Ziua mamelor din lumea-ntreagă

DE CE SĂRBĂTORIM ZIUA MAMELOR?

În anul curent Ziua Mamei va fi marcată în Ucraina la 10 mai | Libertatea  Cuvântului (Cernăuți)

Istoricii spun că „Ziua Mamei” îşi are originile în festivalul dedicat zeiței Rhea, ţinut în Grecia Antica. Zeiţa pamântului Rhea era soţia lui Cronos, zeul timpului şi mama tuturor zeilor şi zeiţelor din Olimp.

De asemenea, în Roma, Cybele mama zeilor era venerată încă din anii 250 IH. Sărbătoarea era cunoscută sub denumirea de Hilaria şi ţinea trei zile, de pe data de 15 martie până pe 18 martie.

În anii 1600, Anglia celebra o zi numită „Sâmbăta Mamelor”, în a patra sâmbătă a postului Paştelui, pentru a cinsti mamele. În acele timpuri, mulţi oameni săraci lucrau ca servitori pentru bogătaşi. Cum cea mai mare parte a slujbelor erau departe, aceştia locuiau în casa stăpânului lor. De Sâmbăta Mamelor aveau permisiunea de a-şi petrece ziua alături de cei dragi. O prăjitură specială se gătea pentru această ocazie festivă.

Odată cu răspândirea religiei creştine pe glob, istoricii sunt de părere că „Mama Biserică” a substituit cealaltă sărbătoare „Mama Zeiţa”. Mulţi spun că unele ceremonii care erau ţinute în cinstea lui Cybele au fost adoptate de biserică pentru a venera pe Maria, mama lui Isus Cristos. Ele reprezentau puterea spirituală care ne-a dat viaţă şi ne protejează de tot ceea ce este rău. În timp, cele două sărbători s-au amestecat şi au devenit una singură „Ziua Mamei”. În Statele Unite ale Americii, sărbătoarea dedicată mamei, a fost pentru prima dată propusă, în anul 1872, de către Julia Ward Howe. Trebuia să fie o zi dedicată păcii. 

În anul 1907, Ana Jarvis, din Philadelphia, a început o campanie pentru a stabili ziua naţională a mamei. Jarvis a reuşit să convingă biserica din Grafton, din vestul Virginiei, să celebreze „Ziua Mamei” în Mai, când comemora doi ani de la moartea mamei sale. Julia era foarte ataşată de mama sa, Reese Jarvis, profesoară la Biserica Metodistă din Grafton, Virginia de Vest. Astfel că, atunci când mama sa s-a stins din viaţă, împreună cu sora sa oarbă Elisinore, au încercat să creeze o zi specială dedicată mamelor. Simţeau că astfel copiii, care deseori își neglijează de multe ori mama, să realizeze că trebuie să-i acorde dragostea cuvenită când încă aceasta mai este în viaţă.

Erau de părere că o zi dedicată mamei ar creşte respectul pentru părinţi şi va uni mai mult familiile.

Jarvis şi susţinătorii ei au început să scrie miniştrilor, oamenilor de afaceri şi politicienilor explicându-le dorinţa lor de a stabili o zi naţională a mamei. Ca rezultat al eforturilor lor prima zi a mamei a fost ţinută pe data de 10 mai 1908. Garoafele au devenit simbolul acestei zile, fiind florile favorite ale fostei doamne Reese Jarvis. În zilele noastre garoafa roşie este simbolul unei mame încă în viaţă, în timp ce garoafa albă comemorează pierderea ei.

Prețuri exagerate, cetățeni nemulțumiți. Comercianţii stradali au profitat  din plin de aglomeraţia din cimitire | CANAL 2

Prima proclamaţie a „Zilei Mamei” a fost citită de guvernatorul statului Virginia de Vest, în anul 1910. Oklahoma a celebrat de asemenea această zi, în acelaşi an. Până în următorul an, „Ziua Mamei” s-a celebrat în toate statele. Preşedintele Woodrow Wilson, a făcut în anul 1914 un anunţ oficial proclamând „Ziua Mamei” ca zi de sărbătoare naţională în a doua duminică din luna mai.  Pe 12 decembrie 1912 a luat fiinţă Asociaţia Internaţională pentru „Ziua Mamei”.

