Sara pe deal buciumul cântă cu jale…

Sara pe deal este o idilă cu elemente de pastel, structurată pe două planuri: unul obiectiv (natura) și altul subiectiv (iubirea).

În prima strofă predomină planul uman care este definit prin elemente ca: „jale”, „plâng“, ,,dragă”, „m-aştepți tu pe mine“. Sentimentul care se face simțit aici, ca de altfel în întreaga poezie, este melancolia sugerată prin expresia ,,buciumul sună cu jale“. Natura, cadrul în care se petrec gesturile fundamentale ale existenței, este personificată și, deci, umanizată: „stelele scapără-n cale”, ,,apele plâng“. Apoi există o interferență a imaginilor vizuale cu cele auditive (,,plâng”, ,,sună”).

Apare în cea de-a doua strofă elementul cosmic, luna și stelele care veghează la liniştea planetei adormite, conferind cadrului natural o solemnitate liturgică. Epitetele personificatoare „sfântă”, „clară” contribuie la realizarea unor efecte artistice unice: „Luna pe cer trece-aşa sfântă și clară”. Conexiunea între planul subiectiv și planul obiectiv este în strofa aceasta relevantă. Astfel adjectivul ,,umezi” poate fi atribuit privirilor fetei care ,,caută-n frunza cea rară”, natura participând parcă la tristețea ființei umane: „Stelele nasc umezi bolta senină/ Pieptul de dor, fruntea de gânduri ți-e plină”.

În primele patru strofe, imaginile create de Eminescu au un rol descriptiv, iar strofa a treia se caracterizează printr-o atmosferă echilibrată, chiar dacă debutează cu versul: „Nourii curg, raze-a lor şiruri despică”, care conține germenele ideii de apocalips. Celelalte trei versuri continuă să curgă lin, iar armonia ce o degajă nu este zădărnicită decât de scârțâitul unei cumpene și de cântecul fluierului: „Scârțâie-n vânt cumpăna de la fầntână/ Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână”.

Aceeaşi linişte domneşte și în strofa umătoare, când oamenii se întorc ,,osteniți” acasă după o zi de muncă: ,,Şi osteniți oameni cu coasa-n spinare/ Vin de la câmp…”. Prin substantivele „clopotul”, „toaca”, cu valoare de simbol, poetul sugerează ideea că viața este un ritual sfânt care se desfăşoară în conformitate cu anumite reguli.
Ca și în strofa anterioară, cadrul este domestic, pastoral, cu o tentă de arhaic, fapt ce ne duce cu gândul la balada populară Miorița.
Tranziția de la planul descriptiv la cel în care accentul cade pe sentimentele umane este realizată prin versul ,,Sufletul meu arde-n iubire ca para”.
Poetul sugerează în strofa a cincea nerăbdarea cu care este aşteptată iubita prin repetiția interjecției „ah, urmată de semnul exclamării, prin verbul „a grăbi” și adverbul de timp ,,curând”.
În final, reciprocitatea sentimentelor relevă puterea dragostei: „Ne-om răzima capetele-unul de altul/ Şi surâzând vom adormi sub înaltul/ Vechiul salcâm. – Astfel de noapte bogată,/ Cine pe ea n-ar da viața lui toată?”
În cazul liricii eminesciene, natura se defineşte ca o entitate metafizică, conținând ideea de veşnicie, abisal, început și sfârşit continuu, iar în Sara pe deal simbolul acesteia este salcâmul, martorul și ocrotitorul iubirii pure, angelice. Deci planul natural nu îl exclude pe cel uman, salcâmul putând fi astfel integrat în planul afectiv.

Realizarea iubirii la nivel exclusiv oniric, sau doar amânarea acesteia explică, pe de o parte, fericirea și, pe de altă parte, nostalgia, care își pun pecetea în special pe partea finală a poeziei. Şi pentru redarea acestor sentimente Eminescu foloseşte o serie de modalități, verbele la viitorul indicativ (,,spune-ți-voi”, ,,om răzima”, ,,vom adormi”) şi condiționalul prezent „,ar da”), apoi pauza pe cezura ultimului vers însoțită de interogație.

