Povestea prieteniei dintre Mihai Eminescu și Ion Creangă

Mihai Eminescu și Ion Creangă, doi oameni atât de diferiți, dar în același timp fiind și cei mai buni prieteni.

Înainte de a face cunoștință cu Mihai Eminescu, asupra lui Ion Creangă se abătuseră mai multe neplăceri și suferințe: neînțelegeri cu soția, Ileana, și cu socrul său, preotul Ioan Grigoriu, conflictul cu autoritățile ecleziastice locale, fiind acuzat de a fi asistat în 1868 la un spectacol de teatru, lucru interzis pentru fețele bisericești, acuzat de a-și fi tuns părul și a fi tras cu pușca în ciorile de pe turla bisericii Golia, unde funcționa ca diacon; apoi destituirea din învățământ.

Avea 35 de ani și nu scrisese nimic. Pur și simplu nu avea cele necesare traiului zi de zi. Izgonit din preoție și din învățământ, rămas singur și sărac, era deznădăjduit, de parcă nu ar avea niciun viitor. A fost mare scandal pe tema aceasta la Iași.

După ce Titu Maiorescu devine ministrul Instrucțiunii Publice, Creangă este reprimit în corpul didactic, ca institutor la Școala Primară de Băieți nr. 2 din Păcurari. Unde a și fost descoperit de Mihai Eminescu. Ion Creangă era institutor la Iaşi când Eminescu a preluat postul de revizor şcolar, proaspăt întors de la Viena. Poetul îi era şef învăţătorului Creangă şi a fost plăcut surprins să descopere în acesta un model de educator. Eminescu i-a făcut lui Creangă o inspecţie la clasă în 1874.

După inspecţie, cei doi s-au întâlnit întâmplător și au mers împreună la crâşma „Bolta Rece”.

Până azi la Iași, există legende despre petrecerile lor în doi: După ce făceau înconjurul Iașului, la final ajungeau la „Bolta Rece”. Când veneau în doi (cam fără bani) la „Bolta Rece” (unde: timpul trece, dar clipele rămân), se umplea localul de public, să-i asculte.

„Creangă, îndrăzneţ, duse pe Eminescu la Bolta Rece, ori amândoi se găsiră în vestita crâşmă şi-şi aduse aminte că se cunoşteau. La băutură poetul era expansiv şi-şi va fi desfăşurat toată filosofia lui politică. Creangă, încântat de a fi luat seamă de un tânăr aşa de învăţat, vru să dovedească cum că nici el nu era de lepădat”, scrie George Călinescu
în „Viaţa şi opera lui Ion Creangă”.

Între cei doi s-a legat o prietenie care avea să dureze până la finalul vieţii. Eminescu era deja un nume în rândul junimiştilor, în vreme ce Creangă era doar un institutor care avea un har de povestitor nemaipomenit.

Pe 13 septembrie 1875, poetul l-a dus pe Creangă la Junimea pentru a-şi citi prima scriere „Soacra cu trei nurori”. Speriat, Creangă i-a cerut poetului să îi corecteze textul, însă Eminescu a refuzat, spunându-i:

„Creangă, tu n-ai nevoie să fii corectat de nimeni”.

Era începutul înfiripării unei prietenii care va deveni celebră.

Mulți se întrebau cum e posibilă o asemenea prietenie între două personalități cu totul neasemănătoare, situate la poli opuși. Stranie părea multora această prietenie dintre doi oameni cu firi total diferite.

Mihai Eminescu – o fire romantică, visătoare, reflexiv, introvertit, pesimist și melancolic, sociabil, dar și însingurat, mereu adâncit în probleme filosofice și în cugetarea poetică. Creangă – jovial, extrovertit, cu o față deschisă, luminată, mereu zâmbitoare, glumeț peste măsură, iar când era cazul, rostea și vorbe sarcastice, de te usturau zile în șir.

În timp ce Mihai Eminescu avea o vastă cultură academică, la nivel european, era cunoscător al filosofiei și al mai multor limbi străine, cititor neobosit de cărți vechi, un scormonitor de manuscrise îngălbenite, Ion Creangă avea o cultură restrânsă, atâta cât a putut acumula la școala din Humulești. Era străin de cultura și valorile occidentale, fără să cunoască limbi străine, fără cunoașterea clasicismului antic sau a romantismului german, precum Eminescu, dar era inteligent și avea talent din naștere cu carul, din belșug. Era tipul românului simplu, natural, nefalsificat și neinfluențat de cultura occidentală sau de vreun scriitor străin sau român. Trăia modest și se purta țărănește și țăran a rămas în sufletul său toată viața.

