Literatură română | Proză, Istorie și critică

Mischevca, Ion. Manifest pentru unire : Un antidot la neomerxism și progresism / Ion Mischevca. – Chișinău : Unu, 2020. – 231 p.
Manifest pentru unire Ion Mischevca - Bestseller.md

Istoricul de la Chișinău, Ion Mischevca, ne propune o stare de veghe, o explicație lucidă a unirii noastre, o despărțire netă a patrioților autentici de xenofobi și de șovini, o pledoarie sinceră pentru identitatea românească și mai, ales, ”un antidot la neo-marxism și progresism”.

O nouă lucrare despre unirea românilor, apărută într-un context de dezbinare, își are, în ciuda cârtitorilor, rațiunile sale. Cartea de față, scrisă cu știință și conștiință de un istoric de-acum cunoscut – Ion Mischeva – reașează o temă recurentă într-un context istoriografic modern, cu un limbaj adecvat secolului al XX-lea și cu răspunsuri adecvate provocărilor post-modernismului. Volumul de față încearcă să răspundă la foarte multe întrebări și să articuleze un răspuns coerent în cazul specific al Republicii Moldova pornind de la teoria generală a neo-conservatorismului. Înlănțuirea ideilor se sprijină pe o bază de informații istorice solide, mărturie a informației științifice a autorului. Raționamentul volumului de față are ceva eleganța unui model fizic, însă ca orice model fizic nu trece în totalitate proba realității. Întregul volum de față este construit pe o argumentație de factură istorică.

Bochmann, Klaus. Cum sunt trăite și percepute limbile : Despre istoria limbii ca istorie socială / Klaus Bochmann. – Chișinău : Cartier, 2020. – 159 p.

In volumul de față sunt selectate eseuri ce ilustrează în mod exemplar perspectiva lui Klaus Bochmann asupra istoriei limbii și a politicilor lingvistice, concepute ca o interacțiune strânsă a faptelor social-politice și lingvistice. Volumul este prefațat de două teste despre viața și activitatea domnului profesor Klaus Bochmann, semnate de Sabie Krause și Emil Hurezeanu.

Burlacu, Alexandru. Texistenţe. Vol. 4 : Ființa poeziei / Alexandru Burlacu. – Chișinău : Gunivas, 2020. – 221 p.

Ctitorirea universului artistic al poeziei lui Vieru stă sub semnul continuității spirituale, iată de ce vocea lui se contopește cu vocile predecesorilor: a poetului anonim, a lui Eminescu, Arghezi, Blaga, Bacovia, Stănescu, Sorescu, etc. Nu întâmplător, imaginea obsesivă a casei (ca axis mundi) implică în mod firesc, într-o formă esențializată, memoria poetică în expresii ca acestea:

”E-atâta tăcere
În casa humei
Cât se-aude în jur murmurând
Plânsetul humei
Ești apa lină
Din care-și bea ființa
Speranței curcubeu
Mai întâi să fii sămânță”
Alexandru Burlacu

”Ai curaj, șterge-ți ochii, adesea căderea e un mijloc de a te ridica mai sus”.

William Shakespeare
Costin-Băicean, Iraida. Ion Creangă și proza basarabeană : studiu monografic / Iraida Costin-Băicean. – Chișinău : Gunivas, 2020. – 277 p.

Studiul Iraida Costin-Băicean ne ajută să înțelegem ce reprezintă modelul Creangă în socio-dinamica tuturor schimbărilor de paradigmă, în ciuda cărora rămâne constant un scriitor canonic, exponențial, național și universal, fiindcă ne propune o imagine arhetipală, colorat-existențială a lumii. În cercetarea de față ne-am fundamentat demersul științific pe elucidarea istorico-teoretică a fenomenului Creangă în proza basarabeană contemporană, în reevaluarea modalităților de prelucrare, recontextualizare, asimilare creatoare a elementelor modelului narativ în proza modernă și postmodernă, fapt ce a permis argumentarea locului și rolului modelului în principalele metamorfoze ale prozei moderne, în schimbarea de paradigmă prin efortul postmoderniștilor. Prezentul studiu propune o interpretare minuțioasă a impactul creației Crengiene asupra prozei românești, care are o istorie de un secol, înregistrând periodic schimbări de viziuni, atitudini contradictorii. În lucrare a fost examinat modelul Crengian rescris de cei mai importanți prozatori, un model catalitic mai cu seamă in perioadele de cotituri sociale și politice. Lucrarea cuprinde 3 capitole: Creangă în exegeza literară, Creangă și proza anilor ’60- ’80. Rescrierea modelului, Creangă și schimbarea de paradigmă.

