Comentariu literar „Moartea căprioarei” de Nicolae Labiș

Labiș, Nicolae. Moartea căprioarei / Nicolae Labiș; – București: Litera | Lecturi școlare; 2011. – 101 p.

undefined

Devinită simbol al întregii sale poezii, Moartea căprioarei e poemul care îl exprimă cel mai bine pe Labiș-adolescentul, copilul cu ochii mari deschişi în faţa miracolelor vieții şi morții.

Scris la numai 18 ani, poemul e rememorarea unui episod, nu prea îndepărtat, al copilăriei. Peste pădurile fantastice, peste potecile ferite, pe ulițele satului s-a înstăpânit seceta. Și cu ea, foamea. Într-un peisaj halucinant de sahară montană, copilul îşi urmează tatăl la vânătoare de capre.


Cum a scris Nicolae Labiș poezia ”Moartea căprioarei”

Compunând atmosfera, poetul utilizează imagini variate, vizual-obsesive, apropiindu-te ori îndepărtându-te în răgazuri de-o clipă de certitudinea că te afli în aşteptarea unui episod dramatic. Copilul trebuie, în sinea lui, să aleagă, între moartea „vietății care va muri la ceas oprit de lege și de datini” și foame, între adorația gingășiei și brutalitate. Și el alege: ar vrea ca plăpânda căprioară să nu apară în bătaia puștii. În jur, pădurea treamătă, se leagănă ca un candelabru gigantic, soarele pare că a topit mineralele, conturul arborilor se schimbă. Dar…

„Văile vuiră. Căzută în genunchi,
Își ridicase capul, îl clătină spre stele.
îl prăvăli apoi, stârnind pe apă
Fugare roiuri negre de mărgele”.

Copilul e convins, pe jumătate doar, că vietatea trebuie să moară. Mama bolnavă, sora flămândă, sunt adevăruri la fel de crude ca moartea. Dar, o dată cu căprioara, a murit ceva din gingăşie, o lume a candorii a fost traversată cu brutalitate de un fulger negru. Copilăria a murit aici. Copilăria țâncului însetat, cu tălpile arse de focul amiezii. Copilăria lui Labiş.

-Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc şi-aş vrea…
Tu, iartă-mă, fecioară – tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!

Autodefinindu-se în fiecare vers, cunoscându-și cu precoce obiectivitate dimensiunile talentului, Nicolae Labiş a izbutit (în dureros de puţinii lui ani de activitate literară) să-și organizeze ceea ce am putea numi viața poeziei sale, să-şi impună o riguroasă disciplină intelectuală, conştient de fiecare etapă trecută, gata să reia și să îmbogăţească temele insuficient lucrate. Temperându-şi (de multe ori cu brutalitate) înclinarea spre pitoresc, el a depăşit cu o siguranță uimitoare treptele debutului, propunându-şi să dea viaţă unor teme majore, practicând moduri de exprimare diverse.

Poezia sa de început are ceva din oglinda lacurilor din câmpie. Din depărtare, te atrage argintul vibrând al culorilor captate în cleștarul apelor. Apropiindu-te, vezi dincolo de nuferi împletituri de ramuri, plante ciudate și o lumină gravă, tulburătoare. Adolescentină, poezia lui Labiș e o invitație la contemplația matură. Simplă în reprezentările ei, ea cheamă la profunzime.

Vârsta de bronz a poetului Nicolae Labiş – Activitatea Literară

Labiș Nicolae (2 decembrie 1935)
Poet. Fiul învățătorilor Eugen și Profira Labiș.

