Cărți din pandemie

Răileanu, Bogdan. Să nu lași moartea să te găsească / Bogdan Răileanu. – Iași: Polirom,  2020. – 139 p. 

Aceasta este povestea lui Arhip, ciobanul care e posibil sa fi adus la viață balada Miorița. El pornește în transhumantă alături de alți trei ciobani din Munții Vrancei spre câmpie. Pe drum, cel mai tânăr dintre ei este ucis in condiții neclare. Datoria lui Arhip este acum să-l ducă pe tânărul mort înapoi în satul de munte, iar aceasta călătorie se transforma într-o confruntare cu moartea care îl face pe cioban sa-si împlinească destinul – să dea lumii o baladă și un mit fondator. Ca orice autor, Arhip e tentat să pună în poveste experiența lui personala cu moartea. Personajele vorbesc în numele lui. Asasinarea tânărului ciobănaș este doar un pretext pentru a scoate din adâncul lui Arhip un eu tulburat de prezența morții.    

  „Vorbele vin mereu și cu iubirea de sine, cu trufia că poți înțelege și că te poți  face înțeles, cel care povestește arată ce s-a întâmplat dar ,mereu pune și o parte din sufletul lui acolo. Fiecare cu adevărul lui despre lume. Sau poate că vorbele le-au fost date oamenilor ca să se amăgească mai mult cu viața și să nu le fie greu înaintea morții să caute un sens între toate cuvintele sau alinare”. Bogdan Răileanu

 Esinescu, Nicolae. Jurnalul unui scriitor (1972-2012) / Nicolae Esinescu. – Iași: Junimea,  2021. – 191p.  

Jurnalul unui scriitor (1972-2012) de Nicolae Esinencu reprezintă un caz interesant de (re)construire a sinelui și de autodefinire ființială în raport cu evenimentele exterioare (sociale, literare, politice) și cu cele interioare (crize, angoase, revelații). Vom urmări identificarea reperelor identitare definitorii pentru personajul diaristic, acest sine narativ prin excelență, de la efortul de retrăire a „primului sine” raportat la simbolul casei părintești, al figurilor emblematice ale părinților din primul capitol al jurnalului, până la încercările de autoscopie și de dezvăluire a sinelui esențial care decurge dintr-o conștiință reflexivă aplecată asupra înțelegerii lumii și preocupată de drama națională (lupta pentru limba română, grafia latină, ieșirea de sub tutela administrativă a Uniunii Scriitorilor de la Moscova). Vom insista și asupra dialogului intern, a frământărilor interioare din capitolele ulterioare, care configurează o căutare a esențelor scriitorului aflat într-o relație conflictuală cu timpul. 

Jurnalul reprezintă, pe lângă efortul de sinceritate, mai ales saltul evolutiv din raționalitate, din livresc, ieșire de sub gravitația prejudecăților, drumul invers aceluia parcurs de „om” în aspirația lui de a-și crea un instrument de viață pragmatică și de planări exorbi­tante în zona eterică a imponderabilității.  
Vitalie Răileanu critic și istoric literar 

Babansky,  Valeriu. Mojud / Valeriu Babansky. – Chișinău: Tipografia centrală, 2021. – 358 p.    

Romanul lui Valeriu Babansky este o construcție pretențioasă și sofisticată, coborându-ne într-o lume mistică: sec. IX, lumea arabă, o arie a intersecțiilor spirituale, un fel de Terra mirifica. Eroul este un mistic sufit, parcurgând o sinusoidă încâlcită a unei inițieri totale. E și o inițiere a cititorului într-un fel de gândire mistică sincretică, implicând mitologii, teologii, filozofii, diferite, dar compatibile, autorul – naratorul – personajul chiar impunând ideea unei armonii universale. Deși personajul central este Mojud, de asupra întregii gândiri stă imaginea lui Khidr (romanul putea, cu același succes, să poarte numele acestuia).. Deși tradiția islamică îi desemnează doar drept proroci și învățător al lui Moise (Musa, în tradiția musulmană), legendele spun că el poate să apară oricând și în orice chip. Așa se face că spiritul lui Khidr îl înrămează mai întâi pe războinicul participant la companiile din Creta și Sicilia, Hassan Ibn Mansur, dar care devine, iluminat de îndrumarea prorocului, un fel de anahoret. Mai târziu, Khidr îl va îndruma, pe aceeași cale, pe Mojud.  

