Mihai Eminescu și Ion Creangă, doi oameni atât de diferiți, dar în același timp fiind și cei mai buni prieteni.
Înainte de a face cunoștință cu Mihai Eminescu, asupra lui Ion Creangă se abătuseră mai multe neplăceri și suferințe: neînțelegeri cu soția, Ileana, și cu socrul său, preotul Ioan Grigoriu, conflictul cu autoritățile ecleziastice locale, fiind acuzat de a fi asistat în 1868 la un spectacol de teatru, lucru interzis pentru fețele bisericești, acuzat de a-și fi tuns părul și a fi tras cu pușca în ciorile de pe turla bisericii Golia, unde funcționa ca diacon; apoi destituirea din învățământ.
Avea 35 de ani și nu scrisese nimic. Pur și simplu nu avea cele necesare traiului zi de zi. Izgonit din preoție și din învățământ, rămas singur și sărac, era deznădăjduit, de parcă nu ar avea niciun viitor. A fost mare scandal pe tema aceasta la Iași.
După ce Titu Maiorescu devine ministrul Instrucțiunii Publice, Creangă este reprimit în corpul didactic, ca institutor la Școala Primară de Băieți nr. 2 din Păcurari. Unde a și fost descoperit de Mihai Eminescu. Ion Creangă era institutor la Iaşi când Eminescu a preluat postul de revizor şcolar, proaspăt întors de la Viena. Poetul îi era şef învăţătorului Creangă şi a fost plăcut surprins să descopere în acesta un model de educator. Eminescu i-a făcut lui Creangă o inspecţie la clasă în 1874.
După inspecţie, cei doi s-au întâlnit întâmplător și au mers împreună la crâşma „Bolta Rece”.
Până azi la Iași, există legende despre petrecerile lor în doi: După ce făceau înconjurul Iașului, la final ajungeau la „Bolta Rece”. Când veneau în doi (cam fără bani) la „Bolta Rece” (unde: timpul trece, dar clipele rămân), se umplea localul de public, să-i asculte.
„Creangă, îndrăzneţ, duse pe Eminescu la Bolta Rece, ori amândoi se găsiră în vestita crâşmă şi-şi aduse aminte că se cunoşteau. La băutură poetul era expansiv şi-şi va fi desfăşurat toată filosofia lui politică. Creangă, încântat de a fi luat seamă de un tânăr aşa de învăţat, vru să dovedească cum că nici el nu era de lepădat”, scrie George Călinescu
în „Viaţa şi opera lui Ion Creangă”.
Între cei doi s-a legat o prietenie care avea să dureze până la finalul vieţii. Eminescu era deja un nume în rândul junimiştilor, în vreme ce Creangă era doar un institutor care avea un har de povestitor nemaipomenit.
Pe 13 septembrie 1875, poetul l-a dus pe Creangă la Junimea pentru a-şi citi prima scriere „Soacra cu trei nurori”. Speriat, Creangă i-a cerut poetului să îi corecteze textul, însă Eminescu a refuzat, spunându-i:
„Creangă, tu n-ai nevoie să fii corectat de nimeni”.
Era începutul înfiripării unei prietenii care va deveni celebră.
Mulți se întrebau cum e posibilă o asemenea prietenie între două personalități cu totul neasemănătoare, situate la poli opuși. Stranie părea multora această prietenie dintre doi oameni cu firi total diferite.
Mihai Eminescu – o fire romantică, visătoare, reflexiv, introvertit, pesimist și melancolic, sociabil, dar și însingurat, mereu adâncit în probleme filosofice și în cugetarea poetică. Creangă – jovial, extrovertit, cu o față deschisă, luminată, mereu zâmbitoare, glumeț peste măsură, iar când era cazul, rostea și vorbe sarcastice, de te usturau zile în șir.
