Copacul dorințelor de Katherine Applegate

Bătălia Cărților 2022
Categoria: copii (11-14 ani)

Katherine Applegate s-a născut în Michigan, Statele Unite ale Americii. Însă din copilărie și-a cultivat o atenție deosebită și afecțiunea pentru animale: părinții au fost înțelegători și i-au permis să aibă mai multe animale de casă, iar în liceu a lucrat la un cabinet veterinar. A locuit în Michigan, Illinois și Texas până la definitivarea studiilor. Absolventă a Universității Texas din Austin. Autoarea mărturisește cu umor că avut drept specializare principală „Lipsa de Țel”, iar secundară „Nehotărârea”.

Katherine Applegate s-a îndeletnicit cu udarea plantelor (sfârșind prin a le omorî) și servirea cocktailurilor (pe care reușea să le verse), până când și-a dat seama că lumea ar fi un loc mai sigur dacă ar rămâne la profesia de scriitor. De atunci, a scris peste o sută de cărți de copii și adolescenți, multe dintre ele în colaborare cu soțul ei, Michael Grant. Dintre acestea, cele mia cunoscute sunt: The Buffalo Storm, Roscoe Riley Rules, Eve &Adam, Home of The Bave.

Applegate, Katherine A. Copacul dorințelor / Katherine Applegate. – București: Arthur, 2021. – 186 p.

Cartea Copacul dorințelor a fost scrisă de Katherine Applegate și a apărut în anul 2020 la GRUPUL EDITORIAL ART. Cartea are 192 de pagini și se încadrează în categoria Literatura Universală.

Prietenii îi spun Roșu. Lumea din cartier îl numește „copacul dorințelor”. Există un motiv în spatele acestui nume. Totul a început demult, pe vremea când Roșu nu era decât o sămânță minusculă cu aspirații mari. Vin la el oameni din tot orașul și îl împodobesc cu bucăți de hârtie, etichete cu șiret, fășii de pânză și fire de lână. Fiecare dintre aceste ofrande reprezintă un vis, o dorință, o năzuință. Agățate, aruncate la întâmplare sau legate cu fundiță, toate sunt speranțe pentru ceva mai bun.

„Scrisă încântător, povestea își va lasă amprenta pe cititorii de orice vârsta.” The New York Times Book Review

Fii astfel cu copacii

Stejarul vorbitor
Le-a vorbit străbunilor,
Însă restul copacilor, mâine
Vor vorbi și cu mine.

Eu tot ce am învățat
De la ei am adunat.

Dar cei ce vor să afle și să spună,
Sau cei ce nu-i ascultă cu inima bună
N-au să audă o vorbă, niciodată,
De la copacii cu buze de piatră.

Mary Carolyn Davies (1924)

Copacul filosof veghează asupra comunității și este gazdă pentru vietăți diverse, inclusiv pentru Samar – o fetiță de zece ani care îl vizitează des noaptea. Samar are o singură dorință: să-și facă un prieten. Mutată recent în comunitate, împreună cu familia ei de origine musulmană, nu reușește să se integreze printre ceilalți. Totuși, copacul dorințelor găsește o soluție pe care o transformă într-una dintre cele mai frumoase relatări despre acceptare.

Autoarea scrie într-un mod extrem de înduioșător despre prietenie, bunătate, grijă, toleranță și acceptare. Relatarea se întâmplă din perspectiva unui copac – stejar pe nume Roșu, supranumit „Copacul Dorințelor”, și prietenul de companie – cioara pe nume Bongo.

Sunt numeroase studii care arată că plantele și copacii ar avea conștiință proprie, însă ficțiunea creată de Applegate merge dincolo de conștiință și pune în context o întreagă filosofie de viață, de folos nu doar pentru cei mici, ci și pentru noi, cei mai mari. Iată câteva abordări utile:
Abordează subiectul inegalității etnice și transmite ideea de acceptare indiferent de diferențe;
Nu idealizează lumea și natura, ci povestește firesc despre lucrurile neplăcute din viață. O perspectivă utilă nu doar pentru copii, ci și pentru adulți. Pentru că uneori avem tendința să uităm că mai puțin binele face parte din mersul lumii și că e complet firesc.
Vorbește despre iubire autentică de sine și despre simpla bucurie de a fi în viață.
Este un mare dar, cu adevărat, să te iubești așa cum ești.

