„Cuplu” de Ana Blandiana


Ana Blandiana

Anul nașterii: 25 martie 1942

scriitoare și luptătoare pentru libertate
civică din România

Cuplu de Ana Blandiana

Unii te văd numai pe tine,
Alţii mă văd numai pe mine,
Ne suprapunem atât de perfect
Încât nimeni nu ne poate zări deodată
Şi nimeni nu îndrăzneşte să locuiască pe muchia
De unde putem fi văzuţi amândoi.
Tu vezi numai luna,
Eu văd numai soarele,
Tu duci dorul soarelui,
Eu duc dorul lunii,
Stăm spate în spate,
Oasele noastre s-au unit de mult,
Sângele duce zvonuri
De la o inimă la alta.

Cum eşti?
Dacă ridic braţul
Şi-l întind mult înapoi,
Îţi descopăr clavicula dulce
Şi, urcând, degetele îţi ating
Sfintele buze,
Apoi brusc se-ntorc şi-mi strivesc
Până la sânge gura.
Cum suntem?
Avem patru braţe să ne apărăm,
Dar eu pot să lovesc numai duşmanul din faţa mea
Şi tu numai duşmanul din faţa ta,
Avem patru picioare să alergăm,
Dar tu poţi fugi numai în partea ta
Şi eu numai în cealaltă parte.
Orice pas este o luptă pe viaţă şi pe moarte.

Suntem egali?
Vom muri deodată sau unul va purta,
Încă o vreme,
Cadavrul celuilalt lipit de el
Şi molipsindu-l lent, prea lent, cu moarte?
Sau poate nici nu va muri întreg
Şi va purta-n eternitate
Povara dulce-a celuilalt,
Atrofiată de vecie,
Cât o cocoaşă,
Cât un neg…
Oh, numai noi cunoaştem dorul
De-a ne putea privi în ochi
Şi-a înţelege astfel totul,
Dar stăm spate în spate,
Crescuţi ca două crengi
Şi dacă unul dintre noi s-ar smulge,
Jertfindu-se pentru o singură privire,
Ar vedea numai spatele din care s-a smuls
Însângerat, înfrigurat,
Al celuilalt.

Cu o amprentă de certă originalitate, poezia Anei Blandiana este o realitate dintre cele mai pregnante. Originalitatea autentică a acestui talent cu un pas atât de sigur a păşit şi s-a înălţat pe treptele de diamante ale marii poezii. Debutează în 1959, în revista „Tribuna” din Cluj cu poezia „Originalitate”, publicând apoi constant numeroase volume de poeme printre care se numără şi „Octombrie, Noiembrie, Decembrie” apărut în 1972 în care regăsim minunata poezie „Cuplu”.

Fiind o contemporană desăvârşită, creaţiile Anei Blandiana se caracterizează prin sinceritate şi rafinament, postmodernismul reprezentând un curent literar  care îi determină pe scriitori să îşi construiască propria reacţie: una esenţialmente culturală, livrescă a citatului intertextual şi a parafrazei. Ei încorporeză, în propriul text, fragmente de text şi experienţe ale altora, recunoscându-le şi numindu-le explicit.

              O astfel de operă este şi poezia „Cuplu”, o creaţie lirică în versuri ce are caracter meditativ, fiind o operă  reflexivă pe teme filozofice, vocea lirică exprimându-şi în mod direct sentimentele.

Tema și titlul operei

Tema operei o constituie mitul androginul, transpus în registru liric, ceea ce implică, aş putea afirma, megatema literaturii din toate timpurile, Iubirea, acest sentiment etern uman. De asemenea, semnificaţia titlului are o rezonanţă aparte, lexemul „cuplu” realizând conexiunea cu tema iubirii, care are mai multe aspecte: iubirea ca iniţiere (mitul erotic), iubirea – pasiune şi implicit, iubirea tragică („Romanul lui Tristan”, de I. Bedier, „Romeo şi Julieta” de W.Shakespeare).

