Chemarea străbunilor de Jack London

Bătălia Cărților 2022
Categoria: copii (11-14 ani)

Jack London

12 ianuarie 1876 – 22noiembrie 1916

scriitor și jurnalist american

Jack London „lupul de mare” al literaturii americane, aventurierul realist, rebelul liric, socialist și individualist

Jack London este pseudonimul literar al lui John Griffith Chaney (1876-1916). S-a născut în San Francisco, fiind copil din flori, mama lui era Ann Wellman și tatăl natural, astrologul William Mike Chaney, refuză recunoașterea paternității. Tatăl lui vitreg, tâmplarul John London, îl adoptă pe Jack, acesta însă va păstra mai departe numele de Chaney. Familia scriitorului trăiește în San Francisco în condiții sărace, toate încercările familiei de a se îmbogăți în Oakland California se soldează cu un eșec. Tatăl său vitreg devine invalid, astfel Jack trebuie deja, copil fiind, să lucreze ca vânzător de ziare, mână de ajutor în birturi, sau într-o fabrică de conserve. Condițiile grele trăite în copilărie vor determina mai târziu vederile socialiste a scriitorului devenit între timp renumit pentru operele sale.

S-a afirmat ca scriitor și gazetar, dar până a deveni om al scrisului, a încercat și altfel să-ți câștige existența. A fost căutător de aur, aventurier și activist social. Născut la San Francisco, London s-a format în mare măsură ca autodidact. La 13 ani se angajează într-o fabrică de conserve, apoi, vreme de mulți ani, cutreiera oceanele ca marinar. În 1987 pleacă în Yukon, în nord-vestul Canadei, în timpul Goanei după Aur din Klondike, perioadă evocată în multe din povestirile sale. Revenit în California, decide să studieze și să scrie.

În plan literar, a fost influențat de Robert Louis Stevenson, Rudyard Kipling, Joseph Conrad, iar în cel ideologic de Charles Darwin, Herbert Spencer, Karl Marx și Friedrich Nietzsche. Este un reprezentant romantic al socialismului american, fapt interior vizibil de exemplu în romanul autobiografic Martin Eden.

Jack London a scris romane și povestiri care vorbesc despre viața crudă și sălbatică, despre spiritul de revoltă și aventură. Personajele sale au o forță fizică și morală supraumană și sunt antrenate într-o luptă brutală pentru supraviețuire, paradoxal mântuirea venind întotdeauna prin eșecul în viață. Unele creații au ca tematică dominantă viața animalelor, care se supune legilor naturii: Colț Alb, Chemarea străbunilor; în altele animalele sunt prezentate ca prieteni ai omului, care luptă, alături de acesta, pentru existență.

Romanele inspirate din viața animalelor (Colț alb și Chemarea străbunilor) au fost traduse în numeroase limbi pe tot globul și l-au făcut foarte iubit de cititorii de toate vârstele.

În 1904, după ce publicase numeroase eseuri politice, reportaje de critică socială și romanul de dimensiuni reduse Chemarea străbunilor, London este trimis corespondent de război în conflictul armat dintre Japonia și Rusia.

London, Jack. Chemarea străbunilor / Jack London. – Chișinău: Arc, 2018. – 152 p.

Chemarea străbunilor își are sursa de inspirație în viata animalelor. Eroul din acest roman este câinele Buck, un câine care poartă în vene sângele strămoșilor săi nordici. Furat de la stăpâni și având de înfruntat răutatea oamenilor, Buck își afla în cele din urmă salvarea în mijlocul semenilor săi sălbatici.

Într-o zi, pe când dl Miller nu se afla acasă, Buck este furat de către grădinarul casei și dat pe mâna altor oameni care îl duc la Seattle. Pentru a fi îmblânzit el este bătut de un bărbat de o răutate ieșită din comun. A doua zi Buck este cumpărat de Perraut și Francois, dus la Narwhal și împreună cu alți câini este pus sa tragă sania cu saci de scrisori.