Astăzi multe ţări din lume îşi aniversează ziua mamei, la momente diferite, dar există ţări ca: Danemarca, Finlanda, Italia, Turcia, Australia şi Belgia care-şi celebrează de asemenea ziua mamei în aceeaşi zi cu Statele Unite.

O poezie care se lipește de suflet

 Eminescu, Mihai. De ce nu-mi vii : poezii de dragoste / Mihai Eminescu. – Chișinău : Gunivas, 2019. -160 p.

Odă eminesciană dragostei

Ca poet care a rostit esențial ființa, Eminescu nu putea să nu fie și un poet al dragostei, ca sentiment complex, atât de apropiat de ”dor”, care deschide o perspectivă năzuitoare spre (de)plinătate e marca ontologică românească. Poetul nostru își reprezenta relația cu Veronica Micle, i-a inspirat multe din poeziile sale, ca o legătură ideală, cu semnificație mitică, dintre Amor și Psyha. Eminescu trece, în spiritul unei dialectici subtile, prin momente contrari, surprinse în formă de elegie, de rugăciune, de confesiune sentimentală elementară sinceră. În această culegere de poezii de dragoste găsiți: Amorul unei marmure, Mortua est!, Filosofia copilei, Viața mea fu ziuă, De-aș muri ori de-ai muri, De ce să mori tu?, Când, Replici, Înger și demon… etc.

Poezie simbolistă românească. – Chișinău : Gunivas, 2020. –  112 p.

Simbolismul este un curent, o mișcare, școală literară, ce mai creează încă dificultăți, mai ales în ceea ce ține limitele temporale, văzând complexitatea autorilor și eterogenitatea demersurilor artistice. Realitatea amplă a diferențelor pe orizontala manifestărilor textuale dau însă în convergențe la nivel vertical, conceptual. Simbolismul literar apărut pe fundalul unui cumul de crize și transformări profunde, atât de ordin social-economic și istorico-politic, cât și de natură filozofică și psihologică, axat pe explorarea subiectului, cunoașterii, comunicării printr-o retorică revizuită, la baza căreia stă simbolul revalorizat , anunțat încă de ”Corespunderile” lui Baudelaire în 1857. Cei 35 de autori, printre care și protagoniștii curentului, Alexandru Macedonski, Ștefan Petrică, Dimitrie Anghel, Ion Minulescu și George Bacovia, prezintă un ansamblu de voci contrapunctice armonioase în elaborata polifonie generală care este simbolismul universal.

Gavriliță, Rodica. Poeme de încălzit sufletul / Rodica Gavriliță. – Chișinău : Unu, 2020. – 110 p.

Poezia Rodicăi Gavriliță este de o artă limpede ca apa izvoarelor sub soarele unei dimineți de vară. Când citești poemele despre poezie, e ca și cum te-ai fi transferat în spațiul stampei japoneze, mai exact în echivalentul românesc al acestui tip de artă. Nu de puține ori, poezia se hrănește din sonurile arcadiene, ale universului familial privat, mereu armonios și confortabil, mereu alimentat de dragoste, bucurie provocatoare și nonșalanță. Poemele sunt uneori înnobilate cu sugestii la poezia care a modelat-o pe autoare, Blaga, Arghezi și mai ales Magda Isanos. Poeziile Rodicăi Gavriliță sunt profunde, cu izvoarele lirice ascunse, dar nu radical ermetice. În totalitate, acest volum de versuri simbolizează aspirația poetei către azima sacră a poeziei.

Beşleagă, Vladimir. Nugae sau cartea nimicurilor : pseudo-jurnal / Vladimir Beșleagă. – Chișinău : Epigraf, 2020. – 120 p.

