să iau zece la teza de la geografie.
Aș vrea vrea ca doamna Gentorini să nu fie așa de morocănoasă dimineața.
Aș vrea să poartă vorbi hamsterul meu.
Aș vrea să se facă tata sănătos.
Aș vrea ca măcar din când în când să numi mai fie foame.
Aș vrea să fiu atât de singur.
Aș vrea să știu ce vreau.
***
Ce pot să zic? Natura este șireată. Iar oamenii sunt… îmi pare rău s-o spun, dar cei mai mulți dintre voi nu prea aveți spirit de observație. Dacă sunteți genul curios sau neîncrezător, poate că o să întrebați cum comunică exact copacii. Ați putea afla singuri studiind vreo unul, un plop tremurător sau un arbore de gumă, ca să le descifrați magia. Oamenii vorbesc cu ajutorul plămânilor, al gâtului, al laringelui, limbii și buzelor, grație unei simfonii complexe de sunete, respirații și mișcări. Există, însă, o mulțime de alte mijloace de a transmite informația. O sprânceană ridicată, un chicotit înăbușit, o lacrimă ștearsă: aceasta sunt și ele modalități de a vă exprima. Pentru un copac, comunicarea este la fel de complicată și de miraculoasă ca și pentru oameni. Într-un dans misterios al luminii soarelui, al zahărului și al apei, al vântului și al solului, noi construim punți invizibile prin care ne conectăm cu lumea. Broaștele au modurile lor de a se conecta. La fel și câinii. La fel și tritonii sau păiajenii, elefanții sau vulturii. Cum procedăm exact? Asta-i treaba noastră să știm și a voastră să descoperiți. Natura apreciază și ea un secret de calitate.
***
Se vorbește greu cu copacii. Nu prea ne pricepem să stăm la taifas. Copacii vorbesc, totuși, cu anumite făpturi, cele în care știm că putem avea încredere. Vorbim cu veverițe. Vorbim cu neobosiții viermi. Vorbim cu fluturii cei spilcuiți și cu rușinoasele molii. Păsările? Sunt încântătoare. Broaștele? Țâfnoase, dar bune la suflet. Șerpii? Nesuferit de bârfitori. Copacii? N-am cunoscut niciodată vreun copac pe care să nu-l plac. (pag. 9-10)
***
Dacă ăsta ar fi fost un basm, v-aș fi spus acum că Samar avea ceva magic. Că vrăjea animalele, de pildă. Animalele nu pleacă de bună voie din cuiburile și din vizuinele lor. Se tem de oameni și au toate motivele. Dar nu suntem într-un basm și nu există nicio vrajă. Animalele se luptă pentru resurse, la fel ca oamenii. Se mănâncă unele pe altele. Se bat care să domine.
Natura nu este întotdeauna bună, dreaptă și frumoasă. Dar uneori se petrec surprize. Iar Samar îmi amintea în fiecare noapte de primăvară că există frumusețe în liniște și grație în acceptare. Și că nu ești niciodată prea bătrân să fii surprins. Scorburile reprezintă dovada că ceva rău care ți se întâmplă poate deveni ceva bun, cu destul timp, cu grijă, și cu speranță.
***
… nu voiam să pierd niciun moment din puțina viață care îmi rămăsese.
Voiam să sorb stelele.
Voiam să simt aripile pufoase ale puilor de bufniță.
Voiam să-mi întind rădăcinile măcar un pic mai departe, înainte să se termine noaptea.
Voiam să mă răsfăț cu contemplarea tăcută a vieții, a dragostei, a tot ce înseamnă ea.
Voiam să filozofez.

Carte Copacul dorințelor este scrisă încântător, povestea își va lăsa amprenta asupra cititorilor de orice vârstă. Această carte descrie natura foarte frumos, povestește despre animale și proveniența numelor lor, relațiile dintre oameni și mediul natural din punctul de vedere al animalelor și plantelor etc.
Selectată în cadrul Concursului de lectură Bătălia cărților 2022, secțiunea copii, cartea vă așteaptă pe raft, iar tu, dragă cititor, probabil, vei avea de învățat multe
din această poveste.
Ca să aflați povestea mai departe, vă așteptăm cu drag la Biblioteca Alexandru Donici, pentru a vă înscrie la concursul de lectură „Bătălia cărților” – 2022.
Citește! Fii cititorul anului 2022!