Fefeleaga de Ion Agârbiceanu – soarta nemiloasă a unei femei

115 ani de la publicare

Ion Agârbiceanu este scriitorul care, alături de Sadoveanu, a oferit cu generiozitate-timp de peste jumătate de secol- o bogată şi substanţială literatură mai multor generaţii de cititori. Peste întreaga operă a lui Agârbiceanu se ridică…două din povestirile sale: Luminiţa şi Fefeleaga. Există însă numeroase aspecte în povestirile lui Agârbiceanu care arată că el ştie să utilizeze cuvântul în vederea obţinerii unor efecte artistice. Povestitor prin excelenţă, Agârbiceanu e un maestru al genului scurt, fiind un mare poet al vieţilor umile, al durerilor înăbuşite, al unei lumi cea trăit în bună măsură într-un fel de împărăţie al întunericului, ca să folosim expresia lui Dobroliubov. Multe volume de nuvele şi schiţe ale scriitorului Ion Agârbiceanu sunt consacrate în temei vieţii satului, cu ţărani apăsaţi şi obijduiţi până la sânge de neomenoasele orânduieli capitaliste.

Scriitor inegal şi monoton, Agârbiceanu rămâne totuşi un pictor original, fie şi miniaturist, al lumii transilvaniene, al Fefeleagăi şi al hocmanilor din minele de aur din Ţara Moţilor, un povestitor remarcabil când aşterne peste realitate o lume de fantasme şi de închipuiri.

Agârbiceanu, Ion. Fefeleaga/ Ion Agârbiceanu. Chişinău : Litera, 1997. – 368 p.

Nuvela lui Ion Agârbiceanu – Fefeleaga, publicată în 1906, pornește, într-adevăr, de la o femeie reală, care a trăit printre buciumani, la poalele Detunatei. Fefeleaga lui Agârbiceanu era o femeie simplă. Singurul ei ajutor era calul ei, Bator. Cu el trudea din zi până-n seară. În fiecare dimineață, Maria, poreclită Fefeleaga pornește cu Bator să încarce coșărcile cu pietre din care oamenii scot aur, fiind plătită cu 10 cruceri de povară. Pe vremea când trăia soțul său Dinu, o ducea mai bine căci muncea și acesta. Lucra la baie, unde sfredelea stânca. Aveau împreună cinci copii, însă toți erau bolnăvicioși, ceea ce-l nemulțumea pe Dinu.

A muncit astfel din greu pînă şi-a îngropat bărbatul şi 3 copii, rând pe rând; nemaiavând apoi pentru cine munci. Mai avea o supărare Feleleaga. Bogătanii cărora le vindea pietrele, întârziau să plătească știind-o fără aujor și sperau să uite. Astfel, duminica umbla prin sat să-și strângă plățile și nu mai ajungea pe la biserică. Timpul trecuse, iar Fefeleaga a rămas cu un singur copil, fetița Păunița. Când și aceasta a murit, se vede nevoită să-l vândă pe Bator pentru a avea bani de înmormântare. L-a dus pe Bator la târg și cu lacrimi în ochi s-a despărțit de el. De la moartea bărbatului părea că se înțelege cu acesta ca și cum l-a înlocuit. Însă, ori de câte ori se uitat la el își amintea de șirul lung de morți… Cu banii primiţi, s-a întors în sat să împodobească sicriul cele-i din urmă copile moarte. Prin duioşie, prin fineţe observaţiei, prin intuiţie psihologică, schiţa este strajelă înaintate a literaturii lui Agârbiceanu.

Atenția autorului se îndreaptă asupra puterii acestei femei de a purta cu demnitate poverile unei existențe inumane, de a înfrunta fără vaiet durerile și nedreptatea. Lectura nuvelei înalță sufletul cititorului, făcându-l să admire nesfărșita minune care este omul.

Fefeleaga este un personaj și, totodată, un om de excepție. Ea reprezintă, cu umila ei poveste, zona munților Apuseni, mai exact zona Valea Șesei. Locul de unde provine Fefeleaga are un trecut și totodată un prezent valoros.


Sursa: https://colectionaradecarti.ro/2020/06/05/fefeleaga-rezumat-nuvela-de-ioan-agarbiceanu/

Ziua mamelor din lumea-ntreagă

DE CE SĂRBĂTORIM ZIUA MAMELOR?

