Vasile Voiculescu- artizan strălucit al versului

-70 de ani de la nașterea  lui Vasile Voiculescu

Vasile Voiculescu  a fost un scriitor și medic român. În domeniul literar s-a distins în principal ca poet și prozator, cu toate că a fost și dramaturg.

Vasile Voiculescu s-a născut la data de 27 noiembrie 1884 în comuna Pârscov, județul Buzău, ca fiu al lui Costache Voicu (ulterior scriitorul luând numele de Voiculescu), gospodar cu stare, și al Sultanei (născută Hagiu), fiica unui negustor. Școala a început-o în satul Pleșcoi, Buzău în 1890. Cursul primar l-a absolvit la Buzău. A urmat studii liceale la Liceul „Alexandru Hâjdeu” și apoi la Liceul Gheorghe Lazăr din București. Preocupat de materialism, pozitivism și evoluționism, îi citește pe Littré Claude Bernard, Auguste Comte, Darwin și Spencer. Studiază opera lui Wundt, Harald Høffding, Pierre Janet și W. James, fiind atras de psihopatologie și psihofizică.
Studiile universitare le-a început la Facultatea de Litere și Filosofie din București (1902 – 1903) și le-a continuat la Facultatea de Medicină, în 1903. Doctoratul în medicină l-a obținut în 1910.
S-a căsătorit cu Maria Mittescu, studentă la medicină, cunoscută din satul său natal, Pârscov. I-a dedicat poezii și scrisori de dragoste. Voiculescu a debutat în Convorbiri literare (1912). A practicat medicina la țară. În timpul Primului Război Mondial a fost medic militar la Bârlad, unde a participat la serile culturale ale lui Vlahuță. Editorial, a debutat cu volumul Poezii (1916). Din același an a colaborat la Flacăra lui C. Banu, la recomandarea lui Macedonski. A primit Premiul Academiei pentru volumul Din țara zimbrului și alte poezii (1918).
A fost membru titular al Academiei de Științe din România începând cu 21 decembrie 1935.
Vasile Voiculescu a murit în anul 1963. La Pârscov există Casa Memorială Vasile Voiculescu.

 

Voiculescu, Vasile. Zahei Orbul/ Vasile Voiculescu. București:100+1 Gramar, 1996. -170 p.

La începutul drumului său în lume, lipsit de vederea lucrurilor de dincolo de lume, poate omul ajunge, prin râvna lui, să le vadă? Şi cum, pe ce căi şi prin ce mijloace s-ar putea dobândi râvnita vedere? Şi ce înseamnă a vedea?

Punctul din care porneşte scriitorul în configurarea sistemului ideatic ce-i subîntinde opera este omul singur, incapabil să comunice cu ceilalţi, ignorat de ceilalţi şi greşit judecat de ei, omul izolat, neînţelegător şi neînţeles. Textele din această categorie sunt şi ele, prin analogie cu conţinutul lor, înţelese superficial şi considerate simple exerciţii în ansamblul operei literare a lui Voiculescu: Fata din java, Farsa, Proba, Taina gorunului. La un nivel superior, care implică filosofia existenţială ce opune individul mentalităţii comune devenite infernală, se situează Behaviorism şi Capul de zimbru.

În esență, Zahei orbul este „romanul unui destin tragic”, al unui om simplu care și-a pierdut vederea, dar nu și speranța de a și-o recăpăta .

Prin problematică. dar și prin orizonturile umane investigate, V. Voiculescu construiește una dintre scrierile cele mai captivante. Viața orbului Zahei se derulează după „canoanele povestirii” (I. Vlad), eroului fiindu-i sortite trasee și contacte cu medii umane, din cele mai neobișnuite, într-o succesiune imprevizibilă, care îl poartă în lumea spitalelor și a cerșetorilor, prin bâlciurile pitorești de țară și pe la curțile boierești. Scriitorul pare a-și satisface o evidentă plăcere de pitoresc și senzațional, modificând mereu spațiul de mișcare al orbului decis să-l afle pe cel care i-a luat lumina ochilor dându-i băutura otrăvită și să-și recapete vederea peregrinând spre o mănăstire îndepărtată, făcătoare de minuni.
Tema orbului constituie un subiect vechi, tratat în variate semnificații. Clasica este asocierea orbirii cu muzica, cu poezia sau cântecul pe diferite texte, acestea văzute ca niște haruri compensatorii ale ființei nevăzătoare; Ia fel de frecventă este imaginea orbului bătrân și înțelept, posesor al unei experiențe interiorizate, așadar al unei lumini spirituale (lumina cea adevărată), în măsură să vadă mai adânc decât restul oamenilor. Korolenko relatează biografia unui orb care își biruie prin muzica neliniștile dureroase ale sufletului {Muzicantul orb).