Fragmente din carte

În fiecare an, în prima zi din luna Mai, oamenii își scriu dorințele pe o hârtie pe
care o agață de crengile stejarului „Roșu”:

Aș vrea un skateboard zburător.
Aș vrea o lume fără războaie.
Aș vrea o săptămână fără nori.
Aș vrea cea mai mare ciocolată din lume.
Aș vrea să iau zece la teza de la geografie.
Aș vrea vrea ca doamna Gentorini să nu fie așa de morocănoasă dimineața.
Aș vrea să poartă vorbi hamsterul meu.
Aș vrea să se facă tata sănătos.
Aș vrea ca măcar din când în când să numi mai fie foame.
Aș vrea să fiu atât de singur.
Aș vrea să știu ce vreau
.

***

Ce pot să zic? Natura este șireată. Iar oamenii sunt… îmi pare rău s-o spun, dar cei mai mulți dintre voi nu prea aveți spirit de observație. Dacă sunteți genul curios sau neîncrezător, poate că o să întrebați cum comunică exact copacii. Ați putea afla singuri studiind vreo unul, un plop tremurător sau un arbore de gumă, ca să le descifrați magia. Oamenii vorbesc cu ajutorul plămânilor, al gâtului, al laringelui, limbii și buzelor, grație unei simfonii complexe de sunete, respirații și mișcări. Există, însă, o mulțime de alte mijloace de a transmite informația. O sprânceană ridicată, un chicotit înăbușit, o lacrimă ștearsă: aceasta sunt și ele modalități de a vă exprima. Pentru un copac, comunicarea este la fel de complicată și de miraculoasă ca și pentru oameni. Într-un dans misterios al luminii soarelui, al zahărului și al apei, al vântului și al solului, noi construim punți invizibile prin care ne conectăm cu lumea. Broaștele au modurile lor de a se conecta. La fel și câinii. La fel și tritonii sau păiajenii, elefanții sau vulturii. Cum procedăm exact? Asta-i treaba noastră să știm și a voastră să descoperiți. Natura apreciază și ea un secret de calitate.

***

Se vorbește greu cu copacii. Nu prea ne pricepem să stăm la taifas. Copacii vorbesc, totuși, cu anumite făpturi, cele în care știm că putem avea încredere. Vorbim cu veverițe. Vorbim cu neobosiții viermi. Vorbim cu fluturii cei spilcuiți și cu rușinoasele molii. Păsările? Sunt încântătoare. Broaștele? Țâfnoase, dar bune la suflet. Șerpii? Nesuferit de bârfitori. Copacii? N-am cunoscut niciodată vreun copac pe care să nu-l plac. (pag. 9-10)

***

Dacă ăsta ar fi fost un basm, v-aș fi spus acum că Samar avea ceva magic. Că vrăjea animalele, de pildă. Animalele nu pleacă de bună voie din cuiburile și din vizuinele lor. Se tem de oameni și au toate motivele. Dar nu suntem într-un basm și nu există nicio vrajă. Animalele se luptă pentru resurse, la fel ca oamenii. Se mănâncă unele pe altele. Se bat care să domine.

Natura nu este întotdeauna bună, dreaptă și frumoasă. Dar uneori se petrec surprize. Iar Samar îmi amintea în fiecare noapte de primăvară că există frumusețe în liniște și grație în acceptare. Și că nu ești niciodată prea bătrân să fii surprins. Scorburile reprezintă dovada că ceva rău care ți se întâmplă poate deveni ceva bun, cu destul timp, cu grijă, și cu speranță.

***

… nu voiam să pierd niciun moment din puțina viață care îmi rămăsese.
Voiam să sorb stelele.
Voiam să simt aripile pufoase ale puilor de bufniță.
Voiam să-mi întind rădăcinile măcar un pic mai departe, înainte să se termine noaptea.
Voiam să mă răsfăț cu contemplarea tăcută a vieții, a dragostei, a tot ce înseamnă ea.
Voiam să filozofez.

Carte Copacul dorințelor este scrisă încântător, povestea își va lăsa amprenta asupra cititorilor de orice vârstă. Această carte descrie natura foarte frumos, povestește despre animale și proveniența numelor lor, relațiile dintre oameni și mediul natural din punctul de vedere al animalelor și plantelor etc.

