Analiza povestirii „Domnu Trandafir” de Mihail Sadoveanu

Povestirea Domnu Trandafir (cronologic, a doua din ciclu) a fost publicată în numerele din 15 și 29 mai 1905 ale revistei Albina, și, ulterior, în toate edițiile volumelor menționate mai sus, dar şi în alte antologii şi manuale şcolare.

Subiectul

Prototipul profesorului, numit domnu Trandafir, a fost învățătorul lui Sadoveanu de la Paşcani, Mihai Busuioc, despre care autorul a mai scris două schițe-portret intitulate Domnu Busuioc și Tot despre învățătorul meu. Notele autobiografice se desprind și din formula discursului auctorial: fiind scrisă ca o epistolă, povestirea impune, chiar de la început, accente evocatoare: ,,Mă gândeam la vremea când am cutreierat cu tine aceste locuri..”

Amintirile unor aventuri din copilărie reînvie ,,chipurile trecutului”, printre care se conturează desluşit chipul învățătorului pe nume Domnu Trandafir.
Urmează, imediat, un portret fizic, schițat simplu, de parcă ar fi trasat cu creionul, dar memorabil: „nalt, bine legat, cu mustăcioară neagră pe care și-o tundea totdeauna scurt, zâmbind cu bunătate, încruntându-se câteodată, insuflându-ne un respect nemărginit”. Ultimele amănunte ale ,,portretului fizic” fac o mişcare directă în conturarea portretului moral, sugerând cheia lecturii: accentul va fi pus pe calitățile umane.
Scurte (respectând regulile şi proporțiile povestirii), detaliile, care îl impresionau pe narator, impresionează şi cititorul: tot ce spunea învățătorul intra în memorie pentru întreaga viață (chiar dacă toate patru clase primare mici ca număr de elevi – erau, ingrămădite într-o odaie lungă” ).

Naratorul pune accente deosebite pe elementele memorabile. Când povestea învățătorul, explicațiile erau ,,minunate”; eroii din istoria neamului, treceau prin fața copiilor; naratorul-copil ,,era înfiorat”‘, auzea ,,freamătul luptelor” (pe care, apoi, le visa noaptea).,li scânteiau privirile” învățătorului; el, era mişcat” de măreția strămoşilor, iar copilul vedea, tot ce spunea glasul lui”.

Având, ca tot omul, atâtea griji și necazuri cotidiene, învățătorul se arăta atât de fericit atunci când comunica cu elevii, încât părea să nu aibă alte preocupări decât, să spuie istorii mişcătoare” . În câteva locuri, pentru a scoate în evidențā generozitatea sufletească, autorul îl compară pe invățător cu un apostol. Scriitorul divulgă în nuvelă și una din propriile surse de inspirație (scrisul său venind direct în descendența lui Neculce şi Creangă). Într-un moment, povestit cu emoție şi creând atmosfera cuvenită (,,şedeam în cerdac”; ,era o linişte mare”; ,se auzea un cântec de fluier”; ,umbrele înserării ne învăluiră” ),  domnu Trandafir le citește basmul crengian cu Harap-Alb. Din amintirile lui Sadoveanu cunoaştem că într-adevăr Creangă îl cucerise la acea vârstă. Intervine o pauză urmată de amintiri mai târzii, când invățătorul, la vârstă înaintată, îi sugerează fostului elev apusul vieții într-o formă poetică: „mă duc să mă întâlnesc cu Harap-Alb și cu Creangă” Această formulă îl influențează şi pe narator, care, povestind cum a revenit acasă ceva mai târziu, când învățătorul nu mai era în viață, scrie despre decesul acestuia într-o manieră plastică, eufemistică: ,Domnu nu mai era  nici vesel, nici trist, nici bătrân…” Reluând amintirile copilăriei, autorul reproduce încă o dată portretul protagonistului, de data aceasta, un veritabil portret dinamic, cinematografic chiar: ,,Când zâmbea, se arătau sub mustața tunsă scurt nişte dinți lungi, cu strungå mare la mijloc. Când ne învăța cum să spunem poeziile eroice,vorbea tare și inălța în sus brațul drept; când cântam în cor, lovea diapazonul de colțul catedrei, îl ducea repede la urechea dreaptă şi, încruntànd uşor din sprâncene, dădea uşor tonul: laaa! – iar băieții răspundeau într-un murmur subțire…” „Când…”

În fine: ,,Când trebuia câteodată, sâmbăta după-amiază, să ne citească din poveștile lui Creangă, ne privea intâi blând, cu un zâmbet liniştit, ținând cartea la piept, în dreptul inimii – în bănci se făcea o tăcere adâncă, ca într-o biserică.” 