Nugae sau Cartea nimicurilor este un titlu jucăuș, ludic, pare a fi inventat de un copil, dat comprimă de fapt experiența și ideile unui mare scriitor despre rostul literaturii. Constatăm uimiți că cel pe care-l considerăm un clasic mai este în căutarea cuvintelor, uneori chiar are îndoieli că le va găsi pe cele mai potrivite și se teme că nu va mai putea scrie, deși mai are de oferit cititorului mii de pagini fascinante.

Motto: ”Am mers tot înainte, tot înainte, și am ajuns… tot înapoi!

Pavel Proca

”Nugae…”este o carte – jurnal, cuprinde însemnări din 2010-2012. Întâmplător sau nu, exact în perioada aceea, pe 25 martie 2012, se năștea Teodora Vasiliu, fetița pe care Vladimir Beșleagă o invită, în anul 2020, să-i ilustreze acest jurnal. Astfel, un copil de șapte ani se întâlnește cu un romancier de 88 de ani într-un proiect inedit. Au multe să-și spună, își transmit unul altuia bucuria creației. Îi mulțumim domnului Vladimir Beșleagă pentru imensa generozitate de a lua pe Teodora de mânuță și de a se plimba cu ea în spațiul misterios al unei cărți, zice Irina Nechit, poetă, bunica Teodorei.

Vă așteptăm cu drag la bibliotecă!

Sara pe deal buciumul cântă cu jale…

Sara pe deal este o idilă cu elemente de pastel, structurată pe două planuri: unul obiectiv (natura) și altul subiectiv (iubirea).

În prima strofă predomină planul uman care este definit prin elemente ca: „jale”, „plâng“, ,,dragă”, „m-aştepți tu pe mine“. Sentimentul care se face simțit aici, ca de altfel în întreaga poezie, este melancolia sugerată prin expresia ,,buciumul sună cu jale“. Natura, cadrul în care se petrec gesturile fundamentale ale existenței, este personificată și, deci, umanizată: „stelele scapără-n cale”, ,,apele plâng“. Apoi există o interferență a imaginilor vizuale cu cele auditive (,,plâng”, ,,sună”).

Apare în cea de-a doua strofă elementul cosmic, luna și stelele care veghează la liniştea planetei adormite, conferind cadrului natural o solemnitate liturgică. Epitetele personificatoare „sfântă”, „clară” contribuie la realizarea unor efecte artistice unice: „Luna pe cer trece-aşa sfântă și clară”. Conexiunea între planul subiectiv și planul obiectiv este în strofa aceasta relevantă. Astfel adjectivul ,,umezi” poate fi atribuit privirilor fetei care ,,caută-n frunza cea rară”, natura participând parcă la tristețea ființei umane: „Stelele nasc umezi bolta senină/ Pieptul de dor, fruntea de gânduri ți-e plină”.

În primele patru strofe, imaginile create de Eminescu au un rol descriptiv, iar strofa a treia se caracterizează printr-o atmosferă echilibrată, chiar dacă debutează cu versul: „Nourii curg, raze-a lor şiruri despică”, care conține germenele ideii de apocalips. Celelalte trei versuri continuă să curgă lin, iar armonia ce o degajă nu este zădărnicită decât de scârțâitul unei cumpene și de cântecul fluierului: „Scârțâie-n vânt cumpăna de la fầntână/ Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână”.

Aceeaşi linişte domneşte și în strofa umătoare, când oamenii se întorc ,,osteniți” acasă după o zi de muncă: ,,Şi osteniți oameni cu coasa-n spinare/ Vin de la câmp…”. Prin substantivele „clopotul”, „toaca”, cu valoare de simbol, poetul sugerează ideea că viața este un ritual sfânt care se desfăşoară în conformitate cu anumite reguli.
Ca și în strofa anterioară, cadrul este domestic, pastoral, cu o tentă de arhaic, fapt ce ne duce cu gândul la balada populară Miorița.
Tranziția de la planul descriptiv la cel în care accentul cade pe sentimentele umane este realizată prin versul ,,Sufletul meu arde-n iubire ca para”.
Poetul sugerează în strofa a cincea nerăbdarea cu care este aşteptată iubita prin repetiția interjecției „ah, urmată de semnul exclamării, prin verbul „a grăbi” și adverbul de timp ,,curând”.
În final, reciprocitatea sentimentelor relevă puterea dragostei: „Ne-om răzima capetele-unul de altul/ Şi surâzând vom adormi sub înaltul/ Vechiul salcâm. – Astfel de noapte bogată,/ Cine pe ea n-ar da viața lui toată?”
În cazul liricii eminesciene, natura se defineşte ca o entitate metafizică, conținând ideea de veşnicie, abisal, început și sfârşit continuu, iar în Sara pe deal simbolul acesteia este salcâmul, martorul și ocrotitorul iubirii pure, angelice. Deci planul natural nu îl exclude pe cel uman, salcâmul putând fi astfel integrat în planul afectiv.

