Povestea prieteniei dintre Mihai Eminescu și Ion Creangă

Mihai Eminescu și Ion Creangă, doi oameni atât de diferiți, dar în același timp fiind și cei mai buni prieteni.

Înainte de a face cunoștință cu Mihai Eminescu, asupra lui Ion Creangă se abătuseră mai multe neplăceri și suferințe: neînțelegeri cu soția, Ileana, și cu socrul său, preotul Ioan Grigoriu, conflictul cu autoritățile ecleziastice locale, fiind acuzat de a fi asistat în 1868 la un spectacol de teatru, lucru interzis pentru fețele bisericești, acuzat de a-și fi tuns părul și a fi tras cu pușca în ciorile de pe turla bisericii Golia, unde funcționa ca diacon; apoi destituirea din învățământ.

Avea 35 de ani și nu scrisese nimic. Pur și simplu nu avea cele necesare traiului zi de zi. Izgonit din preoție și din învățământ, rămas singur și sărac, era deznădăjduit, de parcă nu ar avea niciun viitor. A fost mare scandal pe tema aceasta la Iași.

După ce Titu Maiorescu devine ministrul Instrucțiunii Publice, Creangă este reprimit în corpul didactic, ca institutor la Școala Primară de Băieți nr. 2 din Păcurari. Unde a și fost descoperit de Mihai Eminescu. Ion Creangă era institutor la Iaşi când Eminescu a preluat postul de revizor şcolar, proaspăt întors de la Viena. Poetul îi era şef învăţătorului Creangă şi a fost plăcut surprins să descopere în acesta un model de educator. Eminescu i-a făcut lui Creangă o inspecţie la clasă în 1874.

După inspecţie, cei doi s-au întâlnit întâmplător și au mers împreună la crâşma „Bolta Rece”.

Până azi la Iași, există legende despre petrecerile lor în doi: După ce făceau înconjurul Iașului, la final ajungeau la „Bolta Rece”. Când veneau în doi (cam fără bani) la „Bolta Rece” (unde: timpul trece, dar clipele rămân), se umplea localul de public, să-i asculte.

„Creangă, îndrăzneţ, duse pe Eminescu la Bolta Rece, ori amândoi se găsiră în vestita crâşmă şi-şi aduse aminte că se cunoşteau. La băutură poetul era expansiv şi-şi va fi desfăşurat toată filosofia lui politică. Creangă, încântat de a fi luat seamă de un tânăr aşa de învăţat, vru să dovedească cum că nici el nu era de lepădat”, scrie George Călinescu
în „Viaţa şi opera lui Ion Creangă”.

Între cei doi s-a legat o prietenie care avea să dureze până la finalul vieţii. Eminescu era deja un nume în rândul junimiştilor, în vreme ce Creangă era doar un institutor care avea un har de povestitor nemaipomenit.

Pe 13 septembrie 1875, poetul l-a dus pe Creangă la Junimea pentru a-şi citi prima scriere „Soacra cu trei nurori”. Speriat, Creangă i-a cerut poetului să îi corecteze textul, însă Eminescu a refuzat, spunându-i:

„Creangă, tu n-ai nevoie să fii corectat de nimeni”.

Era începutul înfiripării unei prietenii care va deveni celebră.

Mulți se întrebau cum e posibilă o asemenea prietenie între două personalități cu totul neasemănătoare, situate la poli opuși. Stranie părea multora această prietenie dintre doi oameni cu firi total diferite.

Mihai Eminescu – o fire romantică, visătoare, reflexiv, introvertit, pesimist și melancolic, sociabil, dar și însingurat, mereu adâncit în probleme filosofice și în cugetarea poetică. Creangă – jovial, extrovertit, cu o față deschisă, luminată, mereu zâmbitoare, glumeț peste măsură, iar când era cazul, rostea și vorbe sarcastice, de te usturau zile în șir.

