Bunele maniere

Codul bunelor maniere nu a apărut ca o invenție a unui om excentric sau ca niște reguli impuse de aristocrația vremurilor (cum mulți oameni ar crede), el a apărut ca un răspuns firesc, natural, la probleme cotidiene ale societății.

Bazele sale își au originea în antichitate, în spațiile civice, cum ar fi agora, teatrul sau forumul, fiind utilizat des în arta oratorică, prin care oamenii erau învățați cum să conviețuiască, fără a avea comportamente deranjante pentru cei din jurul lor. Sunt reguli care stau la baza oricărei societăți sănătoase, civilizate.

Cine este un om manierat?

Omul manierat este un om cu bun-simț, un om care își respectă cu sfințenie cuvântul dat, are principii morale ferme, noblețe sufleteasca, stimă față de sine și de ceilalți, este blând, răbdător, conciliant și lista poate continua. Un astfel de om este, în adevăratul sens al cuvântului, agreat de toată lumea.

Întotdeauna un om cu o purtare agreabilă este primit în casă cu mai multă bucurie decât un necioplit; este firesc că o persoană zâmbitoare să fie acceptată mai ușor în societate decât una posomorâtă, ca un om îngrijit inspiră mai multă încredere decât unul cu o ținută neîngrijită.

Garcia de Castro, Arantxa. Codul bunelor maniere pentru adolescenți și părinți/ Arantxa Garcia de Castro. – Chișinău: Prut, 2012. – 288 p. 

Astăzi, universitatea bunelor maniere este educație, politețe, urbanitate. Aceste noțiuni pe care toți îi cunoaștem și nu s-a schimbat sensul cu trecerea anilor. Educația este un proces de lungă durată, care începe de la naștere. Ea se reflectă în comportamentul nostru, în gesturile noastre, în felul de a vorbi, în tonul vocii, în aspectul fizic, în respectul pentru semenii noștri… și presupune însușirea bunelor maniere. Pentru a conviețui cu restul speciei noastre, trebuie să respectăm o serie de reguli, de norme, care, din păcate, nu sunt îndeplinite în destul de multe cazuri de către cei mici sau cei mari. Cu toate acestea, bunele maniere se deosebesc și ne definesc ca persoane. Politețea și comportamentul adecvat trebuie să ne însoțească permanent: acasă (cu familia), la școală, la serviciu, sau în relațiile de afaceri. Cartea de față este un rezumat al celor mici detalii, pe care trebuie să le luăm în seamă pentru a face posibilă conviețuirea. 

Marinescu, Aurelia. Codul bunelor maniere astăzi. Aurelia Marinescu. -București: Humanitas, 2008. – 312 p. 

Codul bunelor maniere astăzi este scris cu inteligență, umor și îngăduință, bunelor maniere astăzi este un veritabil bestseller național. În multe școli e folosit ca manual pentru orele de dirigenției: ” Avem nevoie de o asemenea carte ca să redevenim oameni normali și fără complexe”. Această carte este ideea scrierii, care va fost sugerată ca pe vremuri lui Lewis Carol, autorul celebrei Alice în țara minunilor, de către o foarte tânără domnișoară, care m-a rugat să-i împrumut un cod al manierelor elegante. 

 

Cara, Angela. Bunele maniere/ Angela Cara. – Chișinău: Univers Pedagogic, 2005. – 127 p.

Scopul oricărui om este sa aibă o viață frumoasă și de aceea trebuie sa avem maniere, chiar și cel mai neconformist dintre noi va ajunge în cele din urma la această concluzie. Este important să nu credem că o persoană care dovedește în societate că este bine-crescut, iar în casă este cu totul altfel, este o persoana manierată; chiar și atunci când se afla în casă trebuie sa fie ordonat.

Cara, Angela. Bunele maniere/ Angela Cara. – Chișinău: Cartier, 2010. – 63 p.

A avea bune maniere înseamnă să știi cum să te adresezi, cum să te prezinți și cum să te saluți, cum să întreții o conversație, cum să te îmbraci pentru orice ocazie…
Mai înseamnă să fii în stare să acorzi același respect  persoanelor cu handicap ca și celorlalți oameni.
Cert însă este că, indiferent de situație baza bunelor maniere o constituie bunăvoința și respectul față de ceilalți. 

Chatelet, Sylvie-Anne. Ghidul bunelor maniere/ Sylvie-Anne Chatelet. – București: Niculescu, 2008. -157 p.

