George Topârceanu – poetul baladelor românești

∼ 135 de ani de la naștere ∼

1886 – 1937

George Topârceanu a fost un poet, prozator, memorialist şi publicist român, membru corespondent al Academiei Române din 1936. S-a născut la Bucureşti la 20 martie 1886, ca fiu al cojocarului Gheorghe Topârceanu şi al Paraschivei, ţesătoare de covoare la azilul “Doamna Elena”, amândoi originari din părţile Sibiului. Începe şcoala primară la Bucureşti (1893 – 1895) şi o continuă pe valea Topologului, la Suici, judeţul Argeş, unde părinţii se stabilesc o vreme. Revine la Bucureşti şi se înscrie la liceul Matei Basarab până în clasa a IV-a, apoi la Sf. Sava. După absolvire intră funcţionar la Casa Bisericii, apoi, ca profesor suplinitor, cu pauze de şomaj şi de viaţă boemiană. În paralel, se înscrie la facultatea de drept (1906), pe care o părăseşte pentru cea de litere, fără a termina studiile.

„Colaborator la Viața românească din1909, G. Topârceanu s-a remarcat întâi prin parodii, pagini de critică literară în pilde, adunate în volum în 1916 (Parodii originale), sporite în edițiile succesive din 1920, 1921 și 1932. Modelele erau Cragiale și Caleidoscopul lui A.Mirea, procedeele in de oximoron. Imitând forma, dar și fondul unor poeți, Topârceanu cultivă un mimetism superior, izbutind să recreeze, depăşind sau chiar înlocuind originalul.(..) Perfect echivalente cu originalul sunt Sonetele parnasiene (după M.Codreanu), Trei romanțe pentru mai târziu (după I. Minulescu), Caleidoscop (după A. Mircea) Mihai Viteazul și turcii (după Bolintineanu), Mucenicii (după O. Goga), Țiganii (după Coşbuc), la care s-au adăugat după război Vara la țară (după Al. Depărățeanu), Tristeți provinciale (după Demostene Botez), Psalm, Menire, Utrenie şi Blesteme (după Arghezi). (..)


Specialitatea sa erau baladele, la început, Balade vesele (1916), apoi Balade vesele şi triste (Strofe alese), 1920; ediția a doua, 1928; ediția a treia, 1931). Celebre sunt Balada chiriaşului grăbit pe tema nostalgiei locurilor părăsite (după Rondel de l’adieu de Edmond de Haraucourt), Balada popii din Rudeni, cu portretul pitoresc al unui cleric voios de țară. Balada călătorului (“O, e-atât de bine când pe drumuri ninse/ Intâlneşti o casă cu lumini aprinse”). Balada morții, pe motivul dispariției văzută ca reintegrare în sânul mut (indiferent) al naturii din La maison du berger de Vigny, Balada munților, poem al singurătății hibernale, alpine, Balada corbilor, satiră împotriva ambuscaților de război, Balada unui greier mic și Balada unei stele mici, ironie la adresa jurămintelor de iubire sub stele.(..)

O largă audiență au avut și au încă rapsodiile lui: Rapsodii de vară (1915), Rapsodii de toamnă (1919) și Rapsodii de primăvară (1928), îndeosebi Rapsodii de toamnă, replică modernă la Concertul în luncă de Alecsandri, la nunta din Călin de Eminescu și la Nunta în codru de Coşbuc, bizuită pe ingenioase trucuri stilistice şi nu mai puin ingenioase rime:

Florile-n grădini s-agilă.
Peste straturi, dalia,
Ca o doamnă din elită
Își îndreaptă talia.

Trei petunii subțirele,
Farmec dând regretelor,
Stau de vorbă între ele:
„Ce ne facem, fetelor?…”

Floarea-soarelui, bătrână,
De pe-acum se sperie
C-au să-i cadă în țărână
Dinții de mizerie…

Succesul Parodiilor și al Baladelor a lăsat în umbră alte poezii de Topârceanu (Migdaleamare, 1928), excelenta sa proză din Scrisori fără adresă (1931) cu savuroasa pastişă cronicărească Domnia lui Ciubăr-vodă și spirituale comentarii despre duel, evoluția idealului feminin, despre automobil etc. şi din Pirin Planina, episoduri tragice și comice din captivitate (1937), reluare a volumului În gheara lor (1920), care fusese precedat deopusculul Amintiri din luptele de la Turtucaia (1918). Neterminat a rămas romanul Mimunile Sfântului Sisoe, în care eroul ar fi produs hazul prin naivitate (inexperineță) și distracție (lipsă de atenție). Romancierul n-a trecut de 40 de pagini. „


Sursa: Literatura română. Dicționar – antologie de istorie și teorie literară/ Iurie Colesnic. – Chișinău: Museum, 2005. – 524 p.