Dragi utilizatori sperăm că aceste cărți să vă fie de folos, util în cadrul programului școlar și nu numai.

Vasile Voiculescu- artizan strălucit al versului

-70 de ani de la nașterea  lui Vasile Voiculescu

Vasile Voiculescu  a fost un scriitor și medic român. În domeniul literar s-a distins în principal ca poet și prozator, cu toate că a fost și dramaturg.

vasile-voiculescuVasile Voiculescu s-a născut la data de 27 noiembrie 1884 în comuna Pârscov, județul Buzău, ca fiu al lui Costache Voicu (ulterior scriitorul luând numele de Voiculescu), gospodar cu stare, și al Sultanei (născută Hagiu), fiica unui negustor. Școala a început-o în satul Pleșcoi, Buzău în 1890. Cursul primar l-a absolvit la Buzău. A urmat studii liceale la Liceul „Alexandru Hâjdeu” și apoi la Liceul Gheorghe Lazăr din București. Preocupat de materialism, pozitivism și evoluționism, îi citește pe Littré Claude Bernard, Auguste Comte, Darwin și Spencer. Studiază opera lui Wundt, Harald Høffding, Pierre Janet și W. James, fiind atras de psihopatologie și psihofizică.
Studiile universitare le-a început la Facultatea de Litere și Filosofie din București (1902 – 1903) și le-a continuat la Facultatea de Medicină, în 1903. Doctoratul în medicină l-a obținut în 1910.
S-a căsătorit cu Maria Mittescu, studentă la medicină, cunoscută din satul său natal, Pârscov. I-a dedicat poezii și scrisori de dragoste. Voiculescu a debutat în Convorbiri literare (1912). A practicat medicina la țară. În timpul Primului Război Mondial a fost medic militar la Bârlad, unde a participat la serile culturale ale lui Vlahuță. Editorial, a debutat cu volumul Poezii (1916). Din același an a colaborat la Flacăra lui C. Banu, la recomandarea lui Macedonski. A primit Premiul Academiei pentru volumul Din țara zimbrului și alte poezii (1918).
A fost membru titular al Academiei de Științe din România începând cu 21 decembrie 1935.
Vasile Voiculescu a murit în anul 1963. La Pârscov există Casa Memorială Vasile Voiculescu.

 

Voiculescu, Vasile. Zahei Orbul/ Vasile Voiculescu. București:100+1 Gramar, 1996. -170 p.

La începutul drumului său în lume, lipsit de vederea lucrurilor de dincolo de lume, poate omul ajunge, prin râvna lui, să le vadă? Şi cum, pe ce căi şi prin ce mijloace s-ar putea dobândi râvnita vedere? Şi ce înseamnă a vedea?

11697075._SX318_Punctul din care porneşte scriitorul în configurarea sistemului ideatic ce-i subîntinde opera este omul singur, incapabil să comunice cu ceilalţi, ignorat de ceilalţi şi greşit judecat de ei, omul izolat, neînţelegător şi neînţeles. Textele din această categorie sunt şi ele, prin analogie cu conţinutul lor, înţelese superficial şi considerate simple exerciţii în ansamblul operei literare a lui Voiculescu: Fata din java, Farsa, Proba, Taina gorunului. La un nivel superior, care implică filosofia existenţială ce opune individul mentalităţii comune devenite infernală, se situează Behaviorism şi Capul de zimbru.