Se pune întrebarea: Ce i-a unit pe cei doi scriitori cu structuri umane opuse? Răspunsul ar fi acesta: inteligența, agerimea minții, talentul, apropierea de izvoarele creațiilor folclorice și valorificarea acestora în scrierile lor, puternica afecțiune îndreptată spre țărănime, comuniunea de idei și de concepții.

Pe cei doi i-a reunit și situația materială precară.
,,De sărăcie nu m-am temut niciodată, afirma Ion Creangă, căci totdeauna a fost cu mine”.

Cu ce l-a cucerit Ion Creangă pe viitorul său prieten?

Pe Eminescu l-a fermecat puterea de rostire a vechiului grai moldovenesc, presărat cu adânci și înțelepte cugetări, proverbe și zicători provenite din
izvoarele filosofice ale poporului.

Apoi Eminescu l-a dus pe Creangă la Junimea, unde ultimul i-a cucerit pe toți poeții și scriitorii chiar din prima seară. Din acel moment, Ion Creangă a devenit scriitor.

Destituit din funcția de revizor școlar, în 3 iunie 1876, Eminescu este găzduit cu prietenie în bojdeuca lui Ion Creangă. Au locuit împreună aproape o jumătate de an. Creangă stătea în cerdacul din spatele bojdeucii, iar Eminescu locuia în camera bună, „de curat”. Aici a scris cele mai frumoase poeme de dragoste închinate Veronicăi Micle. Interesant este și faptul că Eminescu dormea cu revolverul sub pernă, după cu spunea el, de frica de a nu fi ucis în somn.

În 1877, Eminescu pleacă la București, la redacția ziarului conservator „Timpul”, iar din această cauză Creangă traversează un pustiu sufletesc, singurătatea sa devinând din ce în ce mai apăsătoare.

„Ai plecat și mata din Iași lăsând în sufletul meu multă scârbă și amăreală,” scria Creangă într-o scrisoare lui Eminescu.
„Vino, frate Mihai, vino, căci fără tine sunt străin”.

Mai târziu, aflând din presă despre îmbolnăvirea lui Eminescu, Creangă a avut prima criză de epilepsie în clasă, în fața școlarilor, care țipau înspăimântați. Îndurerat de boala lui Eminescu, Creangă are crize de epilepsie tot mai des. Acestea se petreceau oriunde, acasă, la școală, în oraș.

15 iunie 1889 avea să fie cea mai dureroasă zi. Auzind din ziare de moartea lui Eminescu, boala lui Creangă se agravează. Plângea ca un copil, își exprima durerea pronunțându-i numele lui Bădia Mihai cu un glas stins. Nu mai mânca, nu mai comunica, în schimb citea cu voce tare din „Poeziile” lui Mihai Eminescu și adormea cu cartea sub cap. Retras în singurătatea-i, părăsit de prietenii de la Junimea, uitat de toți, Ion Creangă s-a stins chiar în ultima zi a anului 1889, de Anul Nou, când orașele și satele Moldovei vuiau de clopote, de tălăngi, de buhaiuri și de urători.

Așa s-au stins fizic doi dintre cei mai mari genii ai literaturii române, Mihai Eminescu și Ion Creangă, cei mai buni prieteni, uniți prin dragostea de neam, de scris, dar și de o fermecătoare tulburare sufletească, care s-au transpus în operele pe care ni le-au lăsat moștenire și cu care ne delectăm astăzi.

Text preluat, sursa: Dragoș Galbur

O poezie care se lipește de suflet

 Eminescu, Mihai. De ce nu-mi vii : poezii de dragoste / Mihai Eminescu. – Chișinău : Gunivas, 2019. -160 p.