Buck se înțelege bine cu câinii însă cu Spitz, șeful lor, are mereu conflicte care se finalizează printr-o luptă între viață și moarte. Buck iese învingător și devine liderul câinilor. Deși erau mândri și atașați de Buck, devenit centrul atenției tuturor oamenilor, Perraut și Francois sunt nevoiți să-l vândă unui scoțian. Buck și ceilalți câini sunt nevoiți să muncească din greu pentru noii stăpâni. Deoarece scoțianul și prietenii săi sunt dezorganizați, câinilor le este greu să tragă sania mult prea grea.

Încă din primele aceștia rămân fără hrană, mulți câini mor și restul grupului rămas sunt nevoiți să facă o oprire pe la un vechi prieten John Thornton. Acesta le dă mâncare, însă când vede că scoțianul își bate câinii deoarece nu mai au putere să se ridice, se hotărăște să-l oprească pe Buck. După ce l-a chinuit pe Buck, ca o ironie a sorții, scoțianul moare înecat împreună cu camarazii lui.

Buck îndrăgește mult pe noul său stăpân, legându-se o frumoasă prietenie. Buck are să plătească pentru dragostea pe care o primește de la John Thorton salvându-i acestuia viața.

Renumele lui Buck crește în urma unei noi isprăvi: câștigă un pariu pentru stăpânul său reușind sa urnească o sanie cu cinci sute de kg. În cele din urmă John Thornton, Pete, Hans, Buck și alți sașe câini reușesc să ajungă la o mina de aur (visul stăpânului său). Muncind din greu, reușesc să strângă foarte mult aur. Lui Buck îi revin viziunile despre ,,omul paros”, moment în care începe să audă din ce în ce mai des chemarea străbunilor împrietenindu-se cu lupii din pădure. Bântuit de amintirile fratelui său sălbatic se produce o transformare radicală în viață devenind brusc un simplu animal de pradă.

Ajuns în tabăra lui John Thornton îl găsește pe acesta mort împreună cu toți ceilalți. Buck își răzbună stăpânul omorându-i pe cei care i-au luat viața lui John Thornton, indienii Yeehat. Buck își continuă viața alături de fratele sălbatic și de ceilalți lupi. În timp, în rândul indienilor s-a creat o legendă, aceea a unui câine fantomatic care conduce o haită de lupi.

Jack London poate fi considerat prozatorul american cel mai tradus și, implicit cel mai cunoscut în Europa.

Selectată în cadrul Concursului „Bătălia cărţilor” 2022, secțiunea copii, cartea vă aşteaptă la raft, iar tu, dragă cititor, probabil, vei avea de învățat multe din această poveste.

Sursa: 100 de scriitori notorii ai lumii: Viaţa. Activitatea. Opera. – Chişinău: Epigraf, 2006. -p. 353-356

Să ucizi o pasăre cântătoare de Harper Lee

Bătălia Cărților 2022
Categoria: adolescenți (15-18 ani)

,,Nu poţi înţelege cu adevărat o persoană până nu cântăreşti lucrurile  din punctul său de vedere.” (Harper Lee)

Harper Lee

28 aprilie 1926 – 19 februarie 2016

scriitoare americană

Nelle Harper Lee este o scriitoare americană, cunoscută pentru romanul său din 1960, Să ucizi o pasăre cântătoare. Lee s-a născut în Monroeville din statul american Alabama, în anul 1926. A studiat Dreptul, apoi s-a stabilit la New York, dedicându-se scrisului.

„Să ucizi o pasăre cântătoare”, publicat în 1960, este singurul ei roman, distins cu Premiul Pulitzer în 1961 și ecranizat în 1962.

Tatăl ei, fost editor și proprietar al unui ziar local, era de meserie avocat. Copil fiind, Lee a fost o fată „băiețoasă” (conform originalului, tomboy), o cititoare avidă și precoce și bună prietenă a viitorului scriitor Truman Capote. În 1959, l-a însoțit pe Truman Capote în Holcombe, Kansas, ca asistent în munca de cercetare.