În ceea ce priveşte stilul poeziei, acesta se caracterizează printr-o limpezime clasică obținută prin întrebuințarea unui număr de mijloace artistice: personificarea: „stelele scapără-n cale”, ,,apele plâng”, inversiunile: „sta-vom”, „spune-ți-voi”, epitete: „sfântă”, ,,clară”, care învăluie peisajul într-o lumină plină de „solemnitate și mister”, apoi „umezi”, „înaltul”, „vechiul”, din „Înaltul/vechiul salcâm”.
Muzicalitatea versurilor dispuse în catrene este conferită de majoritatea cuvintelor de origine latină și de substratul popular; „sara”, ,,urc”, din „turmele-l urc” sunt forme fonetice specifice limbii vorbite. Pentru a mări gradul de expresivitate, poetul foloseşte adjectivul „osteniți“ în loc de ,,obosit”.
Măsura metrică – 12 silabe fixate invariabil într-o schemă de ritmuri neobişnuită: un coriamb, cezură (pauză), doi dactili și un troheu creează un timbru specific al sunetului buciumului care se stinge brusc, într-un ton însă catifelat.
În vederea sublinieri stărilor sufletului omenesc, a intensității acestora, Eminescu utilizează exclamații (,,ah!”), interogații (,,Cine pe ea n-ar da viața lui toată?). Apoi cezura de la mijlocul penultimului vers este marcată printr-o liniuță de pauză. O seamă de expresii poetice sunt realizate prin întrebuințarea cratimei „turmele-l urc”, „caută-n frunza cea rară”, ,,valea-i în fum”.
Deşi poezia, asemenea baladei Zburătorul a lui lon Heliade-Rădulescu, pare a conține elemente de pastel, factorul descriptiv este simbolic. Versurile: ,,Sub un salcâm, dragă, m-aştepți tu pe mine”, ,,Pieptul de dor, fruntea de gânduri ți-e plină” şi „Sufletul meu arde-n iubire ca para”, precum și ultimele versuri dau unitate poeziei în ceea ce priveşte extazul erotic eminescian, visarea erotică, somnia, dorul de dragoste, aşteptarea.

„Dacă Rimbaud explora cu febricitate un nou drum al cunoaşterii vizionare și un alt mod de a fi prin «dereglarea sistematică a tuturor simțurilor», încercând cu disperare să releve ceea ce nu putea fi relevat, Eminescu a fost tentat de o experiență la fel de interesantă: cunoaşterea și trăirea, este adevărat aproape în exclusivitate în plan erotic, a unui altceva, nu prin exacerbarea și forțarea simțurilor, ci prin vrăjirea şi adormirea lor. Experiență pe care nu caută să o descrie ca vizionarul Rimbaud, ci să o ascundă și să o protejeze – de aici «fuga” în natura-adăpost sau reveria interiorului – , cel mult să o transmită fluid“ (Paul Dugneanu).

„Știu: cîndva, la miez de noapte…” – Legământ de Grigore Vieru

Contemporan cu noi, poetul epocii noastre, Grigore Vieru este poetul simbol al neamului nostru

gvMarele poet al contemporanietăţii Grigore Vieru s-a născut la 14 februarie 1935, în satul Pererâta, fostul judeţ Hotin, România, azi raionul Briceni, Republica Moldova, într-o familie de plugari români a lui Pavel şi Eudochia Vieru. A absolvit şcoala de şapte clase din satul natal, în anul 1950, după care urmează Şcoala Medie din orăşelul Lipcani pe care o termină în 1953. În anul 1957 debutează (fiind student) cu o plachetă de versuri pentru copii, Alarma, apreciată de critica literară. În 1958 a absolvit Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chişinău, Facultatea Filologie şi Istorie. Se angajează ca redactor la
revista pentru copii „Scânteia leninistă”, numită ulterior „Noi”. În 1960 activează ca redactor la revista „Nistru”, (actualmente„Viaţa Basarabiei”). Între anii 1960-1963 este redactor la Editura „Cartea Moldovenească”. A fost un oaspete frecvent al „Căsuţei Poeziei” din satul Cociulia, raionul Cantemir. Tot aici scrie celebra carte pentru preşcolari Albinuţa. În  1964  în revista „Nistru” publică poemul Legământ. Anul 1968 este remarcabil pentru viaţa poetului – apare volumul de versuri lirice Numele tău, cu o prefaţă de Ion Druţă. Chiar în anul apariţiei devine obiect de studiu la cursurile universitare de literatură naţională contemporană. Trei poeme din volum sunt intitulate: Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Brâncuşi, iar alte două sunt închinate lui Nicolae Labiş şi Marin Sorescu. Asemenea dedicaţii apar pentru prima oară în lirica basarabeană postbelică.

 

„Legământ” de Grigore Vieru

-55 de ani de la publicare

Grigore Vieru este un poet al valorilor spirituale perene.  În mare parte el și-a păstrat demnitatea și verticalitatea închinându-și atenția spre Eminescu. 
Una din extraordinarele sale poezii este ”Legământ” închinată marelui poet român din toate timpurile Mihai Eminescu. Ea a fost publicată în 1964 în revista ”Nistru”. Aparține genului liric. Foarte inspiratul său Legământ este o confesiune sinceră, o rugăminte cuviincioasă, un testament spiritual propus urmașilor, o contopire totală cu zestrea spirituală rămasă de la scriitorul nostru numărul unu.  În fiecare strofă simțim venerația nemărginită exprimată lui Eminescu prin versuri simple ca textul unui testament care nu admite nici metafora, nici ambiguitatea.  