Poetul primelor iubiri

2 decembrie – 85 de ani de la naşterea poetului Nicolae Labiş (1935-1956)


Eu curg întreg în acest cântec sfânt:
Eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt.


– Nicolae Labiş

Nicolae Labiş, poezie si zbucium

Nicolae Labiş, poetul român supranumit „buzduganul” generaţiei şaizeciste, s-a născut la 2 decembrie 1935, în Poiana Mărului, comuna Mălini, judeţul Suceava.

Învaţă să citească pe la 5 ani, de la elevii mamei sale, tot atunci începe să deseneze. Primele clase primare le face în satul natal, având-o ca profesoară pe mama sa. Apoi, din cauza războiului care începuse, se refugiază împreună cu familia în comuna Mihăeşti, satul Văcarea, unde va urma clasa a III-a, obţinând numai note de 9 şi 10. Colegii de atunci îşi amintesc că scria poezii şi scenete şi îi plăcea să apară în public ca recitator. Îşi face studiile gimnaziale la Liceul „Nicu Gane” din Fălticeni (1947-1951), continuându-le la Iaşi. În 1952 se înscrie la Şcoala de Literatură „Mihai Eminescu” din Bucureşti.

În această perioadă face parte din redacţia revistei Ani de ucenicie scoasă de elevii Şcolii de literatură, colaborează la revista Contemporanul şi la Gazeta literară. În 1954 este înmatriculat la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, dar după un trimestru abandonează studiile, hotărând să se dedice exclusiv scrisului.

Compunea poezii şi poveşti încă din copilărie, adunându-şi versurile într-un caiet intitulat Cântecul unui adolescent. În 1950, la vârsta de cincisprezece ani, participă la Iaşi la Consfătuirea tinerilor scriitori din Moldova, unde recită poezia-confesiune Fii dârz şi luptă, Nicolae! În luna decembrie a aceluiaşi an poezia este publicată în revista Iaşul nou. Adevăratul debut literar al tânărului poet se produce în 1951, în revista bucureşteană Viaţa românească, cu poezia Gazeta de stradă. Tot acolo va publica celebrul său poem Moartea căprioarei (1954).

Închide ochii, deschide palmele, prinde” - Maria Margareta Labiș, sora  poetului Nicolae Labiș, despre fratele ei (I) - Literomania

Talent precoce şi prolific (aproape toate scrierile sale majore au fost create în intervalul dintre 20 şi 21 de ani), Nicolae Labiş se impune în lumea literară, versurile sale fiind percepute ca „un demers major de recuperare a tradiţiei şi de înnoire a poeziei”, în care se confruntă „demersul creator energic, înnoitor şi modelul restrictiv al liricii angajate, spiritul vizionar şi spiritul conformist” (Daniel Dimitriu).

S-a bucurat de o receptare insistentă şi totodată contradictorie, unii critici vorbind chiar de un nou val în lirica românească, de apariţia unei promoţii de tineri poeţi pe care o numesc „generaţia Labiş”. Poeziile sale au fost publicate în cele mai importante reviste literare şi de cultură ale timpului, îar în 1956 şi-a editat volumele de poezie Puiul de cerb (versuri pentru copii) şi Primele iubiri – singurele apariţii antume. Pregăteşte şi a treia carte, Lupta cu inerţia, editată postum în 1958, sub îngrijirea prietenilor apropiaţi.

Scurta sa experienţă de viaţă şi de creaţie a fost curmată de un tragic accident de tramvai produs în noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, în faţa spitalului Colţea din Bucureşti. S-a stins din viaţă la 22 decembrie, după aproape două săptămâni de agonie, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.