După absolvirea claselor primare la școla Mălini, viitorul poet a fost înscris, pentru studii liceale, la o școală din Fălticeni. Întemeietor (la 13 ani) al unui cenaclu literar. În același an, revista Iașul nou i-a tipărit prima poezie Fii dârz și luptă, Nicolae! Un an mai târziu s-a produs debutul bucureștean (dar la o revistă de ctitorie moldovenească): Viața românească, revista care i-a publicat poezia Gazeta de stradă. După ce se făcuse cunoscut printr-o colaborare strălucitoare în revista ieșeană, câștigător al unor concursuri de cultură generală inițiate de Ministerul Învățământului, Labiș a fost chemat să urmeze cursurile Școlii de Literatură Mihai Eminescu. Înzestrat cu o receptivitate puțin obișnuită, Labiș și-a sporit cunoștințele căpătate pe băncile școlii, unde a audiat prelegerile unor cărturari ca Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu, Camil Petrescu – citind cu egal interes poezie, proze clasice, texte filosofice, ori cărți de astronomie. Versurile lui erau găzduite în paginile unor reviste de mare prestigiu ca Viața românească, Contemporanul, Gazeta literară.

Nicolae Labiş (Author of Moartea căprioarei)

La absolvirea Școlii de Literatură (la a cărui banchet final a recitat impetuosul său poem Vârsta de bronz) a fost chemat să lucreze în redacția Contemporanului și mai apoi a Gazetei literare, unde a activat în secția de critică. Ulterior, se înscrie la Facultatea de Filologie din București – secția de literatură și critică literară.

1956, anul morții poetului, e și cel mai bogat în evenimente: în aprilie, Editura Tineretului a publicat poemul său pentru copii Puiul de cerb. Câteva luni mai târziu, aceiași editură i-a tipărit volumul Primele iubiri, a cărui apariție a fost salutată fără întârziere ca unul dintre cele mai remarcabile momente literare ale anului. Uniunea Scriitorilor l-a ales pe Nicolae Labiș printre membrii săi definitivi.

În decembrie, sărbătorindu-și ziua de naștere, Labiș compune poezia Sunt douăzeci de ani…, o improvizație lirică optimistă, însoțită totuși de o undă tragică și care avea să vadă lumina tiparului postum.

„Sunt douăzeci de ani şi încă unul…
N-aş vrea nici unul să i-l dau minciunii.
..”

În noaptea de 9 spre 10 decembrie, „însângerat şi vast”, gata să-şi prefacă poezia într-o lume fecundă de idei, pregătindu-şi un zbor impetuos, cu o traiectorie unică în poezia noastră, Nicolae Labiş, victimă a unui accident de tramvai, e adus în stare gravă la spitalul de urgență. În zorii zilei de 22 decembrie, Nicolae Labiş moare. O mulţime impresionantă l-a condus pe ultimul drum, trei zile mai târziu.

Era mereu gata de lume ca un năzdrăvan erou din Creangă, cu un chip de timpuriu împodobit de o mustață, cu ochi vii, licărind neastâmpărat şi un glas copilăreşte îngroşat. Îşi petrecea vara la Mălini şi se întorcea în pragul toamnei cu un număr neverosimil de poezii, îmbrăcat cu un cojocel de miel şi cu o uriaşă căciulă pe creștet. Poetul e convins că are menirea să continue şi să se continue, să ducă mai departe, în noi întruchipări, idei, asprații, scântei de gând, răsărind în viaţă ca o necesitate a timpului şi trăind astfel încât să-și justifice menirea. Labiş nu e meşteşugarul care îşi făureşte şi işi şlefuieşte armele, el nu a ales poezia doar ca pe o condiție etică posibilă, între atâtea altele, ci, putem afirma, a fost ales pentru a face poezie, s-a născut poet.

Poezia lui Labiş e profund românească nu numai fiindcă este o oglindă exactă a peisajului ecografic românesc, ci, în primul rând, fiindcă este o sinteză a georgafiei spirituale a poporului nostru, fiindcă impune o modalitate de gândire proprie nouă. Cele mai bune dintre poemele sale nu reiau automat motivele epice ale creaţiilor folclorice, poetul nu vrea „să le spună altfel”, podoabele poeziei culte pot să pară nepotrivite într-un asemenea context şi nu e lipsit de interes faptul că, deşi memoria sa extraordinară înmagazinase un număr uriaş de versuri populare, el n-a folosit aproape de loc ritmica lor, a considerat că a proceda astfel înseamnă a prelua în chip artificial o modalitate care nu-ţi este proprie, organic.