În poezia „Legămînt” eroul liric întreține un adevărat cult al cărții lui Eminescu, sub constelația spirituală a cărui Își recunoaște statutul  de poet:

”Știu: cîndva, la miez de noapte, b18aa67c41428d6eb1b0408e77798a77
Ori la răsărit de Soare,
Stinge-mi-s-or ochii mie
Tot deasupra cărții Sale 
Am s-ajung atunce, poate,
La mijlocul ei aproape.
Ci sa nu închideți cartea
Ca pe recile-mi pleoape.
S-o lăsați așa deschisă,
Ca băiatul meu ori fata
Să citească mai departe
Ce n-a reușit nici tata.
Iar de n-au s-auză dânșii
Al străvechii slove bucium,
Așezați-mi-o ca perna
Cu toți codrii ei în zbucium.”

Sintagmele ”răsărit de Soare” și ”miez de noapte” sugerează efortul neîntrerupt al marelui poet M. Eminescu de cugetare și trăire completă. Sintagma ” Stinge-mi-s-or ochii mie” sugerează viața, iar ”cartea Sa” simbolizează viziune, creație artistică, cod de legi și norme etice.

”Legămînt” este o revărsare firească a sentimentelor sacre născute în inima poetului contemporan de creația înaintașului, dublată de dorința de a-i lăsa copiilor lui dragsotea sacră pentru ”poetul nepereche” M. Eminescu.

 

Sursa: https://1md.online/ro/versuri/comentariu/vieru-legamant
            Literatura română. Dicționar – antologie de istorie și teorie literară. Iurie Colesnic:              Chișinău: Museum, 2005. -510 p. 

31 august | Limba Noastră cea Română

Cum a apărut sărbătoarea Limba Noastră cea Română?

În contextul mișcării de renaștere națională de la sfârșitul anilor ’80 din RSSM, la Chișinău are loc Marea Adunare Naţională de la 27 august 1989, o întrunire la care participa aproximativ 750,000 de oameni ( circa 1/6 din populația de atunci a republicii). 

54837În cadrul adunării, se cere declararea limbii române ca limbă de stat în RSSM, precum și trecerea la grafia latină. Discuțiile cele mai aprinse din Sovietul Suprem au loc pe 31 august, când se votează și cea mai mare parte a legislației privitoare la limba de stat și alfabet. Ulterior, ziua 31 august este declarată sărbătoare națională în Republica Moldova. 

Sărbătoarea a început sa fie celebrată în 1990 (la un an de la evenimentul istoric). Este marcată cu manifestări de înalt patriotism, consemnată prin poezie, cântec și joc, prin repunerea în drepturi a vechilor tradiții populare și a momentelor care le-au marcat istoria.

Din 2006, de 31 august este organizat în București, pe treptele Teatrului National din București, Concertul limbii române, eveniment menit sa promoveze libertatea de a vorbi limba română. 31 august – ZIUA LIMBII ROMÂNE,  a devenit sărbătoare oficială și în România, în anul 2013. 

Limba noastră cea română

Sărut vatra şi-al ei nume
Care veşnic ne adună,
Vatra ce-a născut pe lume
Limba noastră cea română.

mdlargeCânt a patriei fiinţă
Şi-a ei rodnică ţărână
Ce-a născut în suferinţă
Limba noastră cea română.

Pre pământ străvechi şi magic
Numai dânsa ni-i stăpână:
Limba neamului meu dacic,
Limba noastră cea română.

În al limbilor tezaur
Pururea o să rămână
Limba doinelor de aur,
Limba noastră cea română.

Cugetări și aforisme despre limba română
  • la-chisinau-este-marcata-sarbatoarea-limba-noastra-cea-romana-1377947755Trăiască frumoasa şi cumintea limbă română! Fie în veci păstrată cu sfinţenie această scumpă Carte-de-boierie a unui neam călit la focul atâtor încercări de pierzanie. Ion Luca Caragiale
  • Limba română la sine acasă e o împărăţie bogată, căreia multe popoare i-au plătit banii în aur. A o dezbrăca de averile pe care ea le-a adunat în mai bine de 1000 de ani, înseamnă a o face din împărăteasă cerşetoare… Mihai Eminescu
  • Limba română are virtuți complete, adică poate fi vehicol a tot ce se întâmplă spiritual în om. E foarte greu de mânuit. Prin ea poți deveni vultur sau cântăreţ de strană. Limba română are toate premisele valorice pentru a deveni o limbă universală, dar nu ştiu dacă e posibil acest marş istoric. Petre Ţuţeaa288e-14188668_1117268608362505_9087462149716375285_o
  • Orice ar fi, pasiune sau dorință, sete sau foame de experiență reală, toate acestea se pot exprima în limba română prin cuvântul Dor, care a devenit expresia oricărei dorințe și care implică ființă umană în totalitatea sa. Mircea Eliade
  • A vorbi despre limba în care gândești este ca o sărbătoare. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se numește, de aceea, pentru mine, iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăște, de aceea, pentru mine, viața se trăiește. Nichita Stănescu