Odă eminesciană dragostei

Ca poet care a rostit esențial ființa, Eminescu nu putea să nu fie și un poet al dragostei, ca sentiment complex, atât de apropiat de ”dor”, care deschide o perspectivă năzuitoare spre (de)plinătate e marca ontologică românească. Poetul nostru își reprezenta relația cu Veronica Micle, i-a inspirat multe din poeziile sale, ca o legătură ideală, cu semnificație mitică, dintre Amor și Psyha. Eminescu trece, în spiritul unei dialectici subtile, prin momente contrari, surprinse în formă de elegie, de rugăciune, de confesiune sentimentală elementară sinceră. În această culegere de poezii de dragoste găsiți: Amorul unei marmure, Mortua est!, Filosofia copilei, Viața mea fu ziuă, De-aș muri ori de-ai muri, De ce să mori tu?, Când, Replici, Înger și demon… etc.

Poezie simbolistă românească. – Chișinău : Gunivas, 2020. –  112 p.

Simbolismul este un curent, o mișcare, școală literară, ce mai creează încă dificultăți, mai ales în ceea ce ține limitele temporale, văzând complexitatea autorilor și eterogenitatea demersurilor artistice. Realitatea amplă a diferențelor pe orizontala manifestărilor textuale dau însă în convergențe la nivel vertical, conceptual. Simbolismul literar apărut pe fundalul unui cumul de crize și transformări profunde, atât de ordin social-economic și istorico-politic, cât și de natură filozofică și psihologică, axat pe explorarea subiectului, cunoașterii, comunicării printr-o retorică revizuită, la baza căreia stă simbolul revalorizat , anunțat încă de ”Corespunderile” lui Baudelaire în 1857. Cei 35 de autori, printre care și protagoniștii curentului, Alexandru Macedonski, Ștefan Petrică, Dimitrie Anghel, Ion Minulescu și George Bacovia, prezintă un ansamblu de voci contrapunctice armonioase în elaborata polifonie generală care este simbolismul universal.

Gavriliță, Rodica. Poeme de încălzit sufletul / Rodica Gavriliță. – Chișinău : Unu, 2020. – 110 p.

Poezia Rodicăi Gavriliță este de o artă limpede ca apa izvoarelor sub soarele unei dimineți de vară. Când citești poemele despre poezie, e ca și cum te-ai fi transferat în spațiul stampei japoneze, mai exact în echivalentul românesc al acestui tip de artă. Nu de puține ori, poezia se hrănește din sonurile arcadiene, ale universului familial privat, mereu armonios și confortabil, mereu alimentat de dragoste, bucurie provocatoare și nonșalanță. Poemele sunt uneori înnobilate cu sugestii la poezia care a modelat-o pe autoare, Blaga, Arghezi și mai ales Magda Isanos. Poeziile Rodicăi Gavriliță sunt profunde, cu izvoarele lirice ascunse, dar nu radical ermetice. În totalitate, acest volum de versuri simbolizează aspirația poetei către azima sacră a poeziei.

Beşleagă, Vladimir. Nugae sau cartea nimicurilor : pseudo-jurnal / Vladimir Beșleagă. – Chișinău : Epigraf, 2020. – 120 p.

Nugae sau Cartea nimicurilor este un titlu jucăuș, ludic, pare a fi inventat de un copil, dat comprimă de fapt experiența și ideile unui mare scriitor despre rostul literaturii. Constatăm uimiți că cel pe care-l considerăm un clasic mai este în căutarea cuvintelor, uneori chiar are îndoieli că le va găsi pe cele mai potrivite și se teme că nu va mai putea scrie, deși mai are de oferit cititorului mii de pagini fascinante.

Motto: ”Am mers tot înainte, tot înainte, și am ajuns… tot înapoi!

Pavel Proca

”Nugae…”este o carte – jurnal, cuprinde însemnări din 2010-2012. Întâmplător sau nu, exact în perioada aceea, pe 25 martie 2012, se năștea Teodora Vasiliu, fetița pe care Vladimir Beșleagă o invită, în anul 2020, să-i ilustreze acest jurnal. Astfel, un copil de șapte ani se întâlnește cu un romancier de 88 de ani într-un proiect inedit. Au multe să-și spună, își transmit unul altuia bucuria creației. Îi mulțumim domnului Vladimir Beșleagă pentru imensa generozitate de a lua pe Teodora de mânuță și de a se plimba cu ea în spațiul misterios al unei cărți, zice Irina Nechit, poetă, bunica Teodorei.