Urmează o secvență aparte în economia povestirii: vizita a doi oaspeți străini, care vor să discute cu învățătorul, să vadă şcoala şi chiar să asiste la lecție. Cu toate că aduce foarte  mult a poveste, ori chiar a legendă, ea se încadrează perfect în atmostera, uşor idealizată, a povestirii, conturând şi mai distinct aura protagonistului.Atmosfera de legendă se impune încă de la începutul acestei secvențe. Fiind surprins de doi oaspeți străini descărcând un car de fân, rugat de aceștia să le arate şcoala, domnu Trandafir cere mai intâi să fie lăsat să-şi termine lucrul.
Episodul trimite foarte precis (indiferent de intenția autorului) la dialogul lui Ștefan cel Mare cu Daniil Sihastrul din O samă de cuvinte a lui Neculce. 
Atât în gestul lui Daniil Sihastrul, cât și în cel al domnului Trandafir (cei doi oaspeți erau un inspector și „ministrul școalelor”) este curaj și demnitate simplă. 

Oaspeții sunt conduși în școală, sunt informați despre numărul copiilor, asistă la o lecție și sunt foarte mulțumiți, chiar entuziasmați. 

Această întâlnire pune în evidență câteva detalii, ca niște tușe dense de culoare, la portretul învățătorului: se dovedește că toată viața învățătorul Neculai Trandafir nu a făcut niciodată lecții din frică ori pentru inspectori, introducând în povestire două personaje care privesc evenimentele „dintr-o parte”, naratorul încearcă să confirme parcă „obiectiv” că impresiile entuziaste ale copiilor și amintirile pline de duioșie ale naratorului nu erau doar emoții ale vârstei ori imaginații ale memoriei, se accentuează încă o dată o latură morală importantă a învățătorului: demnitatea calmă, cuminte, a gospodarului și a țăranului din el.

Istoria domnului Trandafir nu este, așadar, o istorie care a avut loc cândva, ci una care se naște sub ochii noștri, de fiecare dată când citim povestirea. 

Sursa: Proza lui Mihail Sadoveanu/ Mircea V. Ciobanu; cop.: Miahi Bacinschi. – Ch.: Arc, 2009. – 48 p. – (Colecția S.O.S.! Cartea care te salvează).  

Vă așteptăm cu drag la biblioteca „Alexandru Donici”!

Analiza literară – „Hanu Ancuței” de Mihail Sadoveanu

Volumul Hanu Ancuței iese de sub tipar în 1928, la Editura Cartea Românească. Este, în viziunea criticilor, piatra de hotar dintre proza de început, pronunțat lirică, subiectivă, romantică și perioada capodoperelor. Cartea reprezintă, într-un fel, o privire asupra prezentului, sprijinită pe experiența trecutului. Încadrată în „rama” unui han cu povestitori și ascultători, cartea include nouă povestiri: Iapa lui Vodă, Haralambie, Balaurul, Fântâna dintre plopi, Cealaltă Ancuță, Județ al sărmanilor, Negustor lipscan, Orb sărac și Istorisirea Zahariei Fântânarul. Pot fi remarcate, aici, elemente ale povestirilor anterioare: lumea satului, natura, idilicul, planul legendar, oralitatea stilului.

Vorbind despre geneza volumului, putem deschide deja o temă cu controverse: Hanu Ancuței este o operă „rotundă”, un întreg sau o „culegere de nuvele” reunite artificial-formal? Tema nu e una de ignorat, dacă ținem cont de faptul că cele nouă povestiri au fost gândite ca texte separate  și doar apoi reunite sub un concept (bine construit), chiar dacă fiecare se remarcă prin originalitate. 

Modelele universale le care se face frecvent referință sunt ușor de presupus: Decameronul lui G. Boccaccio, un ciclu de 100 de povestiri, narate succesiv de 10 povestitori, tot ei, personaje (naratori), și ciclul Halima (O mie și una de nopți), în care Șeherezada, personaj și narator, povestește- pentru a-și amâna execuția – câte o „istorie” pe noapte. Cineva remarcase că întreaga nuvelistică a lui Sadoveanu e „o mie și una de nopți”. Un exercițiu interesant în acest sens ar fi să ne imaginăm și să descriem portretul (posibil) al naratorului unei povestiri concepute până la Hanu Ancuței. 

Cadrul general (,,rama mare”) al volumului poate fi prezentat simplu: câțivava drumeți (9), întâlnindu-se (întâmplător, în această componență) la un loc de popas și odihnă pe noapte, Hanu Ancutei, devin povestitori. Ca să le treacă mai repede timpul, îşi asumă, pe rând, un rol asemănător cu cel al naratorului din operele epice. Un farmec deosebit îi acordă acestei construcții narative amănuntul (firesc) că rolurile se schimbă intermitent: povestitorul devine ascultător şi invers.