Voiculescu, Vasile. Destin/ Vasile Voiculescu. Chișinău: Litera, 1997. -337 p.

Destin – Volum de poezii de Vasile Voiculescu și povestirea Pescarul Amin

Cerească floare, albă, strălucită,
Cu blând miros de rai, e Poezia.
Sămânța ei de îngeri e zvârlită
Și brazdă caldă-i e coplăria.

Ascunsă-n suflet, tainică, cuminte,
Din lin izvor de lacrime amare
Și din dulceața bucuriei sfinte
Ea suge hrană și se face mare.

„Poezia d-lui Voiculescu… se înfățișează cu o notă de puritate, care este de ordin filologic. Poemul dumisale este de departe o ceață densă care se târăște pe câmp, sau un zid sclipitor ca o za, dar , când te apropii bagi de seamă că ceața e compusă din mici focuri izolate, iar zaua din singuratece scântei.” a spus criticul George Călinescu.

Povestirea Pescarul Amin

Povestirea „Pescarul Amin” a fost scrisă de Vasile Voiculescu în 1958 și publicată în volumul întitulat „Capul de zimbru”(1966), făcând parte din proza contemporană. „Pescarul Amin” este o povestire fantastică, deoarece evidențiază mitul apei ca motiv esențial, ca substanță primordială germinativă a vieții; povestirea simbolizează facerea lumii, explicând geneza universului din mediul acvatic și nașterea ființelor din pești, ca mit totemic.
Tema povestirii este ilustrată de statutul omului ce vine dintotdeauna în această lume, ca păstrător al unei ancestrale familiarități cu natura și lumea animală în care-și simte înfipte adânc rădăcinile devenirii sale, precum și întoarcerea sa la stadiul genetic primar, reintegrându-se astfel în circuitul universal.

Prin proza lui Voiculescu am mai anexat spiritualității noastre o lume, o țară de dedesubt. Ea se întinde – de unde geografic și în timp?… Voiculescu se desprinde de poetul din el, se autonomizează în narațiune, ridicând-o pe o treaptă în care verva îl apropie de Caragiale. iar vigoarea plastică îl pune cu greu alături de altcineva, la noi.” 
-Paul Anghel

 

 

Voltaire – conştiinţa Europei secolului al XVIII-lea

-325 de ani de la naștere

„Te-am iubit când te-am trădat şi te iubesc şi acum când îmi iau rămas bun pentru totdeauna!” – Voltaire

Francois Marie Arouet     (1694-1778)

 

Enciclopedist și umanist, scriitor și filozof, ambasador al culturii franceze în străinătate, Voltaire a lăsat moștenire o operă multiformă: istorică,filozofică, științifică, teatrală, epistorală. Este unul dintre premergătorii ideilor democratice și exprimă spiritul secolului Luminilor.

Viața și activitatea

Viața lui Voltaire cunoaște căderi și urcușuri, faima de care s-a bucurat la curțile regale ale Europei și mizeria din celulele Bastiliei.

Francois Marie Arouet, zis Voltaire, s-a născut la 21 noiembrie 1694, la Paris. A fost cel de-al treilea copil în familia unui notar înstărit. Învață la Colegiul iezuit Louis le Grand, manifestându-și capacitățile excepționale în toate domeniile. Un copil foarte inteligent, a afișat un talent uimitor pentru poezie și a dezvoltat o dragoste pentru teatru și literatura. Debutează la vârsta de 16 ani cu Imitation de l’Ode du R. P. Lejay sur sainte Genevieve. Tânărul  începe studii de drept, dar le întrerupe pentru a se consacra literaturii.