Valorificarea postumă a creaţiei sale a presupus recuperarea unui număr impresionant de versuri din paginile revistelor şi din arhiva poetului, fapt datorat lui Gheorghe Tomozei, Savin Bratu, Aurel Covaci, Lucian Raicu, Nicolae Cârlan ş.a. Volumele postume Păcălici şi Tăndăleţ (1963), Anotimpurile (1964), Moartea căprioarei (1964), Albatrosul ucis (1966), Scufiţa Roşie. Poveste despre prietenie (1967), Sunt spiritul adâncurilor (1971), Vârsta de bronz (1971), Poezii (1984) etc. au adeverit din plin ipoteza exprimată de criticul G. Călinescu în 1956:

„Timpul va da, probabil, acestui meteor o sclipire mai profundă”.
G. Călinescu

  • Întrucât îl priveşte pe Labiş, (…) eu nici nu mă întreb ce ar fi devenit dacă trăia, pentru că îl consider un poet pe deplin exprimat, de la care au rămas câteva poeme încântătoare, pe care istoria literaturii noastre nu le poate trece cu vederea.
    – George Călinescu
  • Copil minune al poeziei, Labiş este o voce lirică de o puritate şi de o gravitate extraordinară. El este pentru mulţi Poetul, şi va rămâne Poetul, indiferent de chipul pe care-l va lua de aici înainte poezia.
    – Nicolae Manolescu
  • Între vocile poetice ale anilor 1950-1956, glasul lui Nicolae Labiş răsună plin de sinceritate, iar versurile sale dezvăluie o puternică intensitate emoţională, o sensibilitate nativă şi un patos nestăvilit.
    – Ion Bălu
  • Nicolae Labiş nu a fost numai o promisiune. Cine citeşte „Primele iubiri” şi „Lupta cu inerţia” are acea tresărire pe care o avem în faţa poeţilor realizaţi. Realizarea lui nu înseamnă că, dacă ar mai fi trăit, n-ar mai fi avut ce spune. Noi am asistat la prima ţâşnire a talentului său, care a fost atât de bogată, încât putem spune că următoarele ne-ar fi arătat pe deplin întinderea şi adâncimea stratului său subteran.
    – Marin Preda
  • Meritul cel mare al lui Nicolae Labiş este că el a întinerit poezia într-o vreme când aceasta făcuse atâtea riduri. (…) Graba de a trăi a poetului însemna şi graba literaturii noastre de a-şi reintra în drepturi.
    – Marin Sorescu

Nicolae Esinencu – Talent şi sinceritate

Esinencu Nicolae (13.01.1940, Chiţcanii-Vechi, raionul Orhei).
Poet, prozator, dramaturg, scenarist.

Revistă bibliografică virtuală

531e8-1

A absolvit Şcoala Republicană de Cultură Fizică (1959). Are studii universitare nefinisate. A absolvit Cursurile Superioare de Literatură la Institutul „M. Gorki” în Moscova (1973). Redactor la Editura „Lumina”; secretar, apoi consilier al Uniunii Scriitorilor din Moldova (din 1989). Activitate prodigioasă atît în proză şi poezie, cît şi în dramaturgie, impunîndu-se cu fiecare carte nouă. Debutează editorial cu placheta de versuri „Antene” (1968), urmată de cărţile de poezie „Sens” (1969), „Dealuri” (1974), „Copilul teribil” (1979), „Stai să-ţi mai spun” (1983), „Cuvinte de chemat fetele” (1986) ş.a., precum şi de volumele de proză: „Sada” (1968), „Portocala” (1970), „Toi” (1972), „Era vremea să iubim” (1977) ş.a., care dezvăluie cititorului un scriitor talentat. Semnează piesele: „Grand Prix”, „Tabachera”, „Fumoarul”, „Oameni de paie”. Scenarii de film: „Tunul de lemn”, „Vîltoarea”. Cărţi pentru copii: „Harbuzul lui Fănel” (1972), „Bună dimineaţa” (1977) ş.a. În 1999-2004 Esinencu îşi adună opera în „Scrieri alese” (6 vol.).

Este cavaler al ordinului „Gloria Muncii”, Laureat al Premiului de Stat al Republicii Moldova, Om Emerit al Artei din Republica Moldova. Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova (1991 pentru vol. „Gaura”; 1995 pentru vol. „Disciplina mondială”; 2002 pentru vol. V, „Scrieri. Dramaturgie”).

Genul literar în care a debutat Esinencu a fost poezia. Dar, spre deosebire de alţi poeţi, care încep să scrie proză destul de tîrziu, cînd le-o dictează vîrsta şi experienţa de viaţă, Esinencu începe să exploreze toate genurile literare deodată: poezie, proză, dramaturgie, roman, nuvelă, scenariu de film… Importantă este viziunea sa în proză.

„O proză realistă, dură, care înseamnă un succes real în nuvelistica noastră actuală”.