 „Cartea „MOJUD” nu e doar o carte despre un mistic. În ea o să găsiți expuse tehnici cum să ajungi DINCOLO DE APARENŢE. Veți afla pagini întregi unde se dau îndrumări în acest sens. E ca și cum o carte manual, manual de mistică. Sunt pagini cum să urci treaptă cu treaptă, iar pentru asta nu e destul o oră sau două, o zi, două, o lună, două – ci ani la rând, ba chiar… o vaită!” Vladimir Beșleagă

***

 Valeriu Babansky a fost pentru cei care l-au cunoscut, un om modest, tăcut și retras, se poate  spune că era mereu fascinat de splendori inefabile, de lumi ale Tăcerii…
Cititorul basarabean abia urmează să descopere proza lui Valeriu Babansky, autentica sa valoare națională și europeană. Să-i prețuim rodul muncii, cinstindu-i memoria.  Romanul Mojud este poate cea mai importantă scriere a sa. Este profund simbolic faptul că după ce a terminat munca asupra acestui roman îndelung elaborat, scriitorul s-a stins din viaţă…
Un punct final pus unui traseu de creație exemplar. 
Alexandra Codiţă, medic martie 2010               

Aceste cărți se adresează tuturor celor interesați de literatura română. Vă așteptăm cu drag la bibliotecă!

Antologia prozei scurte

Groșan, Ioan. Caravana cinematografică și alte proze scurte / Ioan Groșan. – Chișinău:  Știința, 2022. – 279 p.

Alături de Mircea Nedelciu, Ioan Groșan este cel mai important prozator (căror li s-a alăturat mai târziu poetul Mircea Cărtărescu) al generației optzeci. Volumele sale de proză scurtă Caravana cinematografică, Trenul de noapte, Școala ludică, Planeta mediocrilor, urmate de romanul O sută de ani de zile la porțile Orientului (un fel de Levantul în proză al postmodernismului românesc) au devenit volume de referință pentru literatura română din ultimele decenii ale secolului XX.  Darul narativ, cu totul deosebit, de a crea impresia lejerității facerii textului (precum povestitorul arhetipal, care narează mai mult de dragul spusului, decât de grija tramei), conduce la obținerea unui produs natural, ușor digerabil. Astfel încât cititorul îl consumă fără niciun efort, indiferent dacă e vorba de o istorie inedită, amuzantă în sine, ori este parafraza unui text arhicunoscut din literatura lumii. De altfel, chiar și acest volum, care parcă spune istorii și nu se joacă, precum altă dată, de-a literatura, tot lecții de literatură ne dă, demonstrând că „toată literatura de azi e o replică la cea de ieri” – Mircea V. Ciobanu.

Cartea este destinată tuturor cititorilor experimentați, interesați de literatura de bună calitate, precum și elevilor, studenților, profesorilor filologi. Tematic, prozele lui Ioan Grosan, unul dintre cei mai fermecători scriitori ai postmodernismului romanesc, se concentrează pe cotidian, pe evenimentul banal, cu o sensibilitate acuta la kitsch, fără a trece cu vederea unele subiecte legate de practica textualista. Jocul, experimentul, ironia sunt elementele din care-și trage sevele, in regim diurn, proza scurta a lui Ioan Grosan. Reversul lor nocturn este amărăciunea, o cristalizare a melancoliei.

 Goma, Paul. Camera de alături / Paul Goma. – Chișinău:  Știința, 2021. – 264 p.          

Ne-am obișnuit că opera literară a lui Paul Goma (Mana, Orhei, 1935 – Paris, 2020) nu poate fi privită decât în contextul disidenței sale. De la primul roman, publicat în străinătate, și până la ultimele cărți, literatura lui e pusă în ecuație cu disidența sa și cu politicul.  Dar cartea sa de debut e un fapt pur-literar și apare într-un timp în care disidența scriitorului e într-o stare mai mult latentă și e cunoscută unui cerc restrâns (după mărturiile autorului, el intenționa să debuteze cu un roman, dar recomandările au fost să înceapă cu proze de dimensiuni mici). Dar scriitorul (care publicase texte în presa literară) avea deja o biografie a unui indezirabil pentru regimul comunist: originea basarabeană, peregrinările familiei refugiate în România, problemele tânărului literat cu școala, facultatea, încadrarea în muncă, un dosar de Securitate, un domiciliu obligatoriu…  
Miza prozelor din acest volum, primul care atestă editorial apariția unui nume în literatură, crește progresiv, în gradația în care sunt așezate textele în sumar. Secțiunea a doua a volumului e generoasă în deschideri tematice, explorări analitice, tehnici de construcție a narațiunii sau a personajelor. Camera de alături formulează aproape tezist tema dominantă a cărții: moartea, în configurațiile ei cotidiene, infiltrată obsesiv și insidios în conștiința personajelor. Ea apare în toate etapele vieții, de la fulgurația din vorbele nevinovate ale unui copil, în prima proză din volum (un copil care vrea să se joace „de-a pământul”), trecând prin contaminarea unui tânăr de la agonia unei bătrâne în „camera de alături”. Episoade brutale ale morții apar în tribulațiile existențiale ale personajelor din toate celelalte proze. […] În fond, am putea rezuma fiecare proză din volum la ecuația unei crize, care îndreaptă scriitorul spre un realism psihologic cu predispoziții analitice necesare și firești – Ion Simuț.

