Ce spun criticii despre poetul Mihai Eminescu…

       “Ape vor seca in albie si peste locul ingroparii sale va rasari padure sau cetate si cate o stea va vesteji in departari, pana ce acest pamant sa-si stranga toate sevele si sa le ridice in teava subtire a unui crin de taria parfumurilor sale.”

(G.Calinescu)

       „Prin creatia sa, Mihai Eminescu, ramane intr-adevar cel mai mare poet al neamului”pe care l-a ivit si-l va ivi vreodata, poate pamantul romanesc”.

(G.Calinescu)”

       “Nebunie? Poate ca in conceptia noastra a tuturor este nebunie, dar Eminescu a prins adevaratul sens al lumii si al vietii…”

(Titu Maiorescu)

”Opera lui se confundă cu opera, Eminescu n-are altă biografie”.

(G.Călinescu)

Vă dorim lectură plăcută! Vă asteptăm cu drag la bibliotecă pentru a selecta cele mai interesante critice despre poetul Mihai Eminescu.

Dor de Eminescu…

“El și numai el, ne-a ajutat să întelegem bătaia inimii. El ne-a luminat întelesul și bucuria nenorocului de a fi român.”

Mircea Eliade

  Mihai Eminescu s-a născut la Botoşani la 15 ianuarie 1850. Este al şapte-lea din cei 11 copii ai căminarului Gheorge Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei şi al Ralucăi Eminovici, născută Juraşcu, fiică de stolnic din Joldeşti. Îşi petrece copilăria la Botoşani şi Ipoteşti, în casa părinteasca şi prin împrejurimi, într-o totală libertate de mişcare şi de contact cu oamenii şi cu natura. Această stare o evocă cu adîncă nostalgie în poezia de mai târziu (“Fiind băiat păduri cutreieram...).

  Între 1858 şi 1866, urmează cu intermitenţe şcoala la Cernăuţi. Termină clasa a IV-a clasificat al cinci-lea din 82 de elevi după care face 2 clase de gimnaziu. Părăseşte şcoala în 1863, revine ca privatist în 1865 şi pleacă din nou în 1866. Între timp, e angajat ca funcţionar la diverse instituţii din Botoşani (la tribunal şi primărie) sau pribegeşte cu trupa Tardini-Vlădicescu.

       În 1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul şi elevii scot o broşură, “Lăcrămioarele invăţăceilor gimnazişti” , în care apare şi poezia “La mormîntul lui Aron Pumnul” semnată M.Eminovici.

         La 25 februarie / 9 martie pe stil nou debutează în revista “Familia”, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia “De-aş avea”. Iosif Vulcan îi schimbă numele în Mihai Eminescu, adoptat apoi de poet şi, mai tîrziu, şi de alţi membri ai familiei sale. În acelaşi an îi mai apar în “Familia” încă 5 poezii.

         Din 1866 pînă în 1869, pribegeşte pe traseul Cernăuţi-Blaj-Sibiu-Giurgiu-Bucureşti. De fapt, sunt ani de cunoaştere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor şi a realităţilor româneşti. A intenţionat să-şi continue studiile, dar nu-şi realizează proiectul. Ajunge sufleor şi copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiali apoi sufleor şi copist la Teatrul Naţional unde îl cunoaşte pe I.L.Caragiale. Continuă să publice în “Familia“, scrie poezii, drame (Mira), fragmente de roman ,”Geniu pustiu”, rămase în manuscris; face traduceri din germană.

         Între 1869 şi 1862 este student la Viena. Urmează ca auditor extraordinar Facultatea de Filozofie şi Drept, dar audiază şi cursuri de la alte facultăţi. Activează în rîndul societăţilor studenţeşti, se împrieteneşte cu Ioan Slavici; o cunoaşte la Viena pe Veronica Micle; începe colaborarea la “Convorbiri Literare”; debutează ca publicist în ziarul “Albina” din Pesta.

          Între 1872 şi 1874 este student la Berlin. Junimea îi acordă o bursă cu condiţia să-şi ia doctoratul în filozofie. Urmează cu regularitate două semestre, dar nu se prezintă la examene.