Mitul androginul, alături de cel al Vampirului, al Zburătorului şi al lui Narcis, aparţin iubirii ca iniţiere, încât mentalitatea arhaică resimte iubirea ca pe o forţă atât de puternică, primul impact al sentimentului fiind atribuit unei fiinţe supranaturale şi presupunând un proces de iniţiere configurat în aceste mituri erotice.

Prin opera „Cuplu” Ana Blandiana îşi mitologizează meditaţia lirică descriind în cuvinte de mare expresivitate ce alcătuiesc monologul liric ceea ce Platon prezenta în opera „Banchetul” referindu-se la existenţa în trecut a trei tipuri de oameni, printre care şi androginul, „un bărbat-femeie[…] ca un întreg deplin şi rotund”. Datorită mândriei covârşitoare ce îi stăpânea, Zeus se hotărăşte să-i despartă tăindu-i în două părţi – femeie şi bărbat, iar mai târziu, văzând că dorul nestins îi făcea să stea îmbrăţişaţi tot timpul, le mută „părţile ruşinoase” în faţă pentru a putea da naştere rodului iubirii. Acest mit este expus în opera de comicul timpurilor, Aristofan.

Structura operei

Structura este specifică genului liric, poezia este alcătuită din 51 versuri nedistribuite în strofe, iar din punct de vedere prozodic, regulile  sunt exonerate: nu se poate vorbi de rimă, ritm, măsură.

La nivel fonetic remarcăm prezenţa aferezei („şi-l, se-ntorc, şi-mi” – în toate cele trei cazuri exemplificate fiind elidată vocala „î”), care în acest discurs poetic, deşi este un accident fonetic, primeşte de această dată funcţia estetică, de asemenea, eul liric utilizează pe de o parte aliteraţia („nimeni nu ne poate” etc), pe de altă parte, asonanţa („Ar vedea numai spatele”) ambele având rol eufonic.

În plan lexical predomină antonimele („luna-soare”, „al meu-al tău”). Pe tot parcursul monologului întâlnim antiteza Eu-Tu, ceea ce ne determină să observăm o oarecare disecare pe două planuri-planul persoanei I şi planul persoanei a-II-a. În acelaşi timp, textul liric este presărat cu anumite cuvinte derivate („suprapunem”, derivat cu prefixul „supra”) şi compuse („deodată”) generând o ambiguizare a textului.

La nivel morfosintatic este relevată inversiunea („sfintele buze”), repetiţia utilizată frecvent („nimeni […] nimeni”, „luna […] luna” etc), precum şi zeugma („spatele din care s-a smuls însîngerat, înfigurat, / Al celuilalt”). Constatăm, de asemenea, că predomină substantivele şi verbele (lucru ce implică dinamism, adjectivele ocupând un loc nesemnificativ; pronumele şi adjectivele pronominale precum şi verbele existente sunt la persoana I şi a-II-a (mărci subiective  ale eului liric). Din acest motiv lirismul este subiectiv (limbaj afectiv; -mimesis), iar tipul liricii, lirica rolurilor şi a eului, după clasificarea făcută de Tudor Vianu în opera „Atitudinea şi formele eului în lirica lui Eminescu”, vocea reprezentată prin acea persoană I a pronumelui şi a verbului aparţinând unui androgin. De fapt, poezia postmodernă  promovează în mod absolut ruptura dintre eul subiectiv-poetic şi eul empiric psihologic. Eul liric postmodern vrea să se despartă de experienţa biografică, să caute dincolo de sentiment şi să se erijeze într-un eu poetic absolut, superior, un eu imaginar al fiinţei.

In plan stilistic, prezenţa unei palete variate de tropi formaţi cu ajutorul cuvintelor ce au dobândit  sensuri conotative redă discursului liric o expresivitate deosebită. Eul liric utilizează adjectivul „perfect” atribuindu-i un grad de comparaţie, evidenţiind astfel faptul că cele două persoane formează un tot unitar imposibil de vizualizat în întregime; acest lucru ar putea fi posibil doar dacă cineva ar locui pe acea „muchie” ce în context are sensul de „cer”. Aşa cum Platon descria în „Banchetul”, androginul putea fi observat în toată splendoarea sa doar de către zei, cele două fiinţe neputând să privească una către alta; ele constituiau, de fapt, un trup pe care erau dispuse opt membre şi dublul fiecărei componente ale trupului.