În timp ce Mihai Eminescu avea o vastă cultură academică, la nivel european, era cunoscător al filosofiei și al mai multor limbi străine, cititor neobosit de cărți vechi, un scormonitor de manuscrise îngălbenite, Ion Creangă avea o cultură restrânsă, atâta cât a putut acumula la școala din Humulești. Era străin de cultura și valorile occidentale, fără să cunoască limbi străine, fără cunoașterea clasicismului antic sau a romantismului german, precum Eminescu, dar era inteligent și avea talent din naștere cu carul, din belșug. Era tipul românului simplu, natural, nefalsificat și neinfluențat de cultura occidentală sau de vreun scriitor străin sau român. Trăia modest și se purta țărănește și țăran a rămas în sufletul său toată viața.

Se pune întrebarea: Ce i-a unit pe cei doi scriitori cu structuri umane opuse? Răspunsul ar fi acesta: inteligența, agerimea minții, talentul, apropierea de izvoarele creațiilor folclorice și valorificarea acestora în scrierile lor, puternica afecțiune îndreptată spre țărănime, comuniunea de idei și de concepții.

Pe cei doi i-a reunit și situația materială precară.
,,De sărăcie nu m-am temut niciodată, afirma Ion Creangă, căci totdeauna a fost cu mine”.

Cu ce l-a cucerit Ion Creangă pe viitorul său prieten?

Pe Eminescu l-a fermecat puterea de rostire a vechiului grai moldovenesc, presărat cu adânci și înțelepte cugetări, proverbe și zicători provenite din
izvoarele filosofice ale poporului.

Apoi Eminescu l-a dus pe Creangă la Junimea, unde ultimul i-a cucerit pe toți poeții și scriitorii chiar din prima seară. Din acel moment, Ion Creangă a devenit scriitor.

Destituit din funcția de revizor școlar, în 3 iunie 1876, Eminescu este găzduit cu prietenie în bojdeuca lui Ion Creangă. Au locuit împreună aproape o jumătate de an. Creangă stătea în cerdacul din spatele bojdeucii, iar Eminescu locuia în camera bună, „de curat”. Aici a scris cele mai frumoase poeme de dragoste închinate Veronicăi Micle. Interesant este și faptul că Eminescu dormea cu revolverul sub pernă, după cu spunea el, de frica de a nu fi ucis în somn.

În 1877, Eminescu pleacă la București, la redacția ziarului conservator „Timpul”, iar din această cauză Creangă traversează un pustiu sufletesc, singurătatea sa devinând din ce în ce mai apăsătoare.

„Ai plecat și mata din Iași lăsând în sufletul meu multă scârbă și amăreală,” scria Creangă într-o scrisoare lui Eminescu.
„Vino, frate Mihai, vino, căci fără tine sunt străin”.

Mai târziu, aflând din presă despre îmbolnăvirea lui Eminescu, Creangă a avut prima criză de epilepsie în clasă, în fața școlarilor, care țipau înspăimântați. Îndurerat de boala lui Eminescu, Creangă are crize de epilepsie tot mai des. Acestea se petreceau oriunde, acasă, la școală, în oraș.

15 iunie 1889 avea să fie cea mai dureroasă zi. Auzind din ziare de moartea lui Eminescu, boala lui Creangă se agravează. Plângea ca un copil, își exprima durerea pronunțându-i numele lui Bădia Mihai cu un glas stins. Nu mai mânca, nu mai comunica, în schimb citea cu voce tare din „Poeziile” lui Mihai Eminescu și adormea cu cartea sub cap. Retras în singurătatea-i, părăsit de prietenii de la Junimea, uitat de toți, Ion Creangă s-a stins chiar în ultima zi a anului 1889, de Anul Nou, când orașele și satele Moldovei vuiau de clopote, de tălăngi, de buhaiuri și de urători.

Așa s-au stins fizic doi dintre cei mai mari genii ai literaturii române, Mihai Eminescu și Ion Creangă, cei mai buni prieteni, uniți prin dragostea de neam, de scris, dar și de o fermecătoare tulburare sufletească, care s-au transpus în operele pe care ni le-au lăsat moștenire și cu care ne delectăm astăzi.