„Camera de alături a fost și a rămas o linie suspendată, într-un Curriculum Vitae de scriitor, CV întrerupt din start. Apariția romanului Ostinato la editura germană Suhrkamp, în 1971, îi va tăia orice posibilitate de a-și continua destinul de scriitor publicat și receptat în limba română, acasă. Pe lângă interdicția dreptului de semnătură ca scriitor, este interzis și ca traducător. Măsura punitivă se abate și asupra soției sale, și asupra socrului. Anul 1970 este ultimul în care sub semnătura lui Paul Goma apare o proză în spațiul editorial românesc: un fragment din romanul În cerc, în „România literară”. O adresă a Securității, din toamna anului 1978, referindu-și la volumul Camera de alături, trimite în teritoriu „indicația de a fi prevenită citirea acesteia de publicul larg”. Micul volum, care nu fusese primit cu empatie colegială, era urmărit în 1978-1979 atât prin biblioteci publice, librării, pe tarabe, cât și în casele oamenilor. Agentura își face datoria să semnaleze Securității pe librarii care mai comercializează această carte, scrisă de un element periculos pentru securitatea statului, sau pe civilii care au în biblioteca personală infamanta scriere. Lucrătorii Securității merg până la a construi legende pentru sustragerea cărții de la particulari.  O carte care re-debutează la 47 de ani de la ieșirea sa timidă în lume, pentru a-și întâlni, în sfârșit, cititorii”. – Flori Bălănescu

Rebreanu, Liviu. Catastrofa și alte proze scurte / Liviu Rebreanu. – Chișinău : Știința, 2022. – 398 p.

Rolul lui Liviu Rebreanu în evoluția genului narativ în literatura română este atât de mare, încât fără el o discuție asupra prozei românești moderne ar fi imposibilă. Succesul romanelor lui se adună din succesul nuvelisticii sale, unele piese conturând viitoarele universuri românești, altele rezistând autonom ca opere desăvârșite, precum Catastrofa, Ițic Strul, dezertor sau Ciuleandra. În proza scurtă se află universul primar al romanelor, scriitorul testând tipologii și conflicte ce urmau a fi dezvoltate în construcțiile de proporții. Ceea ce frapează în marele univers al romanelor, se regăsește în povestirile și nuvelele sale. Nimbul tragic îl aflăm „în Răfuiala și în Ion, în Catastrofa sau în Pădurea spânzuraților, în Cântecul lebedei sau în Ciuleandra. E pretutindeni aceeași magmă incandescentă, indiferent dacă ea se revarsă din craterul unui vulcan de mare erupție ori din răbufnirea, de mai mic impact în mediu, a gheizerului” – C. Cubleșan 

Nuvela Catastrofa (1921) ilustrează un caz de înfrângere a unei conștiințe mediocre antrenare într-o drama mai presus de resursele sale. Este cazul unui ofițer roman din armata austro-ungara care, nevoit sa lupte contra armatei romane, trăiește o chinuitoare dilema si imposibilitatea opțiunii salvatoare. David Pop, ofițer in rezerva, ardelean înstărit datorita unui tată zgârcit, intelectual fără studii îndestulătoare, moștenise de la tatăl sau iubirea de tihna si sângele rece cu care se descurcase in viată. își îmbracă uniforma militara in ocazii solemne pentru a impresiona, adopta o atitudine concilianta si neutra fata de romani si maghiari, nu se arata interesat de problemele sociale sau politice, dar când izbucnește războiul pleacă fără întârziere pe front sa-si facă „datoria”. Lupta pe mai multe fronturi cu credința încurajatoare ca cel ce-si face datoria nu are de ce sa se teama. întâlnirea cu vechiul prieten Alexe Candele ii trezește oarece îndoieli, dar confruntarea cu realitatea războiului reinstalează credința in adevărata datorie. Când ajunge pe frontul romanesc, se declanșează criza. Emil Oprișan si Alexe Candele ii oferă doua modele de atitudine in dilema: datorie – frate român. Comandant al unei grupe de mitraliere, David Pop se afla față in față cu soldații români, si sentimentul național se dovedește mai puternic decât oricând. însă in timpul atacului ordona mașinal sa se tragă. Nu are puterea sa oprească uciderea fraților români, dar își dorește sa fie ucis de gloanțele lor. Un ofițer român îl va împușca, neluând in seama ultimele lui cuvinte: „datoria frate român”. Replica românilor cade necruțătoare: „Ne omorâși cinci ceasuri cu mitraliera si acuma mai zici ca ești frate? Grijania si anafura ta de câine!”… 