În anul curent Ziua Mamei va fi marcată în Ucraina la 10 mai | Libertatea  Cuvântului (Cernăuți)

Istoricii spun că „Ziua Mamei” îşi are originile în festivalul dedicat zeiței Rhea, ţinut în Grecia Antica. Zeiţa pamântului Rhea era soţia lui Cronos, zeul timpului şi mama tuturor zeilor şi zeiţelor din Olimp.

De asemenea, în Roma, Cybele mama zeilor era venerată încă din anii 250 IH. Sărbătoarea era cunoscută sub denumirea de Hilaria şi ţinea trei zile, de pe data de 15 martie până pe 18 martie.

În anii 1600, Anglia celebra o zi numită „Sâmbăta Mamelor”, în a patra sâmbătă a postului Paştelui, pentru a cinsti mamele. În acele timpuri, mulţi oameni săraci lucrau ca servitori pentru bogătaşi. Cum cea mai mare parte a slujbelor erau departe, aceştia locuiau în casa stăpânului lor. De Sâmbăta Mamelor aveau permisiunea de a-şi petrece ziua alături de cei dragi. O prăjitură specială se gătea pentru această ocazie festivă.

Odată cu răspândirea religiei creştine pe glob, istoricii sunt de părere că „Mama Biserică” a substituit cealaltă sărbătoare „Mama Zeiţa”. Mulţi spun că unele ceremonii care erau ţinute în cinstea lui Cybele au fost adoptate de biserică pentru a venera pe Maria, mama lui Isus Cristos. Ele reprezentau puterea spirituală care ne-a dat viaţă şi ne protejează de tot ceea ce este rău. În timp, cele două sărbători s-au amestecat şi au devenit una singură „Ziua Mamei”. În Statele Unite ale Americii, sărbătoarea dedicată mamei, a fost pentru prima dată propusă, în anul 1872, de către Julia Ward Howe. Trebuia să fie o zi dedicată păcii. 

În anul 1907, Ana Jarvis, din Philadelphia, a început o campanie pentru a stabili ziua naţională a mamei. Jarvis a reuşit să convingă biserica din Grafton, din vestul Virginiei, să celebreze „Ziua Mamei” în Mai, când comemora doi ani de la moartea mamei sale. Julia era foarte ataşată de mama sa, Reese Jarvis, profesoară la Biserica Metodistă din Grafton, Virginia de Vest. Astfel că, atunci când mama sa s-a stins din viaţă, împreună cu sora sa oarbă Elisinore, au încercat să creeze o zi specială dedicată mamelor. Simţeau că astfel copiii, care deseori își neglijează de multe ori mama, să realizeze că trebuie să-i acorde dragostea cuvenită când încă aceasta mai este în viaţă.

Erau de părere că o zi dedicată mamei ar creşte respectul pentru părinţi şi va uni mai mult familiile.

Jarvis şi susţinătorii ei au început să scrie miniştrilor, oamenilor de afaceri şi politicienilor explicându-le dorinţa lor de a stabili o zi naţională a mamei. Ca rezultat al eforturilor lor prima zi a mamei a fost ţinută pe data de 10 mai 1908. Garoafele au devenit simbolul acestei zile, fiind florile favorite ale fostei doamne Reese Jarvis. În zilele noastre garoafa roşie este simbolul unei mame încă în viaţă, în timp ce garoafa albă comemorează pierderea ei.

Prețuri exagerate, cetățeni nemulțumiți. Comercianţii stradali au profitat  din plin de aglomeraţia din cimitire | CANAL 2

Prima proclamaţie a „Zilei Mamei” a fost citită de guvernatorul statului Virginia de Vest, în anul 1910. Oklahoma a celebrat de asemenea această zi, în acelaşi an. Până în următorul an, „Ziua Mamei” s-a celebrat în toate statele. Preşedintele Woodrow Wilson, a făcut în anul 1914 un anunţ oficial proclamând „Ziua Mamei” ca zi de sărbătoare naţională în a doua duminică din luna mai.  Pe 12 decembrie 1912 a luat fiinţă Asociaţia Internaţională pentru „Ziua Mamei”.

Astăzi multe ţări din lume îşi aniversează ziua mamei, la momente diferite, dar există ţări ca: Danemarca, Finlanda, Italia, Turcia, Australia şi Belgia care-şi celebrează de asemenea ziua mamei în aceeaşi zi cu Statele Unite.