În timp ce Mihai Eminescu avea o vastă cultură academică, la nivel european, era cunoscător al filosofiei și al mai multor limbi străine, cititor neobosit de cărți vechi, un scormonitor de manuscrise îngălbenite, Ion Creangă avea o cultură restrânsă, atâta cât a putut acumula la școala din Humulești. Era străin de cultura și valorile occidentale, fără să cunoască limbi străine, fără cunoașterea clasicismului antic sau a romantismului german, precum Eminescu, dar era inteligent și avea talent din naștere cu carul, din belșug. Era tipul românului simplu, natural, nefalsificat și neinfluențat de cultura occidentală sau de vreun scriitor străin sau român. Trăia modest și se purta țărănește și țăran a rămas în sufletul său toată viața.
Se pune întrebarea: Ce i-a unit pe cei doi scriitori cu structuri umane opuse? Răspunsul ar fi acesta: inteligența, agerimea minții, talentul, apropierea de izvoarele creațiilor folclorice și valorificarea acestora în scrierile lor, puternica afecțiune îndreptată spre țărănime, comuniunea de idei și de concepții.
Pe cei doi i-a reunit și situația materială precară.
,,De sărăcie nu m-am temut niciodată, afirma Ion Creangă, căci totdeauna a fost cu mine”.
Cu ce l-a cucerit Ion Creangă pe viitorul său prieten?
Pe Eminescu l-a fermecat puterea de rostire a vechiului grai moldovenesc, presărat cu adânci și înțelepte cugetări, proverbe și zicători provenite din
izvoarele filosofice ale poporului.
Apoi Eminescu l-a dus pe Creangă la Junimea, unde ultimul i-a cucerit pe toți poeții și scriitorii chiar din prima seară. Din acel moment, Ion Creangă a devenit scriitor.
Destituit din funcția de revizor școlar, în 3 iunie 1876, Eminescu este găzduit cu prietenie în bojdeuca lui Ion Creangă. Au locuit împreună aproape o jumătate de an. Creangă stătea în cerdacul din spatele bojdeucii, iar Eminescu locuia în camera bună, „de curat”. Aici a scris cele mai frumoase poeme de dragoste închinate Veronicăi Micle. Interesant este și faptul că Eminescu dormea cu revolverul sub pernă, după cu spunea el, de frica de a nu fi ucis în somn.
În 1877, Eminescu pleacă la București, la redacția ziarului conservator „Timpul”, iar din această cauză Creangă traversează un pustiu sufletesc, singurătatea sa devinând din ce în ce mai apăsătoare.
„Ai plecat și mata din Iași lăsând în sufletul meu multă scârbă și amăreală,” scria Creangă într-o scrisoare lui Eminescu.
„Vino, frate Mihai, vino, căci fără tine sunt străin”.
Mai târziu, aflând din presă despre îmbolnăvirea lui Eminescu, Creangă a avut prima criză de epilepsie în clasă, în fața școlarilor, care țipau înspăimântați. Îndurerat de boala lui Eminescu, Creangă are crize de epilepsie tot mai des. Acestea se petreceau oriunde, acasă, la școală, în oraș.
15 iunie 1889 avea să fie cea mai dureroasă zi. Auzind din ziare de moartea lui Eminescu, boala lui Creangă se agravează. Plângea ca un copil, își exprima durerea pronunțându-i numele lui Bădia Mihai cu un glas stins. Nu mai mânca, nu mai comunica, în schimb citea cu voce tare din „Poeziile” lui Mihai Eminescu și adormea cu cartea sub cap. Retras în singurătatea-i, părăsit de prietenii de la Junimea, uitat de toți, Ion Creangă s-a stins chiar în ultima zi a anului 1889, de Anul Nou, când orașele și satele Moldovei vuiau de clopote, de tălăngi, de buhaiuri și de urători.
Așa s-au stins fizic doi dintre cei mai mari genii ai literaturii române, Mihai Eminescu și Ion Creangă, cei mai buni prieteni, uniți prin dragostea de neam, de scris, dar și de o fermecătoare tulburare sufletească, care s-au transpus în operele pe care ni le-au lăsat moștenire și cu care ne delectăm astăzi.
Text preluat, sursa: Dragoș Galbur
Biblioteca „Alexandru Donici” 