Aceste cărți se adresează tuturor celor interesați de proza contemporană și de istoria recentă a literaturii naționale.

                                               

Povestea prieteniei dintre Mihai Eminescu și Ion Creangă

Mihai Eminescu și Ion Creangă, doi oameni atât de diferiți, dar în același timp fiind și cei mai buni prieteni.

Înainte de a face cunoștință cu Mihai Eminescu, asupra lui Ion Creangă se abătuseră mai multe neplăceri și suferințe: neînțelegeri cu soția, Ileana, și cu socrul său, preotul Ioan Grigoriu, conflictul cu autoritățile ecleziastice locale, fiind acuzat de a fi asistat în 1868 la un spectacol de teatru, lucru interzis pentru fețele bisericești, acuzat de a-și fi tuns părul și a fi tras cu pușca în ciorile de pe turla bisericii Golia, unde funcționa ca diacon; apoi destituirea din învățământ.

Avea 35 de ani și nu scrisese nimic. Pur și simplu nu avea cele necesare traiului zi de zi. Izgonit din preoție și din învățământ, rămas singur și sărac, era deznădăjduit, de parcă nu ar avea niciun viitor. A fost mare scandal pe tema aceasta la Iași.

După ce Titu Maiorescu devine ministrul Instrucțiunii Publice, Creangă este reprimit în corpul didactic, ca institutor la Școala Primară de Băieți nr. 2 din Păcurari. Unde a și fost descoperit de Mihai Eminescu. Ion Creangă era institutor la Iaşi când Eminescu a preluat postul de revizor şcolar, proaspăt întors de la Viena. Poetul îi era şef învăţătorului Creangă şi a fost plăcut surprins să descopere în acesta un model de educator. Eminescu i-a făcut lui Creangă o inspecţie la clasă în 1874.

După inspecţie, cei doi s-au întâlnit întâmplător și au mers împreună la crâşma „Bolta Rece”.

Până azi la Iași, există legende despre petrecerile lor în doi: După ce făceau înconjurul Iașului, la final ajungeau la „Bolta Rece”. Când veneau în doi (cam fără bani) la „Bolta Rece” (unde: timpul trece, dar clipele rămân), se umplea localul de public, să-i asculte.

„Creangă, îndrăzneţ, duse pe Eminescu la Bolta Rece, ori amândoi se găsiră în vestita crâşmă şi-şi aduse aminte că se cunoşteau. La băutură poetul era expansiv şi-şi va fi desfăşurat toată filosofia lui politică. Creangă, încântat de a fi luat seamă de un tânăr aşa de învăţat, vru să dovedească cum că nici el nu era de lepădat”, scrie George Călinescu
în „Viaţa şi opera lui Ion Creangă”.

Între cei doi s-a legat o prietenie care avea să dureze până la finalul vieţii. Eminescu era deja un nume în rândul junimiştilor, în vreme ce Creangă era doar un institutor care avea un har de povestitor nemaipomenit.

Pe 13 septembrie 1875, poetul l-a dus pe Creangă la Junimea pentru a-şi citi prima scriere „Soacra cu trei nurori”. Speriat, Creangă i-a cerut poetului să îi corecteze textul, însă Eminescu a refuzat, spunându-i:

„Creangă, tu n-ai nevoie să fii corectat de nimeni”.

Era începutul înfiripării unei prietenii care va deveni celebră.

Mulți se întrebau cum e posibilă o asemenea prietenie între două personalități cu totul neasemănătoare, situate la poli opuși. Stranie părea multora această prietenie dintre doi oameni cu firi total diferite.