Pasiunea pentru literatură a apărut din adolescență. Lee era diferită de colegele sale de liceu, nefiind interesată de modă, machiaj sau întâlniri romantice. Era interesată doar de studii și scris, fiind membră a societății literare. La mijlocul anilor 60 au apărut informații că Lee lucrează la un nou roman, însă acesta nu a fost publicat niciodată.

În 2007, Lee a fost decorată cu ordinul Medalia prezidenţială a libertăţii a Statelor Unite ale Americii pentru contribuția sa la literatură.

În 1966, scriitoarea a suferit o operație la mână, pentru a trata o leziune provocată de o arsură gravă, iar intre 1970 – 1980 s-a retras complet din viața publică. De altfel, a dus o viață privata până în momentul morții sale, în 2016.

Lee, Harper. Să ucizi o pasăre cântătoare. Harper Lee. Iaşi: Polirom, 2010. – 493 p.

Romanul „Să ucizi o pasăre cântătoare”, în scurt timp după publicare, a devenit foarte popular, a fost tradus în aproximativ 40 de limbi și a fost vândut în peste 30 de milioane de exemplare în întreaga lume. El a fost apreciat pentru abordarea sensibilă a fenomenului rasismului și a prejudecăților din America de Sud.

„Să ucizi o pasăre cântătoare” este una dintre acele cărți pe care trebuie să le citești măcar o dată în viață. 

Cartea a fost lăudată mai ales pentru modul în care le face copiilor cunoscută o temă controversată, precum rasismul din America de Sud, dar și tonul povestii este unul care te tine prins până la ultima pagină. O fetiță de șase ani este naratoarea romanului, iar delicatețea cu care abordează teme atât de grele este înduioșătoare.

„Să ucizi o pasăre cântătoare” este atât povestea unei tinere care trece de la copilărie la adolescență, cât și o dramă întunecată despre rădăcinile și consecințele rasismului și prejudecăților, dovedind că binele și răul pot coexista în cadrul unei singure comunități sau a unui singur individ. 

Să ucizi o pasăre cântătoare este un roman de ficțiune istorică pentru adolescenți care descrie perfect rasismul anilor ‘30 în Sudul american. Explorând subiecte precum rasa, moralitatea, valorile de familie prin ochii lui Scout, o fetița de 6 ani, romanul îți dezvăluie o altă perspectivă asupra inegalității, sărăciei, nedreptății, rasismului, urii, opresiunii și o să te facă să te gândești la lucrurile care definesc viața și identitatea unui om.  

„Ori de câte ori un alb trage pe sfoară un negru, albul acela, oricine ar fi el, oricât ar fi el de bogat sau de obârşie nobilă, ei bine, albul acela este un om de nimic.”

Cartea a fost ecranizată de nenumărate ori, dar cel mai cunoscut film este cel realizat în 1962, cu Gregory Peck în rolul lui Atticus. Actorul a primit Oscarul pentru interpretare. Romanul a fost adaptat și pentru Broadway, de către Aaron Sorkin.

Prin acest roman, Harper Lee își ghidează cititorii să pătrundă în esența naturii umane. Dacă îndrăznești să-ți pui propriul simț al moralității sub lupă, atunci Să ucizi o pasăre cântătoare se va dovedi lectura perfectă pentru tine. 

Să ucizi o pasăre cântătoare este un roman brutal și onest, ce se construiește pe marginea unor subiecte mereu de interes: rasismul, conflictele sociale și pierderea inocentei copilăriei, totul filtrat prin ochii unei fetițe.

Nouăsprezece trandafiri – Mircea Eliade

Eliade – spirit convins până la obsesie că este obligația fiecăruia
să dea tot ce e mai bun în el culturii. – Emil Cioran

Mircea Eliade

 9 martie 1907 – 22 aprilie 1986

scriitor, filozof și profesor

Mircea Eliade s-a născut pe 9 martie 1907 (24 februarie, pe stil vechi), în București și a decedat pe 22 aprilie 1986, la Chicago, SUA. A scris opere foarte importante, atât literare, filosofice, cât și științifice, lăsându-și amprenta la nivel internațional mai ales în ceea ce privește istoria religiilor și prin faptul că a fost tradus în 18 limbi.