Realizarea iubirii la nivel exclusiv oniric, sau doar amânarea acesteia explică, pe de o parte, fericirea și, pe de altă parte, nostalgia, care își pun pecetea în special pe partea finală a poeziei. Şi pentru redarea acestor sentimente Eminescu foloseşte o serie de modalități, verbele la viitorul indicativ (,,spune-ți-voi”, ,,om răzima”, ,,vom adormi”) şi condiționalul prezent „,ar da”), apoi pauza pe cezura ultimului vers însoțită de interogație.

În ceea ce priveşte stilul poeziei, acesta se caracterizează printr-o limpezime clasică obținută prin întrebuințarea unui număr de mijloace artistice: personificarea: „stelele scapără-n cale”, ,,apele plâng”, inversiunile: „sta-vom”, „spune-ți-voi”, epitete: „sfântă”, ,,clară”, care învăluie peisajul într-o lumină plină de „solemnitate și mister”, apoi „umezi”, „înaltul”, „vechiul”, din „Înaltul/vechiul salcâm”.
Muzicalitatea versurilor dispuse în catrene este conferită de majoritatea cuvintelor de origine latină și de substratul popular; „sara”, ,,urc”, din „turmele-l urc” sunt forme fonetice specifice limbii vorbite. Pentru a mări gradul de expresivitate, poetul foloseşte adjectivul „osteniți“ în loc de ,,obosit”.
Măsura metrică – 12 silabe fixate invariabil într-o schemă de ritmuri neobişnuită: un coriamb, cezură (pauză), doi dactili și un troheu creează un timbru specific al sunetului buciumului care se stinge brusc, într-un ton însă catifelat.
În vederea sublinieri stărilor sufletului omenesc, a intensității acestora, Eminescu utilizează exclamații (,,ah!”), interogații (,,Cine pe ea n-ar da viața lui toată?). Apoi cezura de la mijlocul penultimului vers este marcată printr-o liniuță de pauză. O seamă de expresii poetice sunt realizate prin întrebuințarea cratimei „turmele-l urc”, „caută-n frunza cea rară”, ,,valea-i în fum”.
Deşi poezia, asemenea baladei Zburătorul a lui lon Heliade-Rădulescu, pare a conține elemente de pastel, factorul descriptiv este simbolic. Versurile: ,,Sub un salcâm, dragă, m-aştepți tu pe mine”, ,,Pieptul de dor, fruntea de gânduri ți-e plină” şi „Sufletul meu arde-n iubire ca para”, precum și ultimele versuri dau unitate poeziei în ceea ce priveşte extazul erotic eminescian, visarea erotică, somnia, dorul de dragoste, aşteptarea.

„Dacă Rimbaud explora cu febricitate un nou drum al cunoaşterii vizionare și un alt mod de a fi prin «dereglarea sistematică a tuturor simțurilor», încercând cu disperare să releve ceea ce nu putea fi relevat, Eminescu a fost tentat de o experiență la fel de interesantă: cunoaşterea și trăirea, este adevărat aproape în exclusivitate în plan erotic, a unui altceva, nu prin exacerbarea și forțarea simțurilor, ci prin vrăjirea şi adormirea lor. Experiență pe care nu caută să o descrie ca vizionarul Rimbaud, ci să o ascundă și să o protejeze – de aici «fuga” în natura-adăpost sau reveria interiorului – , cel mult să o transmită fluid“ (Paul Dugneanu).