         Se întoarce în ţară, trăind la Iaşi între 1874-1877. E director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, redactor la ziarul “Curierul de Iaşi “. Continuă să publice în “Convorbiri Literare”. Devine bun prieten cu Ion Creangă pe care îl introduce la Junimea. Situaţia lui materială este nesigură; are necazuri în familie; este îndrăgostit de Veronica Micle.
         În 1877 se mută la Bucureşti, unde pînă în 1883 este redactor, apoi redactor-şef la ziarul “Timpul“. Desfăşoară o activitate publicistică excepţională, tot aici i se ruinează însă sănătatea. Acum scrie marile lui poeme (ScrisorileLuceafărul etc.).  

         În iunie 1883, surmenat, poetul se îmbolnăveşte grav, fiind internat la spitalul doctorului Şuţu, apoi la un institut pe lîngă Viena. În decembrie îi apare volumul “Poezii” , cu o prefaţă şi cu texte selectate de Titu Maiorescu (e singurul volum tipărit în timpul vieţii lui Eminescu). Unele surse pun la îndoială boala lui Eminescu şi vin şi cu argumente în acest sens.

         În anii 1883-1889 Eminescu scrie foarte puţin sau practic deloc.  Mihai  Eminescu se stinge din viaţă în condiţii dubioase şi interpretate diferit în mai multe surse la 15 iunie 1889 (15  iunie, în zori – ora 3) în casa de sănătate a doctorului Şuţu. E înmormîntat la Bucureşti, în cimitirul Bellu; sicriul e dus pe umeri de patru elevi de la Şcoala Normală de Institutori.
         În “Viaţa lui Mihai Eminescu” ( 1932), G. Călinescu a scris aceste emoţionate cuvinte despre moartea poetului: “Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţa cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pămîntul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsării pădure sau cetate, şi cîte o stea va vesteji pe cer în depărtări, pînă cînd acest pămînt sa-şi strîngă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale“.

  “Eminescu e tot ce ne-a rămas neîntinat din apele, din cerul și din pământul nostru românesc” .

Mircea Eliade

Vă dorim lectură plăcută, vă așteptăm cu drag la bibliotecă pentru al lectura pe Mihai Eminescu!

Leo Butnaru – același autor exigent

– 70 de ani de la naștere

1-coperta-Leo-Butnaru-11ian-curbe.

Butnaru Leo (05.01.1949, Negureni, Orhei).


Poet, prozator, eseist, traducător. Este licenţiat în filologie şi jurnalistică, a absolvit Universitatea de Stat din Moldova (1972). Primele versuri le publică, fiind elev, la ziarul „Tinerimea Moldovei” (1967). Debutează editorial cu placheta „Aripă în lumină” (1976). Activează în calitate de redactor la „Tinerimea Moldovei” şi „Noutăţi editoriale”; este şef de secţie la săptămînalul „Literatura şi arta”; consultant la biroul de traduceri al Uniunii Scriitorilor din Moldova; vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor (1990-1993).

Deţinător a mai multor premii literare din Republica Moldova şi din România. Participant la mai multe simpozioane literare din Franţa, Grecia, Turcia, România. Este membru al „World Academy of Arte and Culture” şi al „Congress of Poets”; membru al PEN-Club-ului. A tradus din Velimir Hlebnikov, Rene Char, Ghennadi Ayghi, Ivan Bunin, Ivan Turgheniev, Fazil Iskander, Katri Vala.

Face parte din generaţia anilor ’70 şi ’80, care aduce un suflu nou literaturii noastre basarabene, creaţia lui poetică denotă „un deosebit simţ al imaginarului neoromantic”. Spontan, interjectiv, Leo Butnaru este un optimist care absolutizează din elemente constructive frumosul: florile de salcîm, aripile vulturilor etc. Povestirile, eseurile, interviurile sale denotă cultură, gust şi vervă publicistică. E mereu pe fază în actul de înmagazinare, cunoaştere şi mai ales de transmitere a informaţiei către alţii. 