(Ion C. Ciobanu)

Esinencu, Nicolae. Copilul teribil/ Nicolae Esinencu. Editura Cartier Popular, Chişinău, 2018. -544p.

1518679148

„Al treilea corifeu al poeziei anilor ’60-’70 – iar astăzi, împotriva inerțiilor criticii, lucrul acesta se vede tot mai bine – este, bulversând prejudecăţile canonice, Nicolae Esinencu. Deși observat de critici, care i-au semnalat metronomic fiece apariție editorială, nonconformistul poet (prozator, dramaturg și scenarist) n-a fost înțeles de către congeneri decât în partea direct reperabilă a teribilismului său funciar. În realitate, atitudinea sa este una de radicală opoziție față de normalitatea vieții literare: când întreaga pleiadă de aezi ai civismului scrie poeme interminabile despre Lenin și Partid, patriotismul sovietic și internaționalismul proletar, el practică miniatura lirică, iar atunci când, plictisită de hagiografierea falșilor martiri, divizia civică trece pe ecartamentul maximalis­mului etic, personajul lui Nicolae Esinencu iese în drum cu… capul subsuoară. 

Poetul cultivă un fel de poetică procustiană, retezând violent excrescențele hidoase ale realului, celebrând acea formă a lucidității care știe că autoironia și bufonada sunt formele cele mai eficiente de incarnare a spiritului celuilalt. (Nicolae Leahu)

Esinencu, Nicolae. Vin Chinezii!/ Nicolae Esinencu. Editura Princeps Magna, Chişinău, 2009. -145p.

658x0_nicolae_esinencuRomanul “Vin chinezii” este o panoramă a societăţii, dar o panoramă etern schimbătoare, cu rotiri de caleidoscop şi cu opriri intermitente, scurte, în încercarea de a obţine, din toate, un fel de puzzle, dar piesele căruia mereu nu se potrivesc (nici ca imagine, nici ca o coerenţă, fie şi dinamică, a scriiturii). La sfîrşitul cărţii găsiţi repere bibliografice despre scriitor.
Romanul povesteşe despre dispariţia unui scriitor, care, prin intermediul metroului din Moscova, ajunge prizonier într-o lume sub-pământeană. Acolo, denunţând o posibilă invazie chineză, oamenii devin prizonieri într-un fel de peşteră a lui Platon sau, dacă vreţi, într-o construcţie orwelliană. Dur şi deloc previzibil, demersul personajului în acest spaţiu te sileşte să nu laşi cartea din mână. Discursul naratorului se transformă într-un foarte sensibil poem când se referă la satul natal, la potecile pierdute în ape.
Aş putea să vă spun mai multe lucruri, să povestesc cum a ajuns eroul nostru în Moscova sau cum şi dacă va ieşi de acolo, însă aş risipi interesul celor care încă nu au citit cartea. Aşa că nu voi spune mai multe. Veniţi la bibliotecă şi căutaţi romanul.

Esinencu, Nicolae. Scrisoare Mareşalului/ Nicolae Esinencu. Editura Prut Internaţional, Chişinău, 2004. -372p

22279749„Cred că cea mai adevărată caracteristică a creaţiei esinenciene o face prietena şi soţia sa Antosea Daria, care se exprimă că „e păcat că foarte mulţi nu l-au citit pe Nicolae Esinencu şi niciodată n-au să afle ce-a gândit acesta în literatură”. Aceste note modeste ale subsemnatului nu sunt decât un îndemn pentru toată lumea: căutaţi-l şi citiţi-l pe acest scriitor neobişnuit, original, inedit, fulminant, care este Nicolae Esinencu!” (Anatol Ciocanu)

Esinencu, Nicolae. Scrieri alese Volumul I-VI/ Nicolae Esinencu. Editura Prometeu, Chişinău, 1999-2004. -480p.

46c746687b92aa85486d96e6cc26f477-114322-400_400

Nicolae Esinencu, ca un copil teribil, încearcă să iasă cumva din arealul impresionant al scriirilor sale. Uneori reuşeşte şi asta mă cam deranjază. – Eugen Chioclea
… un fenomen neobişnuit scrisul Măriei sale: un amestec fericit dintre real şi fantastic, dintre concret şi neobişnuit, dintre cuminţenie şi năstruşnicie… – Anatol Ciocanu
Mereu prezent  în topul scriitorilor solicitaţi. – Haralambie Moraru
Nicolae Esinencu este cel mai spontan poet al nostru. – Alexandru Burlacu

Sursa: https://m.moldovenii.md/md/people/164