Este din tinerețe răsfățatul saloanelor pariziene. Spirit anticonformist, scrie contra Regentului o epigramă impertinentă și este întemnițat pentru 11 luni în Bastilia (1717). Își ia pseudonimul Voltaire în 1718, semnând tragedia Oedipe, care îi asigură o intrare glorioasă în lumea literaturii. Începe să ducă o viață mondenă la Curte, unde este însărcinat să organizeze serbarea căsătoriei lui Ludovic al XV-lea. Regina îi acordă o pensie.

Moștenirea primită de la familie este plasată în comerț și Voltaire posedă o avere considerabilă, care îi va permite o independență totală pentru a se consacra scrisului.

Faima de care se bucura Voltaire nu l-a împiedicat însă să fie umilit de un aristocrat – cavalerul de Rohan- Cabot, pe care scriitorul l-a contrazis în public. Este iarăși întemnițat în Bastilia și eliberat cu condiția de a părăsi țara. Exilul în Anglia, care a durat doi ani și jumătate reprezintă o perioadă benefică în formarea lui Voltaire: învață limba engleză, studiază operele filozofice (în special ale lui John Locke), îi citește pe Shakespeare, Pope și Swift. Publică epopeea în versuri La Henriade.

Lucrarea Lettres philosophiques, cunoscută și ca Lettres anglaises (Scrisori engleze), publicată în 1734 în Franța, descrie sistemul englez și conține reflecții asupra oportunității modelului monarhiei constituționale. O ordonanță regală cere arestarea și întemnițarea preaîndrăznețului autor al culegerii de eseuri. Astfel, era cât pe ce să se pomenească pentru a treia oară în Bastilia, dacă nu reușea să fugă din Paris.

S-a refugiat la Cirey de lângă Lorraine, regiune independentă pe atunci. A fost găzduit de una dintre amantele sale – doamna du Chatelet. Poemul Le Mondain stârnește un mare scandal, deoarece Voltaire cânta plăcerile vieții, afirmând că “paradisul terestru este acolo unde sunt eu”.

În 1744 regele Franței îi permite întoarcerea în țară după ce a negociat cu success cu regale Prusiei, Frederic II, cu care Voltaire era în relații de prietenie. Drept recompensă, este prezentat doamnei de Pompadur, este numit poetul Curții și istoriograful regelui, ales membru al Academiei.

În 1750 , Voltaire acceptă invitația lui Frederick al II-lea al Prusiei de a locui la curtea sa. La început a fost flatat de ospitalitatea lui Frederick, dar treptat a devenit anxios, certăreț și în cele din urmă plictisit. În martie 1753, Voltaire a plecat supărat din Prusia dupa ce Frederick întârziase permisiunea lui Voltaire de a reveni în Franța, punându-l la granița sub arest la domiciliu timp de o săptămână, confiscându-i toți bani.

El a fost cunoscut ca un poet până în 1751, dar „Le siècle de Louis XIV” l-a marcat, de asemenea, și ca istoric. Alte lucrări istorice includ „Histoire de Charles XII”, „Histoire de la Russie sous Pierre le Grand”, dar și istorie universală precum „Essai sur l’histoire générale et sur les moeurs et l’esprit des nations” (1756).

În 1759 Publica faimoasă satira „Candide”. Nuvela a fost tradusă pe scara largă. În acest stil, Voltaire a mai scris și: „Micromégas„, „Vision de Babouc„, „Memnon„, „Zadig” si „Jeannot et Colin”.

 Până în 1760 , Voltaire a fost un dramaturg extrem de popular, dar faima sa a început să scadă odată cu introducerea pieselor lui William Shakespeare în Franța. Întotdeauna un campion al libertății, Voltaire în ultimii ani de viață a fost activ implicat în asigurarea justiției pentru victimele persecuției sau cele intens hărțuite. Era de cele mai multe ori numit „conștiința Europei”.

 La 30 mai 1778, în Paris, Voltaire moare. După moarte, influența sa a continuat să fie simțită. De asemenea, Voltaire reprezintă spiritul cel mai înalt al epocii sale, doctrina sa fiind unul din fundamentele Revoluției din 1789. Voltaire a fost împreună cu Jean-Jacques Rousseau un inițiator al Revoluției franceze. Mari realizări îi sunt atribuite și ca istoric iluminist.