Acest ghid vă va ajuta pe de o parte să vă reîmprospătați memoria și, pe de altă parte, vă va aduce la cunoștință și alte uzanțe pe care le puteți adăuga bagajului vostru de bune maniere. Multe dintre regulile cuprinse în acest ghid sunt stabile și s-au perpetuat din generație în generație, dar, cu timpul unele dintre ele încep să se uite. 

Voinescu, Carmen. Codul bunelor maniere/ Carmen Voinescu. -București: Semne, 2013. – 111 p. 

Comportarea trebuie să reflecte gradul fiecăruia de cultură și de civilizație, naturalețea și sinceritatea gesturilor fiind mereu apreciate. 
Bunele maniere reușesc a uni omenirea. 
Ele reprezintă un limbaj comun, egal înțeles pe orice continent.
Atunci când ești amabil, ești răsplătit cu amabilitate.
Nu este niciodată târziu pentru a învăța…

-Carmen Voinescu

 

Lectură plăcută!!

Teatrul Național din Chișinău

Teatrul Național din Chișinău (1920-1935), înființat din inițiativa fruntașilor vieții publice basarabene Șt. Ciobanu, Pan. Halippa, Ion Inculeț, Sergiu T. Niță, Nicolae Alexandri etc. În 1920-1921 denumirea oficială: Teatrul Popular din Chișinău. Trupa era formată din actori invitați de la Iași, București și din alte orașe românești. Director de scenă și director general al trupei: Gh. Mitu-Dumitriu. Inaugurat în clădirea fostei Adunări a Nobilimii la 10 noiembrie 1920 cu drama Fântâna Blanduziei de V. Alecsandri, montată de Gh. Mitu-Dumitriu cu Șt.Braborescu (Horațiu), N. Bădescu-Reigler (Geta), Constantin Momuleanu (Hebro) etc. În decursul stagiunii au fost prezentate 25 montări, inclusiv 12 după piese originale. După încheierea stagiunii, trupa, împărțită în două echipe, pleacă în turneu prin Basarabia. 
           În vara lui 1921 cu concursul lui Octavian Goga, pe atunci ministru al artei, trupa este reorganizată cu statut de teatru național și completată cu noi actori, printre care tragicianul Vasile Leonescu. Actorul Constantin Mărculescu este și codirector al teatrului. 
           Inaugurarea Teatrului Național din Chișinău are loc la 6 octombrie 1921. După dezvelirea bustului lui B. P. Hașdeu, în holul teatrului , are loc spectacolul Răzvan și Vidra cu V. Leonescu și Maria Severeanu. 

     Printre premierele stagiunii s-au evidențiat Othello cu V. Leonescu în rolul titular și Hamlet de W. Shakespeare, Bolnavul închipuit de Moliere, Patima roșie de M. Sorbul și alte piese, printre care unele lipsite de valoare reală. După încheierea stagiunii trupa se destramă, iar cei rămași se întrunesc în companii particulare conduse de Valeria Salater și Gh. Mitu-Dimitriu, care evoluează atât la Chișinău, cât și în alte orașe basarabene. 
           Lipsit de trupă constantă în stagiunile 1922-1923 și 1923-1924, Teatrul Național din Chișinău își oferă scena pentru spectacole de operă, operetă și dramă, încheindu-se pentru aceasta și un contract general cu trupa condusă de renumitul cântăreț de operetă român N. Leonard, care joacă aici periodic. 
         În 1924, noul director al T.N.C. , scriitorul Ludovic Dauș, a organizat din nou o trupă stabilă, din care fac parte V. Leonescu, M. Cosmacevschi, C. Mărculescu, Gh. Mitu-Dimitriu, Al. Economu etc., regizorul Gh. Dinescu, pictorii A. Baillayre, T. Kiriakoff, B. Nesvedov. În cursul stagiunilor 1924-1925 și 1925-1926 activitatea Teatrului cunoștea o dezvoltare ascendentă. Trupa joacă și în alte localități din Basarabia, precum și la Iași, Cernăuți și în alte orașe din Moldova din dreapta Prutului și Bucovina. În primăvara lui 1926 L. Dauș demisionează, ceea ce provoacă o criză directorială. La 7 mai 1926 în locul lui este numit George Topârceanu, care însă curând demisionează. La 27 septembrie este înscăunat ca director cu titlu definitiv cunoscutul actor Ion Livescu, profesor la Conservatorul bucureștean. 
          Activitatea trupei continuă în același făgaș al valorificării dramaturgiei naționale, precum și a celei europene, deși într-o formă mai tradiționalistă. S-au jucat în turnee și la sediu piese de V. Alecsandri, I. L. Caragiale, A. Davila, M. Sorbul, precum și o serie de piese din dramaturgia clasică și cea contemporană franceză, rusă, etc. Spectacolele montate de A. I. Maican împreună cu scenografii A. Baillayre și Teodor Kiriakoff – Teatrul în castel de F. Molnar, RUR de K. Capek, Omul cu mârțoaga de G. Ciprian și altele au adus un suflu nou de artă modernă, unde concepția regizorală metaforică juca un rol decisiv. Se miza în primul rând pe calitățile dramatice ale textului și pe măiestria actoricească, arta regizorală având un rol auxiliar. Decorul era asigurat de Auguste Baillayre. Activitatea T.N.C. capătă o vizibilă amprentă comercială, mai ales după ce la 1 august 1930 teatrul este concesionat de către guvern prin contract de Ion Livescu. 
            Prin decizia Guvernului T.N.C este închis la 1 aprilie 1935. 