În esență, Zahei orbul este „romanul unui destin tragic”, al unui om simplu care și-a pierdut vederea, dar nu și speranța de a și-o recăpăta .

Prin problematică. dar și prin orizonturile umane investigate, V. Voiculescu construiește una dintre scrierile cele mai captivante. Viața orbului Zahei se derulează după „canoanele povestirii” (I. Vlad), eroului fiindu-i sortite trasee și contacte cu medii umane, din cele mai neobișnuite, într-o succesiune imprevizibilă, care îl poartă în lumea spitalelor și a cerșetorilor, prin bâlciurile pitorești de țară și pe la curțile boierești. Scriitorul pare a-și satisface o evidentă plăcere de pitoresc și senzațional, modificând mereu spațiul de mișcare al orbului decis să-l afle pe cel care i-a luat lumina ochilor dându-i băutura otrăvită și să-și recapete vederea peregrinând spre o mănăstire îndepărtată, făcătoare de minuni.
Tema orbului constituie un subiect vechi, tratat în variate semnificații. Clasica este asocierea orbirii cu muzica, cu poezia sau cântecul pe diferite texte, acestea văzute ca niște haruri compensatorii ale ființei nevăzătoare; Ia fel de frecventă este imaginea orbului bătrân și înțelept, posesor al unei experiențe interiorizate, așadar al unei lumini spirituale (lumina cea adevărată), în măsură să vadă mai adânc decât restul oamenilor. Korolenko relatează biografia unui orb care își biruie prin muzica neliniștile dureroase ale sufletului {Muzicantul orb).

Voiculescu, Vasile. Destin/ Vasile Voiculescu. Chișinău: Litera, 1997. -337 p.

Destin – Volum de poezii de Vasile Voiculescu și povestirea Pescarul Amin

20191028_144255.jpg

Cerească floare, albă, strălucită,
Cu blând miros de rai, e Poezia.
Sămânța ei de îngeri e zvârlită
Și brazdă caldă-i e coplăria.

Ascunsă-n suflet, tainică, cuminte,
Din lin izvor de lacrime amare
Și din dulceața bucuriei sfinte

Ea suge hrană și se face mare.

„Poezia d-lui Voiculescu… se înfățișează cu o notă de puritate, care este de ordin filologic. Poemul dumisale este de departe o ceață densă care se târăște pe câmp, sau un zid sclipitor ca o za, dar , când te apropii bagi de seamă că ceața e compusă din mici focuri izolate, iar zaua din singuratece scântei.” a spus criticul George Călinescu.

Povestirea Pescarul Amin

Povestirea „Pescarul Amin” a fost scrisă de Vasile Voiculescu în 1958 și publicată în volumul întitulat „Capul de zimbru”(1966), făcând parte din proza contemporană. „Pescarul Amin” este o povestire fantastică, deoarece evidențiază mitul apei ca motiv esențial, ca substanță primordială germinativă a vieții; povestirea simbolizează facerea lumii, explicând geneza universului din mediul acvatic și nașterea ființelor din pești, ca mit totemic.
Tema povestirii este ilustrată de statutul omului ce vine dintotdeauna în această lume, ca păstrător al unei ancestrale familiarități cu natura și lumea animală în care-și simte înfipte adânc rădăcinile devenirii sale, precum și întoarcerea sa la stadiul genetic primar, reintegrându-se astfel în circuitul universal.

voiculescuPrin proza lui Voiculescu am mai anexat spiritualității noastre o lume, o țară de dedesubt. Ea se întinde – de unde geografic și în timp?… Voiculescu se desprinde de poetul din el, se autonomizează în narațiune, ridicând-o pe o treaptă în care verva îl apropie de Caragiale. iar vigoarea plastică îl pune cu greu alături de altcineva, la noi.” 
-Paul Anghel

 

 

Cartea jubiliară „O noapte furtunoasă” – I. L. Caragiale

Să ne amintim deci de viața geniului comic Caragiale, care a scris „O scrisoare pierdută” și „D-ale carnavalului”, „O noapte furtunoasă” sau „Conu Leonida față cu reacțiunea”.