Un film sugerează că Eminescu și Creangă aveau o relație homosexuală -  Stiri.md - Stiri.md

Text preluat, sursa: Dragoș Galbur

Fefeleaga de Ion Agârbiceanu – soarta nemiloasă a unei femei

115 ani de la publicare

Ion Agârbiceanu este scriitorul care, alături de Sadoveanu, a oferit cu generiozitate-timp de peste jumătate de secol- o bogată şi substanţială literatură mai multor generaţii de cititori. Peste întreaga operă a lui Agârbiceanu se ridică…două din povestirile sale: Luminiţa şi Fefeleaga. Există însă numeroase aspecte în povestirile lui Agârbiceanu care arată că el ştie să utilizeze cuvântul în vederea obţinerii unor efecte artistice. Povestitor prin excelenţă, Agârbiceanu e un maestru al genului scurt, fiind un mare poet al vieţilor umile, al durerilor înăbuşite, al unei lumi cea trăit în bună măsură într-un fel de împărăţie al întunericului, ca să folosim expresia lui Dobroliubov. Multe volume de nuvele şi schiţe ale scriitorului Ion Agârbiceanu sunt consacrate în temei vieţii satului, cu ţărani apăsaţi şi obijduiţi până la sânge de neomenoasele orânduieli capitaliste.

Scriitor inegal şi monoton, Agârbiceanu rămâne totuşi un pictor original, fie şi miniaturist, al lumii transilvaniene, al Fefeleagăi şi al hocmanilor din minele de aur din Ţara Moţilor, un povestitor remarcabil când aşterne peste realitate o lume de fantasme şi de închipuiri.

Agârbiceanu, Ion. Fefeleaga/ Ion Agârbiceanu. Chişinău : Litera, 1997. – 368 p.

Nuvela lui Ion Agârbiceanu – Fefeleaga, publicată în 1906, pornește, într-adevăr, de la o femeie reală, care a trăit printre buciumani, la poalele Detunatei. Fefeleaga lui Agârbiceanu era o femeie simplă. Singurul ei ajutor era calul ei, Bator. Cu el trudea din zi până-n seară. În fiecare dimineață, Maria, poreclită Fefeleaga pornește cu Bator să încarce coșărcile cu pietre din care oamenii scot aur, fiind plătită cu 10 cruceri de povară. Pe vremea când trăia soțul său Dinu, o ducea mai bine căci muncea și acesta. Lucra la baie, unde sfredelea stânca. Aveau împreună cinci copii, însă toți erau bolnăvicioși, ceea ce-l nemulțumea pe Dinu.

A muncit astfel din greu pînă şi-a îngropat bărbatul şi 3 copii, rând pe rând; nemaiavând apoi pentru cine munci. Mai avea o supărare Feleleaga. Bogătanii cărora le vindea pietrele, întârziau să plătească știind-o fără aujor și sperau să uite. Astfel, duminica umbla prin sat să-și strângă plățile și nu mai ajungea pe la biserică. Timpul trecuse, iar Fefeleaga a rămas cu un singur copil, fetița Păunița. Când și aceasta a murit, se vede nevoită să-l vândă pe Bator pentru a avea bani de înmormântare. L-a dus pe Bator la târg și cu lacrimi în ochi s-a despărțit de el. De la moartea bărbatului părea că se înțelege cu acesta ca și cum l-a înlocuit. Însă, ori de câte ori se uitat la el își amintea de șirul lung de morți… Cu banii primiţi, s-a întors în sat să împodobească sicriul cele-i din urmă copile moarte. Prin duioşie, prin fineţe observaţiei, prin intuiţie psihologică, schiţa este strajelă înaintate a literaturii lui Agârbiceanu.

Atenția autorului se îndreaptă asupra puterii acestei femei de a purta cu demnitate poverile unei existențe inumane, de a înfrunta fără vaiet durerile și nedreptatea. Lectura nuvelei înalță sufletul cititorului, făcându-l să admire nesfărșita minune care este omul.

Fefeleaga este un personaj și, totodată, un om de excepție. Ea reprezintă, cu umila ei poveste, zona munților Apuseni, mai exact zona Valea Șesei. Locul de unde provine Fefeleaga are un trecut și totodată un prezent valoros.


Sursa: https://colectionaradecarti.ro/2020/06/05/fefeleaga-rezumat-nuvela-de-ioan-agarbiceanu/

Ziua mamelor din lumea-ntreagă

DE CE SĂRBĂTORIM ZIUA MAMELOR?