Filozoful, publicistul, romancierul Mircea Eliade s-a impus în literatura şi cultura universală printr-o vastă operă literară, ştiinţifică, publicistică care l-a situat printre personalităţile notorii ale secolului XX. Sa născut la 9 martie (în alte surse – 13 martie) la Bucureşti, în familia ofiţerului Gheorghe Ieremia (care-şi va schimba numele în Eliade din admiraţie pentru Heliade Rădulescu) şi a Ioanei (n. Stoenescu).

Mircea Eliade a îmbogăţit literatura română cu o viziune nouă, scriind întâiul roman exotic în adevăratul înţeles al cuvântului. – George Călinescu

Eliade, Mircea. Nouăsprezece trandafiri. Mircea Eliade. Bucureşti : Humanitas, 2008. -232p.

Nouăsprezece trandafiri sau 19 trandafiri este un roman scurt de Mircea Eliade. Este un roman fantastic inspirat de mitul lui Orfeu. A fost scris la Eygaliéres în august-septembrie, 1978 și Chicago în februarie 1979. Ultimul lui volum de povestiri, apărut în 1980, arta lui Mircea Eliade atinge o esențializare pe care prozatorul a căutat-o în scrierile sale literare dintotdeauna. Dincolo de întâmplări, dincolo chiar de nostalgia evocării, o temă prezentă în multe din prozele sale fantastice dobândește acum o pondere covârșitoare: semnificația actului creator. Personajele nu mai sunt oamenii obișnuiți de altădată, încercați de întâmplări enigmatice și pline de semnificații, ci scriitori, artiști sau matematicieni pe cale să descopere o taină esențială pentru ei și pentru omenire.

Încadrarea operei | Tema | Structura şi compoziţia

Roman fantastic de dimensiuni mai reduse, „Nouăsprezece trandafiri” a fost publicat în februarie 1979. Întâlnim aici temele preferate ale prozei lui Mircea Eliade: ieşirea din timp, manifestarea sacrului prin obiecte şi acte profane, literatura ca valorificare şi prelungire a creativităţii mitologice, tema teatrului/spectacolului, camuflarea sacrului în profan (se ascunde după aparenţe), esenţa sacrului se dezvăluie doar celui care ştie să vadă etc.

Romanul cuprinde 25 de capitole organizate pe două planuri narative: unul simbolic, mitic, parabolic şi altul realist între care personajele pendulează permanent.

Spectacolul

Tabloul I. În concepţia personajelor lui Mircea Eliade, scopul tuturor artelor este acela de a releva „dimensiunea universală, adică semnificaţia spirituală, a oricărui obiect, sau gest, sau întâmplări, cât ar fi ele de banale sau ordinare”, în acelaşi timp, „descifrarea sensurilor simbolico-religioase ale evenimentelor, prin intermediul spectacolului dramatic poate deveni un instrument de iluminare, de mântuirea mulţimilor”. Ca urmare, pentru omul modern, o asemenea manieră de a practica arta dramatică reprezintă singura posibilitate de a dobândi libertatea absolută. Exerciţiul spiritual al identificării simbolurilor sub învelişul banalelor întâmplări cotidiene este însă destul de greu de practicat de omul zilelor noastre.

Revelarea semnificaţiilor simbolice se obţine „participând la un spectacol dramatic, cuprinzând adică dialoguri, dans, mim, muzică şi acţiune”. Dintr-o asemenea perspectivă, A.D.P. creează spectacolul dramatic care se poate transforma într-o nouă tehnică a mântuirii.

  • Tabloul II prezintă rolul animalelor în istoria universală (Căprioara, zimbrul, măgarul).
  • Tabloul III prezintă dansuri, pantomime şi cântece întemeiate pe mituri şi legende.
  • Tabloul IV conţine valoare artistică – valoare filosofică. Istoriografia oferă evenimente  exemplare.