caragiale32Vorbele lui Nichita Stănescu citate mai sus pot fi interpretate atât în sensul metaforic, cât și în cel pur pragmatic. I. L. Caragiale s-a născut pe 1 februarie în cătunul Haimanale din Prahova, iar numele așezării a fost schimbat la un moment dat cu cel al dramaturgului. Descendența lui Caragiale nu era una nobiliară. Ştefan Caraialis, bunicul scriitorului, venise la București în suita domnitorului Caragea, ca bucătar al acestuia. Originea este, se pare, aromână. Cert e că Luca, fiul lui Ștefan și tatăl dramaturgului s-a născut la Constantinopol, iar frații săi, Iorgu și Costache, în România. Costache a fost, de altfel și primul director al Teatrului Național din București și a avut o influență majoră asupra nepotului său.

Cât privește studiile, Caragiale glumea adesea spunând că are doar patru clase, dar adevărul nu e chiar așa. A urmat studiile primare la Biserica Sf. Gheorghe din Ploiești, apoi la Școala Domnească din aceeași localitate, unde a urmat și cursurile gimnaziului „Sfinții Petru și Pavel”. Și-a completat apoi studiile la București, fără însă a le finaliza. Între 1868 și 1870 îl regăsim pe Caragiale la București, înscris la clasa de „declamaţie şi mimică” a unchiului său, Costache Caragiale. Tot atunci îl întâlnește prima oară pe Eminescu.

După moartea tatălui său, în 1870, lui I. L. Caragiale îi revine sarcina să le susțină financiar pe mama și sora sa. Se angajează copist la Tribunalul Prahova, apoi este sufleur, copist şi actor în roluri nesemnificative la Teatrul Național din București. Semnificativă este însă experiența pe care a câștigat-o în preajma scenei și care îi curgea oricum prin vene, cu o întreagă familie pasionată de teatru.

Caragiale are și o bogată carieră jurnalistică, pe care o începe la publicația bucureșteană „Telegraful” și o continuă la „Ghimpele”, „Revista contemporană”, „Națiunea română” sau „Timpul”, alături de Eminescu și Slavici. „Convorbiri literare”, „Viața românească”, „Epoca” au fost alte publicații la care a colaborat Caragiale. Cu umor și o luciditate tăioasă, dură, Caragiale a spus întotdeauna lucrurilor „pe nume” în articolele sale. Râsul a fost teribila armă pe care scriitorul a folosit-o pentru a acuza impostura, prostia cu aere de suveranitate, superficialitatea – aceasta când nu a fost grav, ca adesea, în „Nuvele”. „Moftul român”, ziar de satiră, a fost înființat de Caragiale în 1893, după ce s-a retras din activitatea publicistică. Mofturile și moftangii aveam să-i cunoaștem bine ulterior, din volumul de „Momente și schițe”, publicat în 1901.

S-a spus despre Caragiale că era un mare iubitor al sexului frumos. A cunoscut-o pe iubita lui Eminescu, Veronica Micle, ea arătându-se disponibilă, Caragiale, „n-a putut s-o trateze cu refuz”, ceea ce a dus la ruptura definitivă a prieteniei cu Eminescu.

A avut o relație amoroasa cu Maria Constantinescu, și a avut un copil de la ea. Însa nu s-a căsătorit niciodată cu dansa.

S-a căsătorit, pe vremea când ajunsese tânăr director al Teatrului Național (la 36 de ani), cu Alexandrina Burelli, fiica unui arhitect. Alexandrina, Didina, cum i se spunea, era o femeie frumoasă, de care Caragiale s-a îndrăgostit cumva la prima vedere, de când tânăra a vrut să intre la teatru fără bilet. Iar Caragiale i-a dat voie.

Și-a asumat responsabilitatea familiei, iar singura sa grijă a fost bunăstarea acesteia. A trebuit să fie berar pentru o vreme. „Gambrinus” a fost una dintre berăriile conduse de Caragiale, care spera ca astfel să ajungă la prosperitate.