Figurile de stil

Metaforele din expresia „Tu vezi numai luna, / Eu văd numai soarele” relevează locul de naştere a fiecarei persoane: bărbatul, în soare, femeia, în pământ, iar cea bărbat-femeie, în lună. Totodată, aceste figuri de stil subliniază opoziţia celor două fiinţe ca şi orientare: una către vest, iar alta către est, puncte cardinale opuse, răsăritul şi apusul. Eul poetic ascunde în metafora revelatorie „sângele duce zvonuri / de la o inimă la alta”, un dor cunoscut doar de androgini: „zvâcnirile” iubirii se transmit între cele două inimi ale aceluiaşi trup. Prezenţa binefacătoare a epitetelor apreciative („clavicula dulce”) şi metaforice („sfintele buze”) îndrumă lectorii la meditaţie. Interogaţiile retorice deschid câte „un capitol”, am putea spune: după întrebarea „Cum eşti?” este prezentat actul cunoaşterii între cele două persoane ce alcătuiesc androginul, apoi „Suntem egali?” face debutul pasajului în care este pus în discuţie momentul morţii, din acest punct de vedere apărând nesiguranţă: vor muri amândoi în acelaşi timp? Deci, implicit, sunt egali? 

Vocea poetică aduce în prim plan situaţii în care cei doi nu vor trece în nefiinţa în acelaşi moment: celălalt va fi „molipsit[…] cu moarte”, metafora ascunsă a dorului ce îi va aduce şi celuilalt dispariţia. Sunt utilizate, de asemenea, comparaţii („crescuţi ca două crengi”), litota („atrofiată […] cât o cocoaşă, /Cât un neg…”). Dorul nestins de a se vedea poate aduce desparţirea de „lumea vie”, astfel intervenind cei doi zei, Eros şi Thanatos, cel „smuls” văzând doar „spatele […] însângerat, înfrigurat, / Al celuilalt”.

Toate figurile de stil în sinestezie generează imagini artistice, predominant vizuale („descopăr clavicula dulce /şi, urcând, degetele îţi ating sfintele buze”, „avem patru braţe să ne apăram etc) şi motorii („tu poţi fugi numai în partea ta”, „dacă unul […] s-ar smulge” etc), toate acestea contribuind la conturarea imaginii androginului descris cu atâta ardoare.

Motive și simboluri

Discursul liric abundă în motive şi simboluri. Incită valenţele expresive ale lumii, în antiteză cu soarele, prima simbolizând tristeţe, moarte, iar soarele, explozie de viaţă. În plus, singtagma „a ne putea privi în ochi” exprimă dorinţa de cunoaştere, de aflare a acestei paradigme: cum arată de fapt jumătatea cealaltă a androginului.

Sensul propriu al cuvintelor se îmbină cu cel figurat, realizându-se astfel un amalgam de conotaţii ce îmbracă această operă cu valoare.

Mesajul poetic constituie, în fond, transmiterea cititorilor fictivi a imaginii androginului, Ana Blandiana transformând în versuri de aur ceea ce Platon cuprindea în „Banchetul” ,iar Chévalier în „Dicţionar de simboluri”. Deoarece majoritatea cuvintelor aparţin fondului lexical principal, textul este accesibil atât unui lector competent, cât şi unui lector inocent.

În poezia Anei Blandiana frapează „în planul sensului poetic, al fondului principal de sentimente şi de idei, al stării lirice deci, tendinţa de adâncire în metafizică”, aşa cum afirma Laurenţiu Ulici. De aceea, prin cele ilustrate şi prin dibăcia de care dă dovadă scriitoarea realizează prin opera „Cuplu” o capodoperă demnă de a exista în galeria celor mai reprezentative creaţii româneşti.

Un comentariu la „„Cuplu” de Ana Blandiana

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.