Vă așteptăm cu drag la bibliotecă!

CĂLIN (file de poveste) – splendid vis de dragoste

„Opera lui M. Eminescu crește cu rădăcinile în cea mai deplină tradiție și este exponenta deplină, cu toate aspectele sale, a spiritului autohton„
G. Călinescu

• 145 de ani de la publicare

Interesul lui M. Eminescu pentru creația folclorică se leagă deperioada studiilor de la Viena și Berlin, de toate perioadele de activitateale sale și poate fi sintetizat pe trei dimensiuni fundamentale: culegerea de texte populare, inspirația din folclor, viziunea generală asupra problemelor folclorului, aşa cum se degajă din manuscrisele sale. Ce crede Eminescu despre valoarea poetică a textelor populare ,,se vede atât din multele acolade, de creion roşu și albastru, ce îmbrățişează texte întregi sau pasagii demne de atenție, cât şi din calificativele cu care notează ici şi colo «bună, frumnoasă, ciudată, excelentă (Vortrefflich)”. Sunt de semnalat basmele în proză începând cu Călin Nebumul, Făt-Frumos din lacrimă, prelucrarea celor trei basme: Călin Nebumul, cules de poet, și a celor două din culegerea lui Kunisch: Fata-n grădina de aur şi Miron și frumoasa fără corp- elaborate la Berlin și transcrise la laşi.

Apreciind la poezia populară concluziunea, simplitatea și naturalețea, mergând până la absența rimei, Eminescu, care-și leagă anii fragedei copilării de inițierea folclorică, va oferi în poemele sale de maturitate cea mai desăvârşită lecție de rafinament artistic din literatura noastră.

În legătură cu geneza poemului, Perpessicius precizează faptul că poemul Călin (File din poveste) ilustrează talentul eminescian în valorificarea basmului popular, având ca tipar anterior Călin Nebunul. Prima versiune, cu 228 de versuri, dispuse în patru părți ,,cel mai puțin evoluat”, a doua versiune numără 266 versuri, dispuse în şase părți și a treia versiune, care reprezintă textul definitiv, cu 268 versuri, dispuse în opt părți, păstrează mai puțin de 20 de versuri din versiunile anterioare.

Eminescu, Mihai. Călin: (File de poveste) / Mihai Eminescu.  București: Litera, 2013. – 32 p. 

Poemul Călin (File din poveste) a fost publicat în „Convorbiri literare” la l noiembrie 1876, după ce a fost citit la una din ședințele ,,Junimii”. Dacă în basmul versificat Călin Nebunul, M. Eminescu punea accent pe eroul năzdrăvan, pe peripețiile luptei cu zmeii, în poemul Călin (File din poveste), Eminescu va da atenție „părților lirice, accentuând asupra sentimentelor gingaşe pe care le exprimă cu multă imaginație poetică”.

Poemul Călin are ca temă motivul zburătorului.

Zburătorul este, în concepția poporului nostru, un personaj fantastic, care poate lua diferite înfățișări. El se arată pe înserat tinerelor fete, le determină să se îndrăgostească de el și apoi dispare. Motivul a constituit punctul de plecare pentru multe creații literare cum ar fi: Zburătorul de Ion Heliade Rădulescu, Sburătorul, Crai Nou de Vasile Alecsandri, Luceafărul de Mhail Eminescu, care au , din această cauză, un profund specific național.

Poezia este romantică, fiindcă are ca subiect o poveste de dragoste, de fapt o dezvoltare a motivului al Zburătorului. Se arată, astfel, prețuirea pentru folclor specifică romaniticilor. Eroii poemului sunt profund romantici. Eroina este excepțională prin frumusețea ei fizică, dar și spirituală. Zburătorul este un personaj fantastic, deci romantic. Călin este un erou excepțional, fiindcă este construit la punctul de interferență dintre motivul Zburătorului și un prinț sau un voinic din basmele populare, dacă nu chiar cu Făt-Frumos, adică Sfântul Soare.

Ideea realizării aduce un decor romantic cu un castel, în care pătrunde un voinic, spre a cuceri inima frumoasei fete de împărat, ascunsă în iatacul tăinuit.