Dar prosperitatea a avut căile ei de neînțeles prin care și-a făcut drum în viața scriitorului.

De la debutul cu „O noapte furtunoasă” în „Convorbiri literare”, în 1879, Caragiale a fost apreciat ca dramaturg, însă a avut și mulți inamici – din cauze politice sau literare. Celebru este și episodul legat de acuzația de plagiat, în cazul nuvelei „Năpasta”. A urmat un scandal, un proces la care lumea venea ca la teatru și apărarea senzațională a lui Delavrancea, rămasă în istoria literaturii. Caragiale însă a fost mâhnit, cu toate că i s-a făcut dreptate – opera presupus plagiată nici nu exista. La numai doi ani de la eveniment, Caragiale decide să părăsescă țara și să se mute la Berlin, fără intenția de a se mai întoarce „într-o ţară unde linguşirea şi hoţia sunt virtuţi, iară munca şi talentul vieţii demne de compătimit”, după cum îi scria dramaturgul prietenului său Vlahuță. „Bravos națiune! Halal să-ți fie!” – vorba lui Caragiale.

În seara zilei de 9 iunie 1912, la vârsta de 60 de ani, Caragiale a luat cina cu familia și prietenii în casa din Berlin și i-a fermecat pe toți. A doua zi dimineață nu a mai apărut, ca de obicei, în salon. S-a stins discret, din cauza unei boli de inimă. Și, deși a murit departe de țară, în toamna aceluiași an a fost adus la București.

Cartea jubiliară „O noapte furtunoasă” de Ion Luca Caragiale, 1879
140 de ani de la publicare

res_ece5a30b8cc72ca448c1b3a4c8ecd99c_fullO noapte furtunoasă este o comedie (în patru tablouri) de Ion Luca Caragiale. A apărut în Convorbiri literare, 1879, cu o elogioasă prezentare a lui Titu Maiorescu, ajungând și pe scena Operei Române, în 1935. În 1943 regizorul Jean Georgescu a făcut un film după această valoroasă piesă de teatru.

El foloseşte cu măiestrie satira şi sarcasmul, pentru, a ilustra moravurile societăţii româneşti. Aici se povestește viața unor oameni bucuroși de viață, care de la un necaz pierd totul. O noapte furtunoasă este o comedie, ilustrând aspecte sociale şi psihologice specifice locuitorilor de la periferia Capitalei, cu scandaluri, cu nelipsitul triunghi conjugal, o lume; pe care Caragiale a iubit-o cu patimă: „Mă înnebunesc după evenimentele de senzaţie, vesele sau funebre, parade, accidente, crime, sinucideri, scandaluri… […] îmi trebuiesc dimineaţa cum deschid ochii ştiri palpitante, dacă nu adevărate, măcar… altfel”.

o-noapte-furtunoasa-2019

Comedia sintetizează evenimentele tensionate, zbuciumate petrecute într-o singură noapte în casa lui Jupân Dumitrache. S-au tras focuri de armă, au fost urmăriri, spaime, agitaţie peste măsură pentru ca nu cumva să se atenteze la „onoarea de familist” a stăpânului casei, care avea „ambiţul” de a nu fi înşelat de nevastă. De altfel, Rică Venturiano, cel care provoacă toată încurcătura, după ce reuşeşte cu chiu cu vai să scape de urmăritorii dezlănţuiţi, exclamă surescitat: „O, ce noapte furtunoasă!”. 

Картинки по запросу O, ce noapte furtunoasă!

Integrala pieselor de I. L. Caragiale constituie punctul culminant al seriei de Capodopere ale dramaturgiei româneşti. Cu distribuţii redutabile şi în regii memorabile, celebritatea operei dramatice caragialiene capătă glas. Din această serie face parte şi O noapte furtunoasă, prima piesă majoră a lui I.L. Caragiale.

Vă îndemnăm să o lecturați, apoi să ne spuneți și nouă cum vi s-a părut cartea. Vă așteptăm la biblioteca pentru copii A.Donici”!