| Poezia – Meşterul | Reluând mitul meşterului Manole, Labiş îl investeşte pe meşter nu numai cu puterea de a înfrunta supliciul, dar şi cu un simţ al durabilităţii, al trăiniciei creației. El deplasează nota tragică asupra ideii că stingerea făurarului de minuni îndurerează în primul rând, deci moartea minunilor posibile, mai mult chiar decât cumplita jertfă a femeii inchise în zid. Nicăieri, ca la Labiş, acuzarea domnului mărgint și laș nu e la fel. În plus, în interpretarea tânărului poet, jertfa lui Manole e un act lucid, menit să afirme capacitățile constructive ale oamenilor simpli:

Tu ţi-ai strivit sub talpa mănăstirii
Inima ta, tot ce-ai avut al tău.


Când schelele curmate se surpară
Păreai atât de neînvins sub nori,
Încât cu slabe aripi de şindrilă
Ai fi putut spre alte zări să zbori.
Dar dragostea pământului şi-a ţării
Te-a prăvălit pe câmpul fumuriu,
Ca să ţâşneşti în veci de veci, fântână,
De jertfă şi de cântec pururi viu.
(Meşterul)

Meşterul — poezie reprezentativă pentru viziune estetică şi mesaj
a) Încadrarea poeziei în gen și specie literară:
— Poezia face parte din genul liric şi este odă închinată creatorului de artă, care, prin jertfa de sine, zideşte în eternitate.
b) Motivul esenţial tratat în poezie:
— Mitul jertfei creatoare, cunoscut în creația populară românească (balada Monastirea Argeşului), dar şi la alte popoare din sudul Dunării. Motivul este tratat în literatura cultă românească dintotdeauna (operele dramatice: Meșterul Manole de Octavian Goga; Meşterul Manole de Lucian Blaga, Moartea unui artist de Horia Lovinescu).
c) Secvenţe compoziționale structurate de idei poetice:
— Meşterul român, creatorul Minunii de la Argeș (strofele I și II).
— Opera de artă, durabilă în timp, presupune jertfa de sine a creatorului de frumos (strofa a treia).
— Meșterul Manole -un Prometeu, un erou civilizator (Strofa a IV-a și a V-a).
— Artistul de genii trăiește în eternitate prin creația sa (ultima strofă).
e) Observaţii privind limba, stilul și versificația:
Limbajul poetic este subordonat, prin ceea ce are caracteristic noțiunii de odă. Sentimentul de admirație și elogiu, adus artistului de geniu, creator de opere perene, se exprimă prin metafore surprinzătoare: nume de fântână, nemaivăzut altar, Prometeu român etc. Simplitatea expresiei și adresarea directă folosindu-se persoana a doua, creează imtimitatea de suflet a poetului cu jertfa artistului, potențând tonalitaita de imn. Surprinde, în această poezie, structura prozodică, ce închide, în cele șase strofe, formate din câte opt versuri (în afară de ultima — formată din douăsprezece versuri), universul mitului estetic, creând impresia unui arhitectonic perfect articulat.
f) Mesajul transmis de scriitor:
Aşa cum sugerează chiar titlul poezii – Meşterul – poetul, asimilând în vers mitul jertfei creatoare în artă, transmite ideea despre umanismul operei de artă şi despre nevoia de a fi mereu, și, poate fiecare din noi, într-un anume sens, creatori de frumos, Meşteni care să durăm numai Bine, Adevăr şi Frumos.