Structurat în opt părți, poemul se deschide cu un gazel- poezie cu formă fixă, format din 14 versuri – despre un splendid vis de dragoste, concentrând, de fapt, întreaga poveste de dragoste împlinită într-un cadru de basm.

Partea I a poemului se deschide solemn, ca și partea a VIII -a, într-o simetrie de evocare a naturii și într-un crescendo, în ultima parte, în care natura capătă valențe hiperbolice, versurile care deschid aceste părți rămânând memorabile în literatura noastră: ,,Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic,/ Rumenind străvechii codri și castelul singuratic” şi „De treci codri de aramă, de departe vezi albind/ Ș-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint.”
Până la partea a VIII-a poemul derulează etapele înfiripării dragostei dintre Călin – voinicul care se strecoară în iatacul tăinuit, unde, după pânza de păianjen străvezie ca o mreajă, încărcată de un colb de pietre scumpe, doarme fata de împărat, pe patul căreia sunt presărați trandafiri.

În fragmentul al doilea, fata de împărat constată efectele venirii Zburătorului și în taină îl cheamă: – „Zburător cu negre plete, vin la noapte de mă fură”. Ascensiunea sentimentului de iubire în sufletul fetei o remarcăm în fragmentul al treilea, când eroina se contemplă, asemeni lui Narcis, în oglindă și constată că este că este frumoasă: „Cum că ea – frumoasă fată – a ghicit că e frumoasă”.

În partea a III-a contemplarea frumuseții fetei trimite la mitul lui Narcis. Frumusețea fetei, şăgălnicia jocului scot în prim plan grațiosul, sublimul, rafinamentul sentimentului de dragoste.

În partea a IV-a se realizează comunicarea dintre voinicul-zburator şi ea, fata de împărat, într-un dialog ce aminteşte de Cătălina și Luceafărul din poemul Luceafărul.

În partea a V-a este evocată consecința dramatică a dragostei, asemenea unei nopți mocnite şi pustii din sicriu, iubirea fiind ridicată în plan universal.

În partea a VI-a apare motivul craiului cu barba ca și „câlții“ crai bătrân fără de minți care şi-a alungat fiica departe de părinți, rămânând sărac de suflet. Din acest episod aflăm că fata, ascunsă într-o colibă uitată de lume, „a născut un pui de prinț”.

În partea a VII-a, într-un decor de seară sură de toamnă, în care codrul, dragul codru, işi troieneşte frunza toată, voinicul va întâlni, în peregrinarea lui, un copil desculț încercând să adune într-un cârd bobocii mulți. Răspunde la întrebarea cum îl cheamă, după spusele mamei sale Călin, ca pe tatăl său „Zburătoru-ți este tată şi pe el Călin îl cheamă”. Întâlnirea cu „tânăra nevastă“ în coliba sărăcăcioasă implineşte destinul unei vieți chinuite, dar compensate prin frumusețea și bucuriile vieții, relevate în partea a VIII-a şi ultima, dar cea mai lungă, cuprinzând în economia poemului 60 de versuri.

Partea a VIII-a cuprinde trei momente principale și anume: descrierea cadrului natural în care se vor desfăşura cele două nunți, nunta fetei de împărat și nunta gâzelor. În acest fragment, autorul îmbină măreția și distincția personajelor de basm care iau parte la nunta împărătească, cu veselia, voia bună, tradițile și obiceiurile nunților noastre țărăneşti. Partea a VIII-a este semnificativă pentru elementele folclorice pe care le conține – nunta reprezintă sfârşitul fericit, ritualul unei desăvârşite împliniri a dragostei.

Este un tablou romantic, sugerând mitul comuniunii dintre om și natură. Astfel, „Pare-că și trunchii vecinici poartă suflete sub coajă, /Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă”. Masa împărătească este lângă codru, lângă lac și adună împărați și împărătese, veniți ,,din patru părți a lumii”, „Feți-frumoşi cu păr de aur, zmei cu solzii de oțele, / Cititorii cei de zodii și şăgalnicul Pepele”. Craiul este gătit cu mitră, cu schiptru şi şade pe perine de puf. Nunul mare este mândrul soare, iar nună este mândra lună, sugerând o imagine din Miorița, dar mai ales din balada populară Soarele și Luna, ceea ce dă poeziei un profund caracter de specific național.
Modelul de frumusețe, în concepția poporului român, este mireasa prințesă. Ea are „păr de aur moale”, fața îi este „roşie ca mărul”, ,,o stea în frunte poartă”. Florile albastre, pe care le are în păr, sugerează imaginea iubitei din poezia Floare albastră a lui Mihai Eminescu.