Sursa:100 de scriitori notorii ai lumii: viața, activitatea, opera:Panteon Colecția- Chișinău, 2006. -131 p.

Cartea jubiliară „O noapte furtunoasă” – I. L. Caragiale

Să ne amintim deci de viața geniului comic Caragiale, care a scris „O scrisoare pierdută” și „D-ale carnavalului”, „O noapte furtunoasă” sau „Conu Leonida față cu reacțiunea”.

Vorbele lui Nichita Stănescu citate mai sus pot fi interpretate atât în sensul metaforic, cât și în cel pur pragmatic. I. L. Caragiale s-a născut pe 1 februarie în cătunul Haimanale din Prahova, iar numele așezării a fost schimbat la un moment dat cu cel al dramaturgului. Descendența lui Caragiale nu era una nobiliară. Ştefan Caraialis, bunicul scriitorului, venise la București în suita domnitorului Caragea, ca bucătar al acestuia. Originea este, se pare, aromână. Cert e că Luca, fiul lui Ștefan și tatăl dramaturgului s-a născut la Constantinopol, iar frații săi, Iorgu și Costache, în România. Costache a fost, de altfel și primul director al Teatrului Național din București și a avut o influență majoră asupra nepotului său.

Cât privește studiile, Caragiale glumea adesea spunând că are doar patru clase, dar adevărul nu e chiar așa. A urmat studiile primare la Biserica Sf. Gheorghe din Ploiești, apoi la Școala Domnească din aceeași localitate, unde a urmat și cursurile gimnaziului „Sfinții Petru și Pavel”. Și-a completat apoi studiile la București, fără însă a le finaliza. Între 1868 și 1870 îl regăsim pe Caragiale la București, înscris la clasa de „declamaţie şi mimică” a unchiului său, Costache Caragiale. Tot atunci îl întâlnește prima oară pe Eminescu.

După moartea tatălui său, în 1870, lui I. L. Caragiale îi revine sarcina să le susțină financiar pe mama și sora sa. Se angajează copist la Tribunalul Prahova, apoi este sufleur, copist şi actor în roluri nesemnificative la Teatrul Național din București. Semnificativă este însă experiența pe care a câștigat-o în preajma scenei și care îi curgea oricum prin vene, cu o întreagă familie pasionată de teatru.

Caragiale are și o bogată carieră jurnalistică, pe care o începe la publicația bucureșteană „Telegraful” și o continuă la „Ghimpele”, „Revista contemporană”, „Națiunea română” sau „Timpul”, alături de Eminescu și Slavici. „Convorbiri literare”, „Viața românească”, „Epoca” au fost alte publicații la care a colaborat Caragiale. Cu umor și o luciditate tăioasă, dură, Caragiale a spus întotdeauna lucrurilor „pe nume” în articolele sale. Râsul a fost teribila armă pe care scriitorul a folosit-o pentru a acuza impostura, prostia cu aere de suveranitate, superficialitatea – aceasta când nu a fost grav, ca adesea, în „Nuvele”. „Moftul român”, ziar de satiră, a fost înființat de Caragiale în 1893, după ce s-a retras din activitatea publicistică. Mofturile și moftangii aveam să-i cunoaștem bine ulterior, din volumul de „Momente și schițe”, publicat în 1901.

S-a spus despre Caragiale că era un mare iubitor al sexului frumos. A cunoscut-o pe iubita lui Eminescu, Veronica Micle, ea arătându-se disponibilă, Caragiale, „n-a putut s-o trateze cu refuz”, ceea ce a dus la ruptura definitivă a prieteniei cu Eminescu.

A avut o relație amoroasa cu Maria Constantinescu, și a avut un copil de la ea. Însa nu s-a căsătorit niciodată cu dansa.

S-a căsătorit, pe vremea când ajunsese tânăr director al Teatrului Național (la 36 de ani), cu Alexandrina Burelli, fiica unui arhitect. Alexandrina, Didina, cum i se spunea, era o femeie frumoasă, de care Caragiale s-a îndrăgostit cumva la prima vedere, de când tânăra a vrut să intre la teatru fără bilet. Iar Caragiale i-a dat voie.