Apariția Primelor iubiri: a afirmat un poet adevărat, un romantic modern. La câteva luni de la ieşirea de sub teascuri a carții de debut, Labiş a fost victima absurului accident care i-a curmat viaţa, astfel încât prietenilor apropiaţi le-a revenit anevoioasa îndatorire de a alcătui – din piese disparate – cel de al doilea volum al poetului, Lupa cu inerția. Romanticul lua în această nouă carte ipostaza tribunului, în numele candorii poetul îşi striga ideile, era convins că trebuie să le trăiască şi să se bată penru ele. Pare, cum singur se evocă, „un spirit al adâncurilor”, un scafandru solitar care cu fiecare afundare în valuri devine mai palid şi care iese la suprafață cu sângele şiroind din timpane, dar plin de sobra bucurie a învingătorului, a omului care s-a pus în slujba oamenilor şi trăieşte voluptatea finală a dăruirii, a topirii în întreg:

“Eu sunt spiritul adâncurilor,
Trăiesc în altă lume decâi voi,
În lumea alcoolurilor tari.
Acolo unde numai frunzele
Amăgitoarei neputinți suni veştede.
Din când în când
Mă urc în lumea voastră
În nopți grozav de liniştite şi senine.
Şi-atunci aprind mari focuri
Și zămislesc comori
Uimindu-vă pe cei ce mă-nţelegeți!
Apoi cobor din nou prin hrube trudnice
În apa luminoasă, minunată.
Sunt spiritul adâncurilor,
Trăiesc în altă lume decât voi.”
(Sunt spiritul adâncurilor)

Poemul Lupta cu inerția e definitoriu pentru întreaga perioadă de creație cuprinsă între momentul terminării Primelor iubiri și moarte. “Mort fără noimă, ca Mercutio în tragedia shakespeariană”, după cum spunea marele învăţat Tudor Vianu, Nicolae Labiș e o prezență continuă în literatura noastră nouă. De pe acum, se fabulează pe seama lui legende, un nimb tragic îi învăluie amintirea.


1. Gheorghe Tomozei, Prefață la: Nicolae Labiș, Moartea căprioarei, Bucureşti, 1964, p. 4-11.
2. lustina Itu, Meşterul de Nicolae Labiș în L.B.R., 1992, p.140-142.
3. Gheorghe Tomozei, Op. cit., p. 4-11.

.

Poetul primelor iubiri

2 decembrie – 85 de ani de la naşterea poetului Nicolae Labiş (1935-1956)


Eu curg întreg în acest cântec sfânt:
Eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt.


– Nicolae Labiş

Nicolae Labiş, poezie si zbucium

Nicolae Labiş, poetul român supranumit „buzduganul” generaţiei şaizeciste, s-a născut la 2 decembrie 1935, în Poiana Mărului, comuna Mălini, judeţul Suceava.

Învaţă să citească pe la 5 ani, de la elevii mamei sale, tot atunci începe să deseneze. Primele clase primare le face în satul natal, având-o ca profesoară pe mama sa. Apoi, din cauza războiului care începuse, se refugiază împreună cu familia în comuna Mihăeşti, satul Văcarea, unde va urma clasa a III-a, obţinând numai note de 9 şi 10. Colegii de atunci îşi amintesc că scria poezii şi scenete şi îi plăcea să apară în public ca recitator. Îşi face studiile gimnaziale la Liceul „Nicu Gane” din Fălticeni (1947-1951), continuându-le la Iaşi. În 1952 se înscrie la Şcoala de Literatură „Mihai Eminescu” din Bucureşti.

În această perioadă face parte din redacţia revistei Ani de ucenicie scoasă de elevii Şcolii de literatură, colaborează la revista Contemporanul şi la Gazeta literară. În 1954 este înmatriculat la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, dar după un trimestru abandonează studiile, hotărând să se dedice exclusiv scrisului.

Compunea poezii şi poveşti încă din copilărie, adunându-şi versurile într-un caiet intitulat Cântecul unui adolescent. În 1950, la vârsta de cincisprezece ani, participă la Iaşi la Consfătuirea tinerilor scriitori din Moldova, unde recită poezia-confesiune Fii dârz şi luptă, Nicolae! În luna decembrie a aceluiaşi an poezia este publicată în revista Iaşul nou. Adevăratul debut literar al tânărului poet se produce în 1951, în revista bucureşteană Viaţa românească, cu poezia Gazeta de stradă. Tot acolo va publica celebrul său poem Moartea căprioarei (1954).