Selectată în cadrul Concursului de lectură Bătălia cărților 2022, secțiunea copii, cartea vă așteaptă pe raft, iar tu, dragă cititor, probabil, vei avea de învățat multe
din această poveste.

Ca să aflați povestea mai departe, vă așteptăm cu drag la Biblioteca Alexandru Donici, pentru a vă înscrie la concursul de lectură „Bătălia cărților” – 2022.
Citește! Fii cititorul anului 2022!

Povestea prieteniei dintre Mihai Eminescu și Ion Creangă

Mihai Eminescu și Ion Creangă, doi oameni atât de diferiți, dar în același timp fiind și cei mai buni prieteni.

Înainte de a face cunoștință cu Mihai Eminescu, asupra lui Ion Creangă se abătuseră mai multe neplăceri și suferințe: neînțelegeri cu soția, Ileana, și cu socrul său, preotul Ioan Grigoriu, conflictul cu autoritățile ecleziastice locale, fiind acuzat de a fi asistat în 1868 la un spectacol de teatru, lucru interzis pentru fețele bisericești, acuzat de a-și fi tuns părul și a fi tras cu pușca în ciorile de pe turla bisericii Golia, unde funcționa ca diacon; apoi destituirea din învățământ.

Avea 35 de ani și nu scrisese nimic. Pur și simplu nu avea cele necesare traiului zi de zi. Izgonit din preoție și din învățământ, rămas singur și sărac, era deznădăjduit, de parcă nu ar avea niciun viitor. A fost mare scandal pe tema aceasta la Iași.

După ce Titu Maiorescu devine ministrul Instrucțiunii Publice, Creangă este reprimit în corpul didactic, ca institutor la Școala Primară de Băieți nr. 2 din Păcurari. Unde a și fost descoperit de Mihai Eminescu. Ion Creangă era institutor la Iaşi când Eminescu a preluat postul de revizor şcolar, proaspăt întors de la Viena. Poetul îi era şef învăţătorului Creangă şi a fost plăcut surprins să descopere în acesta un model de educator. Eminescu i-a făcut lui Creangă o inspecţie la clasă în 1874.

După inspecţie, cei doi s-au întâlnit întâmplător și au mers împreună la crâşma „Bolta Rece”.

Până azi la Iași, există legende despre petrecerile lor în doi: După ce făceau înconjurul Iașului, la final ajungeau la „Bolta Rece”. Când veneau în doi (cam fără bani) la „Bolta Rece” (unde: timpul trece, dar clipele rămân), se umplea localul de public, să-i asculte.

„Creangă, îndrăzneţ, duse pe Eminescu la Bolta Rece, ori amândoi se găsiră în vestita crâşmă şi-şi aduse aminte că se cunoşteau. La băutură poetul era expansiv şi-şi va fi desfăşurat toată filosofia lui politică. Creangă, încântat de a fi luat seamă de un tânăr aşa de învăţat, vru să dovedească cum că nici el nu era de lepădat”, scrie George Călinescu
în „Viaţa şi opera lui Ion Creangă”.

Între cei doi s-a legat o prietenie care avea să dureze până la finalul vieţii. Eminescu era deja un nume în rândul junimiştilor, în vreme ce Creangă era doar un institutor care avea un har de povestitor nemaipomenit.

Pe 13 septembrie 1875, poetul l-a dus pe Creangă la Junimea pentru a-şi citi prima scriere „Soacra cu trei nurori”. Speriat, Creangă i-a cerut poetului să îi corecteze textul, însă Eminescu a refuzat, spunându-i:

„Creangă, tu n-ai nevoie să fii corectat de nimeni”.

Era începutul înfiripării unei prietenii care va deveni celebră.

Mulți se întrebau cum e posibilă o asemenea prietenie între două personalități cu totul neasemănătoare, situate la poli opuși. Stranie părea multora această prietenie dintre doi oameni cu firi total diferite.

Mihai Eminescu – o fire romantică, visătoare, reflexiv, introvertit, pesimist și melancolic, sociabil, dar și însingurat, mereu adâncit în probleme filosofice și în cugetarea poetică. Creangă – jovial, extrovertit, cu o față deschisă, luminată, mereu zâmbitoare, glumeț peste măsură, iar când era cazul, rostea și vorbe sarcastice, de te usturau zile în șir.