Creaţia dramatică a lui A.D.P. încearcă să reproducă creaţia divină. Prima piesă se numeşte simbolic: „La început a fost sfârşitul”. Din haosul iniţial Demiurgul a realizat marea sa Creaţie (Cosmogonia). Dintr-un haos similar, dar al artei, „se va crea Universul imaginar (….) un Univers dramatic, adică creat anume pentru spectacol – şi care numai întâmplător e semnat cu numele meu”.

Fantasticul

Fantasticul la M. Eliade este sacru şi stă sub semnul irealului bachelardian („la fonction d’irréel”). Rudolf Otto[1] defineşte sacrul „un fapt iraţional şi specific, o categorie de interpretare care nu există decât în domeniul religios”. Sacrul are funcţia de mediere între realitatea transcendentă (Dumnezeu) şi homo religiosus. Această mediere se realizează prin mit, rit sau simbol.

Opera lui M. Eliade este încărcată de simboluri. Simbolul revelează sacrul, el însuşi este o „hierofanie” (formă de manifestare a sacrului în profan).

Tema

Tema este salvarea prin teatru, la care se adaugă mai multe teme: „căutarea tatălui”, Orfeu şi Euridice, Crăciunul şi Naşterea lui Cristos, iar pe un plan mai abstract jocurile amneziei şi ale anamnezei. Spectacolul este interpretat ca un mister, taină, „itinerar iniţiatic al revelaţiei”, Eliade valorificând aici motivul ieşirii din istoric prin intermediul spectacolului, viaţa dobândeşte sensuri noi prin pătrunderea în timpul mitic. Destinul se transformă în spectacol, omul devine demiurg, creator de noi lumi: „Cât timp ne vom putea costuma şi vom putea juca – suntem salvaţi„, salvare ludică din ghearele timpului. Absenţa teatrului propriu-zis ne apropie de teatrul absurdului. Începutul este de tipul ex abrupto. Finalul este deschis, specific prozei fantastice.

Personajele

Personajele romanului întruchipează oameni obişnuiţi, antieroi [2] în tradiţia romanului modern. Ceea ce îi scoate din banalitate este un accident, o pătrundere întâmplătoare sub incidenţa sacrului. Pandele este amnezic, adică şi-a pierdut funcţiile transcendentale şi sensul său de fiinţă iniţiată, dar prin revelaţia din noaptea de Crăciun se înscrie în galeria antieroilor.

Laurian şi Niculina sunt personaje-mesageri, purtătorii unor informaţii prin care poate fi pus în funcţiune motorul lumii. Ieronim Thanase este iniţiatul, un fel de personaj reper în scrierile lui Eliade care aici are misiunea de a duce Europei mesajul despre teroarea comunistă.

Eusebiu Damian este vocea narativă, un păstrător al mesajului, un antierou tipic. El este un personaj narator şi martor al întâmplărilor, un alter-ego al scriitorului. El are misiunea să înregistreze întâmplările şi, ca şi cititorul, este subiectul unui îndelungat proces iniţiatic. Dar ratează iniţierea, fiind cuprins de somn, somnul semnificând ignoranţă, moarte spirituală, dificultatea comunicării dintre sacru şi profan, înfrângerea somnului, ar face posibilă obţinerea imortalităţii. Dar Eusebiu Damian ratează, pierde accesul la tainele ultime. A rămâne treaz înseamnă a fi prezent în lumea spiritului, trezirea înseamnă redescoperirea adevăratei identităţii, a sufletului. La Platon „a cunoaşte” înseamnă „a-ţi reaminti”. Anamneză, din perspectivă platoniciană, presupune reamintirea ideilor pe care sufletul le-ar fi contemplat într-o existenţă anterioară.