Butnaru, Leo. Altul, același / Leo Butnaru. – București: Litera Internațional , 2003. – 384 p.

Altul acelaşiLeo Butnaru dinamitează convențiile unei poezii cuminți, șablonarde, bătătorite de atâți confrați, și evadează fără complexe din ocolul modelor, ștergîndu-și cu bărbătească furișenie lacrima basarabeană a exilului interior de până mai ieri și contruind texte impecabile demne de un virtuoz dătător de ton poetic și de un magician care nu obosește să etaleze uneltele poetice cu care operează, demontând clipa de vunerabilitate a simbolurilor perene și atrăgând atenția asupra  monstruozităților ce pot concrește peste somnul  rațiunii bagatelizate. Poetul e un hiperlucid care se introduce intertextualizator în ecuații de mare conflictualitate, ca și cum în ființa sa s-ar redeschide,  nevindecate, rănile tuturor poeților lumii ce s-au sinucis până la el sub ochiul nepăsător al unei Divinități care oricum își are eternitatea asigurată.

Ion Roșioru

Butnaru, Leo. Drumuri cu și fără Hieroglife / Leo Butnaru. – Iași: Editura Fundației Culturale, 2011 – 502 p.

1545163538

Amplul volum de texte de călătorie, „Drumuri cu şi fără hieroglife”. Volumul respectiv include „Jurnale (Yes-eu) de călătorie” din anii 1989–2011: Mongolia, Grecia, Turcia, Bulgaria (cu specificarea: de pe trei mări şi trei continente), China, Polonia, Franţa, Ucraina, Armenia, unul – cu scriitori în fostul tren regal, prin România… 

Această carte reactivează aspectul istoric, etnic şi cultural al călătoriilor prin propria curiozitate şi sensibilitate. Mongolii au botezat ziua: odor. Despre aceasta şi Jurnalul diez, Carnetul polonez şi Oraşul  Luminilor (Paris), aici studiind activitatea unor protagonişti ai avangardei franceze. Călătoriţi prin jurnalul lui Leo Butnaru, căci anume călătoria ne readuce în noi înşine.

Butnaru, Leo. Îngerul și croitoreasa / Leo Butnaru. – Cluj-Napoca: Clusium, 1998- 158p.

leo-butnaru-ingerul-si-croitoreasa-clusium-housto-1998-l-289520-299x299

Leo Butnaru se numără printre autorii ce au izbîndit atît în țara de peste Prut, cît și patria-mamă, fiind pintre cei acceptați, cultivați și răsplătiți pentru activitate lor dinamică(…). Un european în toată puterea cuvântului, luînd cu asalt meridiane tot mai neaștepate, un artist  căutând continuu să lupte cu sine, cu alții, cu rele de tot felul.

Liviu Grăsoiu

Butnaru, Leo. Pe lângă ștreang, steag și înger / Leo Butnaru. – Cluj-Napoca: Dacia, 2003. – 116 p.

3f4cd7c72c4ddbc0c5963d996fd90859-5496031-700_700Colecția de față a fost gândită spre a-ți înlesni accesul la poezie, în special la o formă de poezie particularizată – aceea a unui oraș anume.

”Cultivat, mobil, dezinvolt, Leo Butnaru pune accentul pe latura intelectuală a creației, degajând posibilitățile sale mediate, combinatoria sa evaluează <<la rece>>, însă nu în direcția unui livresc uscat, ci în sensul fanteziei și al ironiei. cele două aspecte se coroborează reciproc… Ambele procedee își propun a combate locul comun , a aerisi limbajul, a reforma viziunea poetică… Autorul se simte liber a inova într-un domeniu în care trecutul produce tottdeauna obstacole”

Gheorghe Grigurcu

Butnaru, Leo. Iluzia necesară / Leo Butnaru. – Iași: Princeps, 1993 – 56 p.

20190103_145957


Leo Butnaru mizează nu numai pe talent, ci și pe intensa cultivare a talentului. Și e foarte posibil ca sunete originale pe care le-am sesizat să anunțe o spectaculoasă evoluție.

Ioanid Romanescu