Un alt detaliu important e faptul că povestitorul creează de fiecare dată mai întâi atmosfera necesară narațiunii care va urma:

,,Si aşteptând pe Ancuța cu oală nouă de vin proaspăt, am prins a ne apropia cu vorbe unii de alții… Un fior de vânt sosi între noi din valea Moldovei. M-am dat lângă vatră, am împuns ș-am zădărât cu vreascuri focul ațipit în blănița-i de spuză. Când se răsuciră flăcările şi ne văzurăm iaráşi, fiorul de vânt stătu şi se aşeză peste noi și peste han o negură uşoară de toamnă… „

Atmosfera unui ,,club de lectură se resimte permanent, cititorul depistând frecvent elemente de anturaj în sens psihologic). Mai mult: ca cititor, poți întrerupe în orice moment lectura unei povestiri, pentru a-ți închipui, pe o scurtă secvență, ,,scena ascultării”. Relația povestitor-ascultător, sesizabilă în cadrul plin de vrajă narativă a hanului, ne poate sugera permanentul „dialog” (implicit) care se produce între orice scriitor și cititorul său.

Hanul implică și unifică, în același cadru general, cele trei timpuri diferite ale narațiunii: timpul autorului, timpul povestitorului, timpul acțiunilor. Cu tot spațiul textual restrâns, universul prezentat în carte este vast și foarte variat. E locul unde își dau întâlnire oameni, timpuri, evenimente și chiar culturi diferite. Hanul, în genere, este plasat pe un loc esențialmente deschis: la răscruce de drumuri, la interferența destinelor. 

„Trebuie să știți dumneavoastră, scrie naratorul, că hanul acela al Ancuței nu era han, era cetate. Avea niște ziduri groase de ici până colo, și niște porți ferecate cum n-am văzut în zilele mele. În cuprinsul lui se puteau oploși oamenii, vite și căruțe și nici habar n-aveau despre partea hoților…”

Personajele se fac a povesti lucruri care „s-au întâmplat”, se prefac „a-și aminti”. De fapt, în general, ele inventează în cheia și adevărul minciunii dulci-artistice a lui „a fost odată…”. Aceasta-i condiția clasică a literaturii populare: dintr-o experiență povestită, anonimă și colectivă, naratorii extrag basmul pe care și-l atribuie. Este remarcat și faptul că naratorii sunt caracterizați, așa cum se întâmplă cu personajele, nu cu naratorii obișnuiți. Astfel, Ioniță comisul, cel care povestește Iapa lui Vodă, este ” un răzăș nalt, cărunt, cu fața uscată și adânc brăzdată”; Leonte Zodierul este „un bătrân înțelept”; Neculai Isac, căpitanul de mazâli de la Bălănești, a fost „un om cum nu erau mulți în țara Moldovei”; Damian, negustorul lipscan, „un bărbat bărbos… cu obraji plini și bogați de creștin bine hrănit” ș.a.m.d.

Oricât de succint prezentați, povestitorii au destinele lor, au personalitate, sunt individualizați și posedă un propriu și inconfundabil stil narativ. Autorul „joacă” această situație a unui original „turnir naratoricesc”. Unii dintre ei apar pe parcurs și se includ din mers în acest joc de-a povestitul. Cineva vrea să povestească o altă întâmplare, dar este mereu întrerupt și- după un suspense  – iese în evidență așa cum iese actorul la rampă și își „joacă rolul”, iar după recital se retrage.  

Ideea de original „turnir naratoricesc”, ludic, de plăcere, de competiție (în tradiția umană s-a păstrat acest gen de respect pentru cineva care povestește interesant – de la istorii și filme până la snoave și bancuri) se sugerează și în următorul pasaj: „lumea asta de-aici, adunată s-asculte istorisiri, și cine le spune mai frumos, acela are laudă mai mare”. Putem spune că plăcerea comunicării primează în relațiile dintre personajele cărții. În esență, povestitul e una din condițiile primordiale ale existenței umane. 

Plăcerea spunerii (una din calitățile povestirii ca specie literarā) uneori prevalează asupra subiectului povestirii. Iapa lui Vodă, spre exemplu, are tra-ma unei anecdote (cu o oarecare apropiere de povestirile crengiene). Dar, fiindcă e primul text (un fel de camerton pentru celelalte), naratorul începe cu nostalgia timpurilor frumoase, de fapt, cu introducerea în mit, în legendar, în fabulos: „Într-o toamnă aurie am auzit multe poveşti la Hanu Ancuței. Dar asta s-a întâmplat într-o depărtată vreme, demult, în anul când au căzut de Sîntilie ploi năprasnice şi spuneau oamenii că ar fi văzut balaur negru în nouri, deasupra puhoaielor Moldovei…” Abia după aceste „acordări de voci” începe anecdota.