Alegoria nunții gâzelor sugerează pregătirea şi desfăşurarea nunții împărăteşti. Furnicile duc sacii de făină, ca să coacă pentru nuntă pâine și colaci. Albinele aduc miere, cariul face cercei, greierele este vornic, un bondar zice un cântec, fluturele este mirele, alți fluturi îi fac o suită, tânțarii joacă rolul de lăutari, mireasă este o floare delicată, viorica. Felul în care mireasa viorică îşi aşteaptă sfioasă, în dosul uşii, mirele este o atitudine umană. Un greier crainic sprinten sare pe masa împărătească şi-şi cere iertare pentru faptul că pornesc și gâzele o nuntă alături. Alegoria nunții gâzelor are o nuanță ironică. Fluturii sunt ,,săgalnici şi berbanți”, bondarul „rotund în pântec / Somnoros pe nas ca popii glăsuieşte-ncet un cântec'”, fluturele mire are „musteața răsucită„. Este o subtilă notă de critică socială, cu aluzii evidente la epocă. Se poate face o analogie cu poezia Concertul în luncă de Vasile Alecsandri. Alegoria este un procedeu venit din literatura clasicistă. Găsim deci și în această poezie romantică elemente de realism și de clasicism.

Stilul eminescian se caracterizează printr-un imaginar romantic de basm, prin originalitate și muzicalitate, prin simplitate și profunzime, prin specific național, prin marea varietate a mijloacelor de versificație. Pentru a construi imaginea feerică de basm a nunții, în codru, Eminescu utilizează metafore ca: „iarba… de omăt”, „codri de aramă“; „pădurii de argint”, „cuibar rotind de ape”, „bulgări fluizi”, dar și personificări: „trunchii vecinici poartă suflete sub coajă / Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă”, „Lângă lacul care-n tremur somnoros și lin se bate”, „suspină-n flori molatic” pentru a sugera profunda comuniune dintre om și natură. Epitetele au o deosebită expresivitate: „Fața-i roşie ca mărul”, „păr de aur moale”, „foşnea uscat”, „șăgalnicul Pepele”, „somnoros și lin se bate”, fiindcă ele sunt integrate în structura unor metafore și a unor metonimii, sau au sunete care dau asonanțe. Metonimiile sugerează, prin efecte, cauzele care le-au produs: „de noroc i-s umezi ochii”, „Fața-i roşie ca mărul”, „lacul… se bate”, împletindu-se cu metafore, epitete și personificări ca în expresile poetice: „Împlu aerul văratic de mireasnă și răcoare”, „În cuibar rotind de ape, peste care luna zace”, „sar în bulgări fluizi”, „curg în râuri sclipitoare”. Din această împletire a mijloacelor de stil rezultă expresii specifice lui Eminescu, rezultă acea originalitate și densitate a stilului.

Eminescu ştie să dea valoare elementelor de versificație, utilizând rima rară: oțele-Pepele, răstoace-zace, rima asonantă: omăt-tămâiet, rima variată, adică verb cu substantiv: pună-lună, rima bogată: rangul-hangul, sprinten-pinten, rima interioară: nună-lună, mare-soare, precum şi cuvinte cu valoare onomatopeică:„murmuitoare”, „bâzâit”. Apropierea de limbajul popular se face, folosind cuvinte ca: ,,omăt”, „colb” , „hangul”, „zdrumicate”, „răstoace”. Găsim o abundență de elemente narative și de dialog, care dau un caracter spontan stilului.

Zoe Dumitrescu-Buşulenga remarcă faptul că „nu întâmplător finalul din Călin, basmul liric, de dragoste, constituie o sinteză a peisajului eminescian caracteristic primei perioade de creație erotică. Întunericul tainic și strălucitor al pădurii de argint, lucirile apelor și lunii, florile albastre, văzduhul tămâiet, toate aceste elemente converg spre a crea cadrul vrăjit al dragostei împlinite între fata de împărat și zburător”.