În anul curent Ziua Mamei va fi marcată în Ucraina la 10 mai | Libertatea  Cuvântului (Cernăuți)

Istoricii spun că „Ziua Mamei” îşi are originile în festivalul dedicat zeiței Rhea, ţinut în Grecia Antica. Zeiţa pamântului Rhea era soţia lui Cronos, zeul timpului şi mama tuturor zeilor şi zeiţelor din Olimp.

De asemenea, în Roma, Cybele mama zeilor era venerată încă din anii 250 IH. Sărbătoarea era cunoscută sub denumirea de Hilaria şi ţinea trei zile, de pe data de 15 martie până pe 18 martie.

În anii 1600, Anglia celebra o zi numită „Sâmbăta Mamelor”, în a patra sâmbătă a postului Paştelui, pentru a cinsti mamele. În acele timpuri, mulţi oameni săraci lucrau ca servitori pentru bogătaşi. Cum cea mai mare parte a slujbelor erau departe, aceştia locuiau în casa stăpânului lor. De Sâmbăta Mamelor aveau permisiunea de a-şi petrece ziua alături de cei dragi. O prăjitură specială se gătea pentru această ocazie festivă.

Odată cu răspândirea religiei creştine pe glob, istoricii sunt de părere că „Mama Biserică” a substituit cealaltă sărbătoare „Mama Zeiţa”. Mulţi spun că unele ceremonii care erau ţinute în cinstea lui Cybele au fost adoptate de biserică pentru a venera pe Maria, mama lui Isus Cristos. Ele reprezentau puterea spirituală care ne-a dat viaţă şi ne protejează de tot ceea ce este rău. În timp, cele două sărbători s-au amestecat şi au devenit una singură „Ziua Mamei”. În Statele Unite ale Americii, sărbătoarea dedicată mamei, a fost pentru prima dată propusă, în anul 1872, de către Julia Ward Howe. Trebuia să fie o zi dedicată păcii. 

În anul 1907, Ana Jarvis, din Philadelphia, a început o campanie pentru a stabili ziua naţională a mamei. Jarvis a reuşit să convingă biserica din Grafton, din vestul Virginiei, să celebreze „Ziua Mamei” în Mai, când comemora doi ani de la moartea mamei sale. Julia era foarte ataşată de mama sa, Reese Jarvis, profesoară la Biserica Metodistă din Grafton, Virginia de Vest. Astfel că, atunci când mama sa s-a stins din viaţă, împreună cu sora sa oarbă Elisinore, au încercat să creeze o zi specială dedicată mamelor. Simţeau că astfel copiii, care deseori își neglijează de multe ori mama, să realizeze că trebuie să-i acorde dragostea cuvenită când încă aceasta mai este în viaţă.

Erau de părere că o zi dedicată mamei ar creşte respectul pentru părinţi şi va uni mai mult familiile.

Jarvis şi susţinătorii ei au început să scrie miniştrilor, oamenilor de afaceri şi politicienilor explicându-le dorinţa lor de a stabili o zi naţională a mamei. Ca rezultat al eforturilor lor prima zi a mamei a fost ţinută pe data de 10 mai 1908. Garoafele au devenit simbolul acestei zile, fiind florile favorite ale fostei doamne Reese Jarvis. În zilele noastre garoafa roşie este simbolul unei mame încă în viaţă, în timp ce garoafa albă comemorează pierderea ei.

Prețuri exagerate, cetățeni nemulțumiți. Comercianţii stradali au profitat  din plin de aglomeraţia din cimitire | CANAL 2

Prima proclamaţie a „Zilei Mamei” a fost citită de guvernatorul statului Virginia de Vest, în anul 1910. Oklahoma a celebrat de asemenea această zi, în acelaşi an. Până în următorul an, „Ziua Mamei” s-a celebrat în toate statele. Preşedintele Woodrow Wilson, a făcut în anul 1914 un anunţ oficial proclamând „Ziua Mamei” ca zi de sărbătoare naţională în a doua duminică din luna mai.  Pe 12 decembrie 1912 a luat fiinţă Asociaţia Internaţională pentru „Ziua Mamei”.

Astăzi multe ţări din lume îşi aniversează ziua mamei, la momente diferite, dar există ţări ca: Danemarca, Finlanda, Italia, Turcia, Australia şi Belgia care-şi celebrează de asemenea ziua mamei în aceeaşi zi cu Statele Unite.