Anticipând o poveste spusă cu umor şi cu detaşare glumeață, autorul ironizează pe seama calului povestitorului: „Era calul din poveste, înainte de a månca tipsia cu jar”.  lar pentru ,,explicație”, autorul adaugă o formulă populară consacrată: ,,Numai pielea şi ciolanele!”

Pe fundalul unei istorii simple (întâlnirea comisului cu domnitorul la Hanu Ancutei, iar apoi, o dreptate făcută de către domnitor şi o ,amenințare nostimă, egală cu o înjurătură) se construiește o întreagă artă a povestitului. 

Vă așteptăm la biblioteca „Alexandru Donici” să lecturați această carte!

 

Sursa: Proza lui Mihail Sadoveanu/ Mircea V. Ciobanu; cop.: Mihai Bacinschi. – Ch.: Arc, 2009. – 48 p. – (Colecția S.O.S.! Cartea care te salvează). 

Biblioteca pentru toți copiii

Anul 2020, este declarat drept ANUL LECTURII. Cu toții știm că drumul spre cunoaştere şi dezvoltare trece prin lectură şi cu cât mai greu este bagajul de cunoştinţe adunat în rezultatul lecturii, cu atât mai largi sunt orizonturile pe care o persoană le poate cuprinde.

Odată cu sosirea anotimpului preferat al copiilor noi Vă așteptăm la bibliotecă! Biblioteca „Alexandru Donici” cuprinde cărțile de neuitat ale copilăriei, capodopere ale literaturii universale și naționale, fără de care biblioteca unui copil nu poate fi completă.

În acest articol dorim să Vă propunem niște cărți minunate care Vă vor captiva încă de la primele file citite, găsind în paginile cărților ceva ce o să Vă facă să reveniți mereu la ele pentru a sorbi din ințelepciunea și frumusețea cuvântului scris!

Vieru, Grigorie. Cântec de iubire / Grigorie Vieru. Chișinău: Prut Internațional, 2015. – 284 p.

Aducând un omagiu talentului său nemăsurat, cititorii de toate vârstele sunt invitaţi să citească și să se bucure de poeziile care au încântat generații întregi de copii, și anume din creația marelui poet Grigore Vieru.

„Cartea de faţă adună într-o imagine sintetică întreaga creaţie literară a lui Grigore Vieru: poezia lirică, poezia pentru copii şi poemele aforistice…”. (Arcadie Suceveanu)

Gârleanu, Emil.  Din lumea celor care nu cuvântă / Emil Gârleanu. Chișinău: Prut Internațional, 2015. – 126 p.

„Prin schiţele grupate în volumul Din lumea celor care nu cuvântă, Emil Gârleanu a inaugurat în literatura română genul de povestiri inspirate din lumea plantelor, gâzelor şi animalelor.

Creaţii de maximă concentrare, denotând un subtil spirit de observaţie şi analiză, ele sunt străbătute de o vibrantă notă de duioşie şi blândeţe, de delicateţe sufletească şi omenie”. (Teodor Vârcolici).

Stăncescu, Dumitru. Făt-frumos și puii de fiară / Dumitru Stăncescu. Chișinău: Prut Internațional, 2011. – 352 p.

Numele lui Dumitru Stăncescu a fost aşezat adesea lângă acelea ale lui Ion Creangă şi Petre Ispirescu. Succesul de care s-a bucurat şi continuă să se bucure colecţia sa de basme populare se explică, în primul rând, prin valoarea ei artistică ridicată.

 

Homer, Vergilius.  Iliada. Odiseea. Eneida. Chișinău: Prut Internațional, 2015. – 244 p.

Ediția de față este o adaptare a clasicelor epopei Iliada și Odiseea de Homer și Eneida de Vergiliu, repovestite, în proză, pentru copii cu mare iscusință de George Andreescu. Cei interesați de eroii greci și romani, de zei și zeițe, de legendele și miturile greco-romane vor găsi în această carte lucruri uimitoare. Într-o formă accesibilă puterii lor de înțelegere, cu o dibăcie vrednică de toată lauda, domnia sa a știut să aleagă și să păstreze toate podoabele acestei comori literare.

 

Vă așteptăm cu multă căldură la biblioteca „Alexandru Donici” pentru a răsfoi și a gusta din farmecul lecturii! Un an al lecturii cât mai prolific Vă dorim! Alăturați-vă anului lecturii pentru a descoperi lumea, a cunoaște trecutul și a creea viitorul!

Rețineți: Nu există decât două lucruri absolut onorabile pe acest pământ – medicina, care tămăduieşte corpul şi literatura, care tămăduieşte sufletul.