În timp ce Mihai Eminescu avea o vastă cultură academică, la nivel european, era cunoscător al filosofiei și al mai multor limbi străine, cititor neobosit de cărți vechi, un scormonitor de manuscrise îngălbenite, Ion Creangă avea o cultură restrânsă, atâta cât a putut acumula la școala din Humulești. Era străin de cultura și valorile occidentale, fără să cunoască limbi străine, fără cunoașterea clasicismului antic sau a romantismului german, precum Eminescu, dar era inteligent și avea talent din naștere cu carul, din belșug. Era tipul românului simplu, natural, nefalsificat și neinfluențat de cultura occidentală sau de vreun scriitor străin sau român. Trăia modest și se purta țărănește și țăran a rămas în sufletul său toată viața.

Se pune întrebarea: Ce i-a unit pe cei doi scriitori cu structuri umane opuse? Răspunsul ar fi acesta: inteligența, agerimea minții, talentul, apropierea de izvoarele creațiilor folclorice și valorificarea acestora în scrierile lor, puternica afecțiune îndreptată spre țărănime, comuniunea de idei și de concepții.

Pe cei doi i-a reunit și situația materială precară.
,,De sărăcie nu m-am temut niciodată, afirma Ion Creangă, căci totdeauna a fost cu mine”.

Cu ce l-a cucerit Ion Creangă pe viitorul său prieten?

Pe Eminescu l-a fermecat puterea de rostire a vechiului grai moldovenesc, presărat cu adânci și înțelepte cugetări, proverbe și zicători provenite din
izvoarele filosofice ale poporului.

Apoi Eminescu l-a dus pe Creangă la Junimea, unde ultimul i-a cucerit pe toți poeții și scriitorii chiar din prima seară. Din acel moment, Ion Creangă a devenit scriitor.

Destituit din funcția de revizor școlar, în 3 iunie 1876, Eminescu este găzduit cu prietenie în bojdeuca lui Ion Creangă. Au locuit împreună aproape o jumătate de an. Creangă stătea în cerdacul din spatele bojdeucii, iar Eminescu locuia în camera bună, „de curat”. Aici a scris cele mai frumoase poeme de dragoste închinate Veronicăi Micle. Interesant este și faptul că Eminescu dormea cu revolverul sub pernă, după cu spunea el, de frica de a nu fi ucis în somn.

În 1877, Eminescu pleacă la București, la redacția ziarului conservator „Timpul”, iar din această cauză Creangă traversează un pustiu sufletesc, singurătatea sa devinând din ce în ce mai apăsătoare.

„Ai plecat și mata din Iași lăsând în sufletul meu multă scârbă și amăreală,” scria Creangă într-o scrisoare lui Eminescu.
„Vino, frate Mihai, vino, căci fără tine sunt străin”.

Mai târziu, aflând din presă despre îmbolnăvirea lui Eminescu, Creangă a avut prima criză de epilepsie în clasă, în fața școlarilor, care țipau înspăimântați. Îndurerat de boala lui Eminescu, Creangă are crize de epilepsie tot mai des. Acestea se petreceau oriunde, acasă, la școală, în oraș.

15 iunie 1889 avea să fie cea mai dureroasă zi. Auzind din ziare de moartea lui Eminescu, boala lui Creangă se agravează. Plângea ca un copil, își exprima durerea pronunțându-i numele lui Bădia Mihai cu un glas stins. Nu mai mânca, nu mai comunica, în schimb citea cu voce tare din „Poeziile” lui Mihai Eminescu și adormea cu cartea sub cap. Retras în singurătatea-i, părăsit de prietenii de la Junimea, uitat de toți, Ion Creangă s-a stins chiar în ultima zi a anului 1889, de Anul Nou, când orașele și satele Moldovei vuiau de clopote, de tălăngi, de buhaiuri și de urători.

Așa s-au stins fizic doi dintre cei mai mari genii ai literaturii române, Mihai Eminescu și Ion Creangă, cei mai buni prieteni, uniți prin dragostea de neam, de scris, dar și de o fermecătoare tulburare sufletească, care s-au transpus în operele pe care ni le-au lăsat moștenire și cu care ne delectăm astăzi.