Sursa: Chișinău: Enciclopedie. -Chișinău: Editura Museum, 1997. -p. 508

Volumul este  disponibil pentru public, spre împrumut, la Biblioteca Municipală ”B.P. Hasdeu„ filiala ”A.Donici„ . Disponibilitatea titlurilor poate fi consultată în catalogul electronic al bibliotecii- https://catalog.hasdeu.md/cgi-bin/koha/catalogue/detail.pl?biblionumber=164996

Muzeul Național de Etnografie și Istorie Naturală -130 de ani de la organizare

-130 de ani de la organizare

              Muzeul Național de Etnografie și Istorie Naturală, organizat în octombrie 1889 în baza colecției de exponate a primei expoziții agricole din Basarabia, din inițiativa obștimii progresiste și personal a magistrului în zoologie, membru, iar mai târziu și președinte al Upravei Guberniale de Zemstva, baronul A. Stuart. Fondat ca Muzeu Agricol, iar peste puțin timp Muzeu Zoologic, Agricol și de Meșteșuguri Populare al Zemstvei Guberniale, pe parcursul activității sale a fost de mai multe ori reorganizat. În 1926 devine Muzeul Național de Istorie Naturală din Chișinău, în 1937- Muzeul Regional al Basarabiei, în 1940- Muzeul Republican de Studiere a Ținutului al RSSM, în 1957- Muzeul de Stat de Istorie și Studiere a Ținutului al RSSM. Cu toate aceste reorganizări, în activitatea muzeului au fost permanent prezente două direcții principale: studierea naturii și culturii tradiționale a Basarabiei. De aceea în 1983, o dată cu organizarea Muzeului Național de Istorie a Moldovei, revine la făgașul inițial de activitate ca mai apoi în 1991 să primească și denumirea adecvată activității sale- Muzeu Național de Etnografie și Istorie Naturală. 
                Primul local al muzeului a fost clădirea Zemstvei Guberniale, iar în anul 1903-1905 a fost construită special pentru Muzeu o nouă clădire în care se află și în prezent. Chiar de la începutul existenței sale devine un centru important de știință și cultură al Basarabiei, și curând e cunoscut nu numai în Imperiul Rus, dar și în Europa, participând la diferite expoziții și întruniri, unde reprezentanții muzeului au fost înalt apreciați. Printre personalitățile de vază care au contribuit la propășirea lui au fost primul custode și preparator Franț Osterman, fondatorul colecției etnografice și custode – Albina Osterman, naturaliștii N. Zubovschi, I. Crasilșcic, S. Miler, V. Bezval, mai apoi N. Frolov, M. Pocoară, N. Moroșan, I. Suhov, ș. a. O pagină deosebită în istoria dezvoltării Muzeului a înscris-o societatea Naturaliștilor din Basarabia, fondată în anul 1904. În anul 1906 pe teritoriul Muzeului a fost organizată prima Grădină Botanică din Basarabia care există și astăzi și constituie o expoziție vie a florei meleagului nostru. 
               Fiind cea mai veche instituție din domeniu, muzeul a contribuit la crearea și dezvoltarea majorității muzeelor din R. M. În prezent activează în direcția organizării la Chișinău a Muzeului Statului. Patrimoniul Muzeului îl constituie numeroase colecții geologice, paleontologice, zoologice, entomologice, arheologice, etnografice, numismatice, multe dintre ele fiind foarte valoroase și chiar unicale.

          Cultura ce dezvăluie evoluția om-natură la diferite etape ale dezvoltării lumii, evoluția lumii organice, dinamicul folosirii resurselor naturale, sinteza creatoare om-natură, situația ecologică din R.M. și căile de ameliorare a ei. 

Sursa: Chișinău: Enciclopedie. -Chișinău: Editura Museum, 1997. -p. 334