Închide ochii, deschide palmele, prinde” - Maria Margareta Labiș, sora  poetului Nicolae Labiș, despre fratele ei (I) - Literomania

Talent precoce şi prolific (aproape toate scrierile sale majore au fost create în intervalul dintre 20 şi 21 de ani), Nicolae Labiş se impune în lumea literară, versurile sale fiind percepute ca „un demers major de recuperare a tradiţiei şi de înnoire a poeziei”, în care se confruntă „demersul creator energic, înnoitor şi modelul restrictiv al liricii angajate, spiritul vizionar şi spiritul conformist” (Daniel Dimitriu).

S-a bucurat de o receptare insistentă şi totodată contradictorie, unii critici vorbind chiar de un nou val în lirica românească, de apariţia unei promoţii de tineri poeţi pe care o numesc „generaţia Labiş”. Poeziile sale au fost publicate în cele mai importante reviste literare şi de cultură ale timpului, îar în 1956 şi-a editat volumele de poezie Puiul de cerb (versuri pentru copii) şi Primele iubiri – singurele apariţii antume. Pregăteşte şi a treia carte, Lupta cu inerţia, editată postum în 1958, sub îngrijirea prietenilor apropiaţi.

Scurta sa experienţă de viaţă şi de creaţie a fost curmată de un tragic accident de tramvai produs în noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, în faţa spitalului Colţea din Bucureşti. S-a stins din viaţă la 22 decembrie, după aproape două săptămâni de agonie, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.

Valorificarea postumă a creaţiei sale a presupus recuperarea unui număr impresionant de versuri din paginile revistelor şi din arhiva poetului, fapt datorat lui Gheorghe Tomozei, Savin Bratu, Aurel Covaci, Lucian Raicu, Nicolae Cârlan ş.a. Volumele postume Păcălici şi Tăndăleţ (1963), Anotimpurile (1964), Moartea căprioarei (1964), Albatrosul ucis (1966), Scufiţa Roşie. Poveste despre prietenie (1967), Sunt spiritul adâncurilor (1971), Vârsta de bronz (1971), Poezii (1984) etc. au adeverit din plin ipoteza exprimată de criticul G. Călinescu în 1956:

„Timpul va da, probabil, acestui meteor o sclipire mai profundă”.
G. Călinescu

  • Întrucât îl priveşte pe Labiş, (…) eu nici nu mă întreb ce ar fi devenit dacă trăia, pentru că îl consider un poet pe deplin exprimat, de la care au rămas câteva poeme încântătoare, pe care istoria literaturii noastre nu le poate trece cu vederea.
    – George Călinescu
  • Copil minune al poeziei, Labiş este o voce lirică de o puritate şi de o gravitate extraordinară. El este pentru mulţi Poetul, şi va rămâne Poetul, indiferent de chipul pe care-l va lua de aici înainte poezia.
    – Nicolae Manolescu
  • Între vocile poetice ale anilor 1950-1956, glasul lui Nicolae Labiş răsună plin de sinceritate, iar versurile sale dezvăluie o puternică intensitate emoţională, o sensibilitate nativă şi un patos nestăvilit.
    – Ion Bălu
  • Nicolae Labiş nu a fost numai o promisiune. Cine citeşte „Primele iubiri” şi „Lupta cu inerţia” are acea tresărire pe care o avem în faţa poeţilor realizaţi. Realizarea lui nu înseamnă că, dacă ar mai fi trăit, n-ar mai fi avut ce spune. Noi am asistat la prima ţâşnire a talentului său, care a fost atât de bogată, încât putem spune că următoarele ne-ar fi arătat pe deplin întinderea şi adâncimea stratului său subteran.
    – Marin Preda
  • Meritul cel mare al lui Nicolae Labiş este că el a întinerit poezia într-o vreme când aceasta făcuse atâtea riduri. (…) Graba de a trăi a poetului însemna şi graba literaturii noastre de a-şi reintra în drepturi.
    – Marin Sorescu