Și-a asumat responsabilitatea familiei, iar singura sa grijă a fost bunăstarea acesteia. A trebuit să fie berar pentru o vreme. „Gambrinus” a fost una dintre berăriile conduse de Caragiale, care spera ca astfel să ajungă la prosperitate.

Dar prosperitatea a avut căile ei de neînțeles prin care și-a făcut drum în viața scriitorului.

De la debutul cu „O noapte furtunoasă” în „Convorbiri literare”, în 1879, Caragiale a fost apreciat ca dramaturg, însă a avut și mulți inamici – din cauze politice sau literare. Celebru este și episodul legat de acuzația de plagiat, în cazul nuvelei „Năpasta”. A urmat un scandal, un proces la care lumea venea ca la teatru și apărarea senzațională a lui Delavrancea, rămasă în istoria literaturii. Caragiale însă a fost mâhnit, cu toate că i s-a făcut dreptate – opera presupus plagiată nici nu exista. La numai doi ani de la eveniment, Caragiale decide să părăsescă țara și să se mute la Berlin, fără intenția de a se mai întoarce „într-o ţară unde linguşirea şi hoţia sunt virtuţi, iară munca şi talentul vieţii demne de compătimit”, după cum îi scria dramaturgul prietenului său Vlahuță. „Bravos națiune! Halal să-ți fie!” – vorba lui Caragiale.

În seara zilei de 9 iunie 1912, la vârsta de 60 de ani, Caragiale a luat cina cu familia și prietenii în casa din Berlin și i-a fermecat pe toți. A doua zi dimineață nu a mai apărut, ca de obicei, în salon. S-a stins discret, din cauza unei boli de inimă. Și, deși a murit departe de țară, în toamna aceluiași an a fost adus la București.

Cartea jubiliară „O noapte furtunoasă” de Ion Luca Caragiale, 1879
140 de ani de la publicare

O noapte furtunoasă este o comedie (în patru tablouri) de Ion Luca Caragiale. A apărut în Convorbiri literare, 1879, cu o elogioasă prezentare a lui Titu Maiorescu, ajungând și pe scena Operei Române, în 1935. În 1943 regizorul Jean Georgescu a făcut un film după această valoroasă piesă de teatru.

El foloseşte cu măiestrie satira şi sarcasmul, pentru, a ilustra moravurile societăţii româneşti. Aici se povestește viața unor oameni bucuroși de viață, care de la un necaz pierd totul. O noapte furtunoasă este o comedie, ilustrând aspecte sociale şi psihologice specifice locuitorilor de la periferia Capitalei, cu scandaluri, cu nelipsitul triunghi conjugal, o lume; pe care Caragiale a iubit-o cu patimă: „Mă înnebunesc după evenimentele de senzaţie, vesele sau funebre, parade, accidente, crime, sinucideri, scandaluri… […] îmi trebuiesc dimineaţa cum deschid ochii ştiri palpitante, dacă nu adevărate, măcar… altfel”.

Comedia sintetizează evenimentele tensionate, zbuciumate petrecute într-o singură noapte în casa lui Jupân Dumitrache. S-au tras focuri de armă, au fost urmăriri, spaime, agitaţie peste măsură pentru ca nu cumva să se atenteze la „onoarea de familist” a stăpânului casei, care avea „ambiţul” de a nu fi înşelat de nevastă. De altfel, Rică Venturiano, cel care provoacă toată încurcătura, după ce reuşeşte cu chiu cu vai să scape de urmăritorii dezlănţuiţi, exclamă surescitat: „O, ce noapte furtunoasă!”. 

Integrala pieselor de I. L. Caragiale constituie punctul culminant al seriei de Capodopere ale dramaturgiei româneşti. Cu distribuţii redutabile şi în regii memorabile, celebritatea operei dramatice caragialiene capătă glas. Din această serie face parte şi O noapte furtunoasă, prima piesă majoră a lui I.L. Caragiale.

Vă îndemnăm să o lecturați, apoi să ne spuneți și nouă cum vi s-a părut cartea. Vă așteptăm la biblioteca pentru copii „A.Donici”!