George Topârceanu – poetul baladelor românești

∼ 135 de ani de la naștere ∼

1886 – 1937

George Topârceanu a fost un poet, prozator, memorialist şi publicist român, membru corespondent al Academiei Române din 1936. S-a născut la Bucureşti la 20 martie 1886, ca fiu al cojocarului Gheorghe Topârceanu şi al Paraschivei, ţesătoare de covoare la azilul “Doamna Elena”, amândoi originari din părţile Sibiului. Începe şcoala primară la Bucureşti (1893 – 1895) şi o continuă pe valea Topologului, la Suici, judeţul Argeş, unde părinţii se stabilesc o vreme. Revine la Bucureşti şi se înscrie la liceul Matei Basarab până în clasa a IV-a, apoi la Sf. Sava. După absolvire intră funcţionar la Casa Bisericii, apoi, ca profesor suplinitor, cu pauze de şomaj şi de viaţă boemiană. În paralel, se înscrie la facultatea de drept (1906), pe care o părăseşte pentru cea de litere, fără a termina studiile.

„Colaborator la Viața românească din1909, G. Topârceanu s-a remarcat întâi prin parodii, pagini de critică literară în pilde, adunate în volum în 1916 (Parodii originale), sporite în edițiile succesive din 1920, 1921 și 1932. Modelele erau Cragiale și Caleidoscopul lui A.Mirea, procedeele in de oximoron. Imitând forma, dar și fondul unor poeți, Topârceanu cultivă un mimetism superior, izbutind să recreeze, depăşind sau chiar înlocuind originalul.(..) Perfect echivalente cu originalul sunt Sonetele parnasiene (după M.Codreanu), Trei romanțe pentru mai târziu (după I. Minulescu), Caleidoscop (după A. Mircea) Mihai Viteazul și turcii (după Bolintineanu), Mucenicii (după O. Goga), Țiganii (după Coşbuc), la care s-au adăugat după război Vara la țară (după Al. Depărățeanu), Tristeți provinciale (după Demostene Botez), Psalm, Menire, Utrenie şi Blesteme (după Arghezi). (..)


Specialitatea sa erau baladele, la început, Balade vesele (1916), apoi Balade vesele şi triste (Strofe alese), 1920; ediția a doua, 1928; ediția a treia, 1931). Celebre sunt Balada chiriaşului grăbit pe tema nostalgiei locurilor părăsite (după Rondel de l’adieu de Edmond de Haraucourt), Balada popii din Rudeni, cu portretul pitoresc al unui cleric voios de țară. Balada călătorului (“O, e-atât de bine când pe drumuri ninse/ Intâlneşti o casă cu lumini aprinse”). Balada morții, pe motivul dispariției văzută ca reintegrare în sânul mut (indiferent) al naturii din La maison du berger de Vigny, Balada munților, poem al singurătății hibernale, alpine, Balada corbilor, satiră împotriva ambuscaților de război, Balada unui greier mic și Balada unei stele mici, ironie la adresa jurămintelor de iubire sub stele.(..)

O largă audiență au avut și au încă rapsodiile lui: Rapsodii de vară (1915), Rapsodii de toamnă (1919) și Rapsodii de primăvară (1928), îndeosebi Rapsodii de toamnă, replică modernă la Concertul în luncă de Alecsandri, la nunta din Călin de Eminescu și la Nunta în codru de Coşbuc, bizuită pe ingenioase trucuri stilistice şi nu mai puin ingenioase rime:

Florile-n grădini s-agilă.
Peste straturi, dalia,
Ca o doamnă din elită
Își îndreaptă talia.

Trei petunii subțirele,
Farmec dând regretelor,
Stau de vorbă între ele:
„Ce ne facem, fetelor?…”

Floarea-soarelui, bătrână,
De pe-acum se sperie
C-au să-i cadă în țărână
Dinții de mizerie…

Succesul Parodiilor și al Baladelor a lăsat în umbră alte poezii de Topârceanu (Migdaleamare, 1928), excelenta sa proză din Scrisori fără adresă (1931) cu savuroasa pastişă cronicărească Domnia lui Ciubăr-vodă și spirituale comentarii despre duel, evoluția idealului feminin, despre automobil etc. şi din Pirin Planina, episoduri tragice și comice din captivitate (1937), reluare a volumului În gheara lor (1920), care fusese precedat deopusculul Amintiri din luptele de la Turtucaia (1918). Neterminat a rămas romanul Mimunile Sfântului Sisoe, în care eroul ar fi produs hazul prin naivitate (inexperineță) și distracție (lipsă de atenție). Romancierul n-a trecut de 40 de pagini. „


Sursa: Literatura română. Dicționar – antologie de istorie și teorie literară/ Iurie Colesnic. – Chișinău: Museum, 2005. – 524 p.