Mihai Eminescu – o fire romantică, visătoare, reflexiv, introvertit, pesimist și melancolic, sociabil, dar și însingurat, mereu adâncit în probleme filosofice și în cugetarea poetică. Creangă – jovial, extrovertit, cu o față deschisă, luminată, mereu zâmbitoare, glumeț peste măsură, iar când era cazul, rostea și vorbe sarcastice, de te usturau zile în șir.

În timp ce Mihai Eminescu avea o vastă cultură academică, la nivel european, era cunoscător al filosofiei și al mai multor limbi străine, cititor neobosit de cărți vechi, un scormonitor de manuscrise îngălbenite, Ion Creangă avea o cultură restrânsă, atâta cât a putut acumula la școala din Humulești. Era străin de cultura și valorile occidentale, fără să cunoască limbi străine, fără cunoașterea clasicismului antic sau a romantismului german, precum Eminescu, dar era inteligent și avea talent din naștere cu carul, din belșug. Era tipul românului simplu, natural, nefalsificat și neinfluențat de cultura occidentală sau de vreun scriitor străin sau român. Trăia modest și se purta țărănește și țăran a rămas în sufletul său toată viața.

Se pune întrebarea: Ce i-a unit pe cei doi scriitori cu structuri umane opuse? Răspunsul ar fi acesta: inteligența, agerimea minții, talentul, apropierea de izvoarele creațiilor folclorice și valorificarea acestora în scrierile lor, puternica afecțiune îndreptată spre țărănime, comuniunea de idei și de concepții.

Pe cei doi i-a reunit și situația materială precară.
,,De sărăcie nu m-am temut niciodată, afirma Ion Creangă, căci totdeauna a fost cu mine”.

Cu ce l-a cucerit Ion Creangă pe viitorul său prieten?

Pe Eminescu l-a fermecat puterea de rostire a vechiului grai moldovenesc, presărat cu adânci și înțelepte cugetări, proverbe și zicători provenite din
izvoarele filosofice ale poporului.

Apoi Eminescu l-a dus pe Creangă la Junimea, unde ultimul i-a cucerit pe toți poeții și scriitorii chiar din prima seară. Din acel moment, Ion Creangă a devenit scriitor.

Destituit din funcția de revizor școlar, în 3 iunie 1876, Eminescu este găzduit cu prietenie în bojdeuca lui Ion Creangă. Au locuit împreună aproape o jumătate de an. Creangă stătea în cerdacul din spatele bojdeucii, iar Eminescu locuia în camera bună, „de curat”. Aici a scris cele mai frumoase poeme de dragoste închinate Veronicăi Micle. Interesant este și faptul că Eminescu dormea cu revolverul sub pernă, după cu spunea el, de frica de a nu fi ucis în somn.

În 1877, Eminescu pleacă la București, la redacția ziarului conservator „Timpul”, iar din această cauză Creangă traversează un pustiu sufletesc, singurătatea sa devinând din ce în ce mai apăsătoare.

„Ai plecat și mata din Iași lăsând în sufletul meu multă scârbă și amăreală,” scria Creangă într-o scrisoare lui Eminescu.
„Vino, frate Mihai, vino, căci fără tine sunt străin”.

Mai târziu, aflând din presă despre îmbolnăvirea lui Eminescu, Creangă a avut prima criză de epilepsie în clasă, în fața școlarilor, care țipau înspăimântați. Îndurerat de boala lui Eminescu, Creangă are crize de epilepsie tot mai des. Acestea se petreceau oriunde, acasă, la școală, în oraș.

15 iunie 1889 avea să fie cea mai dureroasă zi. Auzind din ziare de moartea lui Eminescu, boala lui Creangă se agravează. Plângea ca un copil, își exprima durerea pronunțându-i numele lui Bădia Mihai cu un glas stins. Nu mai mânca, nu mai comunica, în schimb citea cu voce tare din „Poeziile” lui Mihai Eminescu și adormea cu cartea sub cap. Retras în singurătatea-i, părăsit de prietenii de la Junimea, uitat de toți, Ion Creangă s-a stins chiar în ultima zi a anului 1889, de Anul Nou, când orașele și satele Moldovei vuiau de clopote, de tălăngi, de buhaiuri și de urători.

Așa s-au stins fizic doi dintre cei mai mari genii ai literaturii române, Mihai Eminescu și Ion Creangă, cei mai buni prieteni, uniți prin dragostea de neam, de scris, dar și de o fermecătoare tulburare sufletească, care s-au transpus în operele pe care ni le-au lăsat moștenire și cu care ne delectăm astăzi.

Text preluat, sursa: Dragoș Galbur