Pandele este amnezic, pentru el accesul spre trecut este inaccesibil. Amnezia înseamnă uitarea experienţei trecute, trăirea experienţei trecute în prezent ca pentru prima oară (sacralitatea lucrurilor, prospeţimea lor). Imposibilitatea amintirii evenimentelor aparţinând trecutului, înseamnă înstrăinarea de condiţia sacralităţii umane. Rolul spectacolului este de a reactiva memoria imperfectă a personajului. Niculina încearcă acest lucru la prima întâlnire, când interpretează 3 spectacole cu încărcături mitologice. Relatarea cronologică a întâmplărilor este întreruptă, pentru a aduce în prim plan prin intermediul jocului capricios al memoriei, alte evenimente disecate sub lupa amplelor confruntări de idei.

Eliminarea blocajului amnezic se realizează tot pe cale mitică, prin arta reprezentaţiei dramatice. Anamneză se produce prin „gesturi, prin incantaţii, prin spectacol”. A.D.P. prin intermediul spectacolului realizat de grupul de tineri actori din Tabără îşi modifică destinul artistic, renunţând la memorii şi roman, pentru a se consacra în exclusivitate teatrului. Ruinele unde se desfăşoară spectacolele semnifică degradarea mitului.

Naraţiunea

Naraţiunea evoluează de la simpla relatare la nivelul mitic, prin procedeul mitologizării faptului banal. Romanul se caracterizează prin ambiguitatea naraţiunii şi interferenţa planurilor.Tehnicile narative folosite de M. Eliade sunt cele specifice prozei fantastice a autorului, scrise după război: tehnica amânării subiectului prin reveniri la întâmplări petrecute anterior (povestirea primei întâlniri a Maestrului cu Serdaru şi Niculina abia în capitolul 3), tehnica colajului, naraţiunea la persoana l, confesiunea, monologul, tehnica relativizării perspectivei.

Tehnica palimpsestului presupune citirea printre rânduri a mesajului, descifrând simbolurile şi semnificaţiile pe care Mircea Eliade atât de bine le camuflează.

Titlul

Titlul, „Nouăsprezece trandafiri”, „simbolul apare cu sensuri mistice, de renaştere, florile vin ca semn al ieşirii în eternitate” [3]. Trandafirul (floarea cu treizeci de petale) a fost preluat în creștinism ca simbol a iubirii, a învierii şi a solidarităţii, fiind considerat imagine a sufletului şi a lui Hristos. Este asociat simbolic roţii timpului şi sugerează sensurile spaţiului labirintic.

În simbolismul cărţilor de tarot, a nouăsprezecea este cartea Soarelui, simbol al armoniei, reprezentând zodiacul, soarele cu şapte raze şi fiinţa dublă. Prin aceste atribute, numărul se apropie ca semnificaţie de sugestia evadării, pe care o are în opera lui Eliade. În final, şase dintre ei se ofilesc şi rămân treisprezece trandafiri; atât culoarea cât şi numărul simbolizează viaţa renăscută, căci, cifră a Morţii în cărţile de tarot, treisprezece desemnează un ciclu (doisprezece), peste care se adaugă o unitate, un început, în scrierile lui M. Eliade cel mai adesea revine cifra 19, cod al armoniei, către care aspiră fiinţa.

Mesajul

Libertatea este văzută ca o stare privilegiată a celui care scapă de sub teroarea istoriei, prin moarte sau prin evadarea din timp graţie spectacolului teatral sau meditaţiilor. Mesajul romanului oferă prima conotaţie, cea referitoare la funcţia magică a teatrului ca spectacol, artă gândită ca ritual iniaţic prin care spectatorul retrăieşte actul evocat. A.D.P. descoperă o poartă de intrare într-un alt timp după ce personajul participă la spectacolele de teatru experimental ale lui Ieronim Thanase, regizorul cu nume simbolic, aducând aminte de zeul morţii Thanatos.