Un film sugerează că Eminescu și Creangă aveau o relație homosexuală -  Stiri.md - Stiri.md

Text preluat, sursa: Dragoș Galbur

Ziua internaţională a prieteniei

Ziua internaţională a prieteniei este marcată în fiecare an la 30 iulie. Scopul iniţiativei este de a transmite mesajul că prietenia între popoare, ţări, culturi şi indivizi poate inspira pace şi poate construi punţi de legătură între comunităţi. Conceptul de prietenie este extins astfel dincolo de relaţiile individuale. Prietenia este un sentiment nobil şi valoros în viaţa fiinţelor umane din întreaga lume. 

unnamed

Eugen Doga, renumit compozitor moldovean, autorul muzicii mai multor filme, romanțe, cantate, piese instrumentale, autorul unei simfonii, membru titular al Academiei de Științe a Moldovei din 1992. S-a născut la 1 martie 1937,  raionul Râbnița, Republica  Moldova. 

Celebrul compozitor Eugen Doga activează în literatură. Maestrul a publicat cartea „Prietenii mei Dragi”, care conține două povești despre o pisică și un câine.

„Este o traducere, aceste două cărți au fost publicate la St. Petersburg, Amur şi aventurile lui motănești, Joy şi aventurile lui câinești. Erau cărţi separate, au dispărut imediat, fulger. Şi m-am bucurat mult când am văzut ca foarte bine se îmbină ele într-o carte”, a afirmat compozitorul Eugen Doga.

„Îl cheamă Joy pe cățeluș , Amur pe motan. Amur e foarte educat. Aşa că eu simțurile acestor doi indivizi, acestor animale domestice Joy şi Amur încercam să le preiau, fiindcă atât de fine, atât de receptivi sunt. Grozav”, a spus compozitorul Eugen Doga

Prietenii mei dragi –  publicată  în anul 2018 la București

 Cu ocazia Zilei internaţionale a prieteniei, în cadrul programului estival ,,Provocarea verii 2020″ cu sloganul  Lectură, Joc, Experiment, a avut loc prezentarea de carte ,,Prietenii mei dragi” de Eugen Doga cu  elevii  cl. a IV  ’’C”  liceul „ Socrate” online prin  intermediul  platformei  ZOOM.         

Снимок экрана (61) (800x450)  Copiii au aflat despre una dintre cele mai frumoase povestiri, iar ceea ce o face cu adevărat specială este felul în care-i  descrisă aventura a doi prieteni patrupezi Joy -cățelul, Amur- motanul și stăpânul care îi iubea nespus de mult.

Joy, un cățeluș minunat, alb, de talie mică, semăna cu rasa teckel și husky. Joy colinda tot orașul, dar întotdeauna respecta regulile de circulație și traversa strada numai pe verde. Toți trecătorii, dar mai ales copiii, îi știau numele și se străduiau să-l ademenească pentru a-l putea mângâia. Cu mare plăcere răspundea acestor semne de atenție.

  prietenii-600x600 Îi plăcea să se plimbe în centrul orașului, pe lângă clădirea Guvernului, acolo găsea cea mai curată iarbă de gazon . Iar când îl apuca nostalgia și dorul de casă, fugea cu pas mărunt către casă, de parcă vedea aievea un os de găină aruncat pe treptele casei. Uite-așa își ducea traiul, cu o viață obișnuită de câine,  până când, într-o zi, a căzut la datorie…                                                         

Amur era un motan superb, cu influențe ale mai multor rase. Numele pe care îl purta a fost atribuit unui mare fluviu, Amur, care curge la granița dintre China și Rusia. Numele i-a influențat caracterul tumultuos, de o  energie nesfârșită, dar și viața pe care o petrece alături de semenii săi pe acoperișurile garajelor vecine.  A trăit o viață lungă, nu întotdeauna ușoară…

Este o povestire în care se  descriu amintiri nostalgice ale autorului care i-au adus clipe de bucurie și tandrețe de care doar animalele pot da dovadă, atât de sincer și aproape dezinteresat . Fiecare dintre ei își manifestă în felul său dragostea și dorul față de stăpânul iubitor, gudurându-se voioși pe la picioare. Amur era mai rezervat, lingușându-se mai delicat, pisicește, iar Joy dădea energic din coadă și sărea în sus de bucurie.                              

Iată așa  prietenii  cărţilor de la biblioteca A.Donici, au descoperit o carte a  prieteniei, pentru ei. 

 Vă invităm și pe voi să o citiți!