Apelul la Orfeu şi Euridice este cea de-a doua conotaţie mitică a romanului, legată atât de fenomenul amnezie/anamneză, cât şi de misterele de tip şamanic practicate în antichitate. Mitul lui Orfeu ne trimite cu gândul la cel care merge în Infern pentru a-şi recupera soţia, pe Euridice, dar pe care o pierde definitiv fiindcă nesocotește interdicţia de a-i vedea faţa înainte de a ieşi din Infern. Doctrina orfică este explicată astfel: după moarte sufletul se îndreaptă spre Hades; celui bun i se permite să apuce pe drumul din dreapta spre câmpiile sfinte, unde poate bea apă proaspătă din Lacul Memoriei; păcătoşii sunt împinşi către drumul din stânga, ei sunt sortiţi reîncarnării şi sunt obligaţi să bea din izvorul Lethe, ca să uite întâmplările lor din cealaltă lume.

În „Nouăsprezece trandafiri” această conotaţie se descifrează mai ales din perspectiva finalului, când A.D.P. are revelaţia a ceea ce i se întâmplase în noaptea de Crăciun 1933. Asemenea lui Orfeu, nu rezistase ispitei de a-şi contempla iubita (actriţa care jucase rolul Euridicei). În cabana aceea de lângă Sibiu, târziu, către dimineaţă, este cuprins deodată de o sete grozavă, vede la fereastră o fată tânără blondă, cu părul despletit pe umeri, revine în dormitor, unde dă cu ochii de Euridice, cu care fata de la geam se asemăna izbitor, nu mai este în stare să înţeleagă nimic şi… din acea clipă nu şi-a mai adus aminte nimic (băuse oare din izvorul Lethe?).

Intrarea în uitare reprezintă, de fapt trăirea în timpul istoric, întoarcerea în sacru
se face prin ritualul anamnezei.

Piesa scrisă de Pandele începe cu sfârşitul şi îşi comentează intenţiile astfel: „La început a fost ceea ce va fi şi la sfârşit şi apoi din nou la început – la început a fost haosul”. În viziunea lui cititorul trebuie şocat, indignat. Numai după aceea poate avea loc, cum spune Niculina, răsturnarea, trezirea, reintegrarea. Când revine în locul în care s-a petrecut misteriosul episod, după ce se iniţiase în tehnicile evadării, reuşeşte să se elibereze de teamă şi de sete şi trece în tărâmul libertăţii absolute.

Pandele poartă în sine o experienţă neobişnuită, dar ale cărei sensuri au rămas camuflate dintr-un omenesc sentiment de frică; apariţia misterioasă a fiului reprezintă un semn, anume al întoarcerii la întâlnirea cu Euridice, adică în momentul în care i-a fost deschis drumul spre infern, spre o altă devenire. Fiul devine astfel calea, în sens biblic, reînvierea prin moarte. Ridicându-se asupra paradoxului esenţial (moarte-nuntă), el înţelege că fiinţa este „condamnată la libertate absolută„, numai că trebuie să-şi aleagă drumul spre ea încă din timpul vieţii.

Evadarea din lumea aceasta, ruperea de durata profană şi intrarea în Marele Timp înseamnă dobândirea libertăţii absolute – condiţie a mântuirii sufletului, cea de-a treia mare conotaţie a romanului.

Detaliile textului se armonizează în jurul mitului cristic. Vârsta de 33 de ani, vârsta lui Iisus, când Pandele scrisese Orfeu şi Euridice, piesă pusă în scenă şi apoi înlocuită de autorităţi cu grupajul de colinde Steaua sus răsare, întâmplarea insolită din noaptea de Crăciun, noaptea naşterii Mântuitorului.

Asemănarea dintre Orfeu şi Iisus e mărturisită de însuşi Pandele într-o primă discuţie cu Serdaru. Dar, în timp ce Orfeu este văzut ca erou civilizator în plan artistic, Iisus este eroul civilizator al lumii în plan moral, în acest context, moartea fizică, înseamnă mântuirea sufletului, căci existenţa lui se prelungeşte în sacru.


  • [1] Rudolf Otto, Sacrul. Despre elementul iraţional din ideea divinului şi despre relaţia lui cu raţionalul, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,1996
  • [2] I.P.Culianu – Mircea Eliade, Ed. Nemira, 1995
  • [3] Doina Ruşti – Dicţionar de simboluri din opera lui M. Eliade, Ed. Vremea 2005, p. 208